Peştera Scărişoara
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
Peştera Scărişoara
|
|
|---|---|
 Sala Biserica din Peştera Scărişoara |
|
| Localizare | comuna Gârda de Sus, judeţul Alba |
| Adâncime | 105 m |
| Lungime | 720 m |
| Altitudine | 1.165 m.d.M. |
| Coordonate | |
| Descoperire | 1863 (prima menţionare) |
| Geologie | Calcar |
| Număr de intrări | 1 |
| Observaţii | Peşteră cu gheţar |
Peştera Scărişoara sau Gheţarul de la Scărişoara adaposteşte cel mai mare gheţar subteran din România. De aici îi vine şi numele de Gheţar iar Scărişoara vine de la comuna Scărişoara situată 16 km mai jos, de care aparţinea administrativ în vremea cănd a fost botezată. Acum aparţine de comunei Gârda de Sus, judeţul Alba.
Cuprins |
[modifică] Localizare
Drumul spre peşteră porneşte din comuna Gărda de Sus, situată pe valea Ariesului Mare la 32 km amonte de Câmpeni (pe DN75). Din centrul comunei se desprinde drumul carosabil de pe Gârda Seacă pe care se ajunge, după aproximativ 1km, la gura Vaii Ordâncuşa. De aici există trei variante. Prima o constituie poteca turistică marcata cu cruce roşie, care mai întâi trce prin cătrumul Mununa şi după un traseu de 10 km, ajunge la Scărişoara. Cea de a doua variantă este reprezentetă de drumul asfaltat de pe valea Ordâncuşei, de 23 km. care duce până în cătunul Gheţar. Ultima şi cea mai nouă variantă este pe Valea Gârda Seacă. La 2 km de la gura Urdâncuşei porneşte un drum forestier prin Mununa pâna la Gheţar lung de 12 km până la Scarişoara. Peştera este localizată la
[modifică] Descoperire
Nu se cunoaşte data exactă când a fost descoperită peştera. Cea mai veche menţiune asupra peşterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters si A. Schmidl dau primele informaţii ştiinţifice în 1861, respectiv 1863. Al. Borza studiază repartiţia florei şi fenologia vegetaţiei din pereţii avenului, Emil Racoviţă (1927) cercetează formaţiunile de gheată iar V. Puşcariu (1934) face o prezentare ştiintifică şi turistică. "Rezervaţile" Gheţarului sunt explorate de-abia în 1947 de Maxim Pop şi Mihai Şerban. Dupa o stagnare de 15 ani, studiul Gheţarului Scărisoara este reluat în 1965 de Iosif Viehmann, Gh. Racoviţă, M. Şerban, T. Rusu şi V. Craciun.
[modifică] Formare
Peştera Gheţarul de la Scărisoara face parte din sistemul carstic Gheţar - Ocoale - Dobreşti. Este formată în calcare de vârstă Jurasic superior, dispuse monoclinal pe direcţia NV-SE, la o altitudine de 1165 m, la marginea platoului carstic Gheţari - Ocoale. Cândva Valea Ocoale curgea la suprafată. Odată cu dizolvarea în freatic a peşterii Scărisoara apele coboară în subteran. Ieşirea apei la lumină se făcea prin Pojarul Poliţei. Continuând dizolvarea apa coboră în Avenul din Şesuri cu ieşire la suprafaţă în Izbucul Poliţei. Golul ramas uscat al Scarişoarei, în urma prăbuşirii avenului de intrasre se umple cu gheaţă în timpul glaciaţiunilor.
După încălzirea vremii gheaţa începe să se topească şi dispare jumătate din volum dar este alimentată în fiecare iarnă cu un nou strat la suprafaţă. Topire are loc şi la bază gheţarului astfel că de la bază dispare o secţiune şi o alta se depune sus. Cea mai veche gheaţă de la bază are 4000 de ani. Pe carote de gheaţă recoltate în 2005, cercetătorii de la Institutul de Speologie Emil Racoviţă Cluj şi mulţi asociati străini descifrează din trecut o multime incredibilă de date. Cum a fost vremea în fiecare an din ultimii 4000, când au fost incendii în zonă, când şi cât aur se exploata în Apuseni pe vreamea dacilor[1].
[modifică] Descriere
Intrarea în Gheţarul de la Scărişoara se face printr-un impresionant aven, a carui gură, cu un diametru de 60m se deschide în pădurea din marginea platoului. O poteca îngustă săpată în stâncă şi câteva scări metalice ancorate în pereţi înlesnesc coborârea celor 48 m cât măsoară adâncimea avenului. Pe fundul lui se pastreaza în tot timpul anului un strat gros de zapadă. Aici se pătrunde în Sala Mare printr-un impresionant portal măsurând 24 m lăţime şi 17 m înâlţime.
Topografia Gheţarului de la Scărişoara este simplă, deoarece peştera reprezintă o încapere unică cu o dezvoltare totala de 700 m. În mijlocul acestei încăperi se află un imens bloc de gheata, cu un volum de 80000 mc şi care dăinuie în peşteră de peste 4000 de ani. Faţa superioară a blocului (3000 mp) formează podeaua Salii Mari. În partea dreaptă acest planşeu se frânge într-un tobogan abrupt de gheaţă, care da într-o zonă, denumită Biserica. Aici apar primele formaţiuni stalagmitice de gheaţă. Aceasta este zona turistică, restul fiind rezervaţie ştiinţifică, cu doua sectoare distincte.
În latura din dreapta intrării se afla Rezervaţia Mică, La care se ajunge coborând o verticală de 15 m în rimaia dintre stâncă si gheaţă. În stânga se află Rezervaţia Mare, spre care se coboară o vericală de 20 m la baza careia galeria continuaă puternic descendentă. Aceasta este Galeria Maxim Pop. În amîndouă rezervaţiile, lângărgheţar reapar stalagmitele de gheaţă, dintre care unele au o existentă permanentă iar altele se topesc în cursul verii, dar se refac în forme asemănătoare în lunile de iarnă.
Dincolo de aceste speleoteme îngheţate, aspectul peşterii se schimbă total, locul gheţii fiind luat de concreţiuni de o mare diversitate şi frumuseţe. Stalactite,[2], stalagmite[3],coloane[4], draperii parietale[5], coralite[6], gururi[7].... Acestea abundă mai ales în Galeria Coman - o prelungire îngustată a Rezervaţiei Mari - care coboară în pantă aceentuată pană la adâncimea maximă a peşterii de 105 m, apropiindu-se în acelaşi timp la numai caţiva metri de cea de a doua perlă a sistemului carstic Scarişoara - peştera Pojarul Poliţei. De fapt, între cele două cavităţi a existat cândva, înainte de începutul formării blocului de gheaţă, o comunicare naturală.
[modifică] Biologie
Gheţarul de la Scărişoara este important pentru ştiintă în primul rând în complexul de fenomene care se datoresc prezenţei gheţii şi structurii generale a peşterii: morfogeneză şi evoluţia formaţiunilor de gheaţă, stratificarea masivului de gheata etc. Avenul, prin flora sa variată, diferenţiată pe nivele, ofera botaniştilor un interesant şi permanent teren de cercetare.
Fauna cavernicolă este săracă, cel mai de seama reprezentant fiind Pholeuon proserpinae glaciale Jeann. În gheaţa peşterii s-a descoperit un schelet aproape întreg de Rupicapra.
[modifică] Conditii de vizitare
Peştera este amenajată şi are corp de ghizi autorizaţi.
[modifică] Vezi şi
- Peştera Pojarul Poliţei
- Gheţarul de sub Zgurăşti
- Avenul din Şesuri
- Peştera Gheţarul de la Vârtop
- Peştera Huda lui Papară
- Peştera Poarta Zmeilor
- Peştera Meziad
- Peştera Urşilor
- Peştera Vântului
- Listă de peşteri din România
- Peşteră
[modifică] Legături externe
- Descriere pe larg a peşterii
- Peştera Scărişoara
- Panorame virtuale 360 grade de la Scărișoara și din toată țara
- Prezentare Ghetarul Scarisoara
- Foto
[modifică] Notă
- ^ Săparea filoanelor de aur se făcea în antichitate prin încălzirea stâncii cu foc deschis, după care se turna apa şi piatra se crăpa. Cantitatea de CO2 din aer era mai mare în perioada de intensă exploatare, fapt ce poate fi citit în gheata din talpa gheţarului
- ^ Stalactitele sunt speleotemele de formă cilindrică sau conică ce atîrnă din tavan sau de pe orice proeminenţă şi care sunt generate de picături de apă ce cad atrase de gravitaţie. Sunt mai multe tipuri fundamentale de stalactite, în funcţie de modul de aport al apei şi de morfologia punctului de desprindere a picăturii. Tipul cel mai comun se datoreşte aportului de apă printr-o fisură. Apa, venind prin ea, ajunge în golul peşterii, formează o picatură care, tot mărindu-se, atinge o limită şi se desprinde. În realitate ea se rupe în două, jumatate ramînînd aninată de marginea fisurii, iar cealaltă jumatate căzând jos. În momentul ruperii are loc o evaziune de CO2 din soluţie şi pe marginea fisurii se depune carbonat de calciu sub forma unui inel. Cantitatea este infimă dar, adaugată din picătură şi picătură, treptat stalactita creşte.
- ^ Stalagmitele sunt speleotemele cilindrice sau conice ce cresc de jos în sus pe orice proeminenţă pozitivă şi care iau naştere din picaturi de apă căzute de sus. Dimensiunea şi forma lor este condiţionată de raportul dintre debitul apei de alimentare şi capacitatea de depunere a calcitului din ea. Din tavan sosesc picături de apă, într-un anumit ritm, ce au darul sa umezească podeaua pe o anumită suprafaţă. Dacă condiţiile de evaziune a dioxidului de carbon, sunt favorabile (temperatura mai ridicată, presiune mai scăzută, aerisire buna), depunerea calcitului va avea loc rapid, ceea ce va face ca suprafaţa de acumulare a calcitului să fie restrânsă. Coloana ridicată prin această acumulare va avea ca atare un diametru redus, iar rezultatul va fi o stalagmită zveltă. Dacă dimpotrivă, condiţiile de evaziune a dioxidului pe carbon vor fi nefavorabile (temperatură scăzută, presiune ridicată, aerisire proastă sau continut ridicat de CO2 în atmosfera peşterii), carbonatul de calciu va ieşi greu din soluţie, adica pe o distanţă mai mare de punctul de picurare, ceea ce va duce la creşterea unei stalagmite cu diametru mai mare şi o formă robustă.
- ^ . Coloanele constituie o formă principală de speleoteme de picurare. Ele nu reprezintă altceva decît unirea unei stalactite cu stalagmita corespunzătoare, participarea celor două elemente fiind de obicei vizibilă. Astfel, dacă stalagmita ocupă mai mult de jumatatea coloanei se vorbeste de o stalacto-stalagmită, iar dacă stalactita ocupa mai mult de jumatatea coloanei este vorba de o stalagno-stalactită. Unii autori au propus pentru coloane termenul de stalagnat, dar el nu a reusit sa se impuna.
- ^ Draperiile parietale sunt depunerile de calcit ce îmbracă pereţii golurilor subterane, uneori într-o mare bogăţie de forme, conferind impresia de opulenţă peisajului subteran. Termenul de „draperie", dat iniţial acestor speleoteme, a fost trecut gresit asupra valuri lor, care atârnă libere din tavan, desi o draperie, în sens menajer, nu atârna niciodată liberă ci este lipită de un perete. Pentru adevaratele draperii, cele parietale, se mai folosesc şi termenii de scurgere parietala sau de cascadă, primul putând fi aplicat si la forme simple, individuale, cel de-al doilea la formaţiuni extrem de bogate.
- ^ Speleoteme în formă de corali
- ^ Gururile sau bazinele de planşeu sunt unele din cele mai frecvente tipuri de speleoteme. Numele este o preluare din limba franceză (gour). Gururile se prezintă ca bazine ce au o latură proptită de pantă si celelalte laturi sub forma unui baraj arcuit convex. Gururile au o formă alungită, semi-ovală sau semicirculară. Comparaţia cu un baraj nu este numai morfologică ci şi funcţională căci în spatele lui este adunată, apa, ba mai mult chiar, ea explicâ însăşi geneza unei astfel de forme
|
||||||||||||||
