Participarea României la Primul Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare


Participarea României la Primul Război Mondial
Parte a Primului Război Mondial
Mausoleul Eroilor (1916 - 1919) - detaliu pictural al cupolei.JPG
Detaliu din Mausoleul de la Mărășești
Informații generale
Perioadă 27 august 19167 mai 1918, 9-11 noiembrie 1918
Loc Regatul României, Transilvania
Rezultat Tratatul de la București, Tratatul de la Versailles
Combatanți
Flag of Romania.svg Regatul României

Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Imperiul Rus

Flag of the German Empire.svg Imperiul German
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Imperiul Austro-Ungar
Naval Ensign of Bulgaria (1878-1944).svg Regatul Bulgariei
Ottoman flag.svg Imperiul Otoman
Conducători
Flag of Romania.svg Ioan Culcer
Flag of Romania.svg Alexandru Averescu
Flag of Romania.svg Eremia Grigorescu
Flag of Romania.svg Mihail Aslan
Flag of Romania.svg Constantin Prezan
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Alexei Brusilov
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Andrei Zaioncikovski
Flag of the German Empire.svg Erich von Falkenhayn
Flag of the German Empire.svg August von Mackensen
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Arthur Arz von Straussenburg
Naval Ensign of Bulgaria (1878-1944).svg Nicola Jekov
Efective
1916:[1]:p. 254
România 658,088[2]:p. 58
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg 50,000
1917:[3]
România 400,000
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg 1,000,000
Imperiul GermanAustro-Ungaria 750,000[1]:p. 254
Bulgaria 143,049 (1916)[4]:p. 792
Imperiul Otoman 20,000 (1916)[4]:p. 283
Pierderi
România România: 535,706+ toate cauzele[5]
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Rusia: ?
Imperiul German Germania: 47.000+ morți și răniți
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Austro-Ungaria: ?
Naval Ensign of Bulgaria (1878-1944).svg Bulgaria: ?
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român, singur sau împreună cu aliații, între 28 iulie 1914 și 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al participării la război - realizarea statului național unitar român.

Din punct de vedere al statutului de beligernață, România a fost pe rând: țară neutră, în perioada 28 iulie 1914 - 27 august 1916, țară beligerantă, de partea Antantei, în perioada 27 august 1916 - 27 noiembrie 1917, în stare de armistițiu, în perioada 27 noiembrie 1917 - 7 mai 1918, țară necombatantă, în perioada 7 mai1918 - 9 noiembrie 1918, țară beligerantă, de partea Antantei, în perioada 9 noiembrie 1918 - 11 noiembrie 1918.

La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care chiar dacă instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului statal era departe de standardele occidentale. Economia avea o structură arhaică și anacronică, bazată pe o agricultură de subzistență, tradițională și cu un nivel redus de productivitate.

Societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de terenuri agricole) care își exercita dominația asupra unei mase mari de populație, preponderent rurală și în covârșitoare măsură analfabetă.

Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a secolului XIX, România era încă departe de sincronizare cu Occidentul european.

Sistemul internațional era marcat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania devenise principala putere și comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară destrămare și recompunere a alianțelor în raport cu deceniile anterioare.

România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte ea era un obiect al rivalităților imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri anexioniste pentru diferite părți ale teritoriului său, pe de altă parte România căuta să își creeze condițiile propice pentru îndeplinirea idealului național, de adunare într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice românești.

Din punct de vedere militar, România venea după o victorie fără glorie în Al Doilea Război Balcanic, euforia victoriei făcând să se treacă cu ușurință peste lipsurile manifestate în domeniul conducerii militare, organizării și instruirii trupelor și mai ales a înzestrării cu armament și tehnică de luptă moderne.

Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”. În anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat o atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au făcut presiuni asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se alătura.

În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.

După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, care va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București. Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.

În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.

Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din nou la defensiva strategică.

Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918. Din fericire, refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.

Cuprins

România în anii premergători izbucnirii războiului[modificare | modificare sursă]

Situația internă[modificare | modificare sursă]

Viața politică

La izbucnirea Primului Război Mondial, România era o țară aflată la finalul unei etape, de mai bine de 50 de ani, a unui proces de modernizare structurală. Acest proces a afectat toate domeniile vieții sociale, dar în mod diferit, astfel încât în primii ani ai secolului XX societatea românească cunoștea un nivel de dezvoltare diferit a segmentelor componente.

Aceste inegalități și discrepanțe își aveau originea în permanenta oscilare a societății românești în alegerea modelului de dezvoltare socială, în care s-au confruntat două mari tendințe: un model inspirat din experiența Europei Occidentale, bazat pe industrializare și urbanizare, menite să determine schimbări radicale în fiecare aspect al societății românești, iar un al doilea model bazat pe tradiția României de țară agricolă și care punea accentul pe menținerea structurilor sociale și valorilor culturale tradiționale.[6]:pp 389-390

În viața politică, regele Carol I a jucat un rol-cheie, prin folosirea discreționară a atribuției sale constituționale de a-l numi pe viitorul prim-ministru. „Rotativa guvernamentală” - bazată pe alternanța la putere a Partidului Național Liberal și Partidului Conservator - a fost mecanismul politic unic folosit de rege în această perioadă, atât ca modalitate de a trece peste crizele economice și politice serioase, dar și de a-și păstra propria putere, prin determinarea celor două partide să se afle în competiție pentru favorurile sale. Acest sistem nu a dat posibilitatea de a accede la putere pentru alte partide.[7]:p. 400

În același timp, sistemul de vot cenzitar făcea ca mari segmente ale populației, cu ar fi mare parte a țărănimii, să fie excluse de la procesul politic, făcând ca influența lor asupra deciziilor politice să fie redusă.[8][9]

Izbucnirea războiului a găsit la putere guvernul Partidului Național Liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, instalat la începutul anului 1914, care succeda unei guvernări conservator-junimiste de patru ani.[10]:p. 129

Viața economică Perioada premergătoare Primului Război Mondial, a fost o perioadă hotărâtoare pentru dezvoltarea economică și socială a României, în care industrializarea a luat avânt și a început să se dezvolte elementele de infrastructură specifice unei economii avansate. Economistul Nicolae Xenopol o caracteriza ca o „epocă excepțională”.[11]:p. 106

Avuția națională, în anul 1915, era apreciată, de Nicolae Xenopol la circa 21,5 miliarde lei aur, și includea: terenul agricol - 13,5 miliarde lei; construcțiile urbane - 2 miliarde lei; investițiile industriale și comerciale - 1,8 miliarde lei; capitalul mobiliar - miliarde lei; proprietățile statului - miliarde lei etc. Această avuție era grevată de datoria externă de peste 2 miliarde lei și de valoarea capitalurilor străine plasate în țară, de 700 milioane lei.[11]:p. 115

Producția materială a României înregistra în ajunul războiului o serie de parametri record: recoltele de cereale sporesc de Ia media anilor 1896-1900 de 4,2 milioane de tone Ia 6,2 milioane de tone ca medie pentru anii 1911-1915; producția industrială a întreprinderilor mari a crescut de Ia 230 milioane de lei la 584 milioane de lei; in același interval, 1900-1913, valoarea exportului urca de Ia 280 milioane de lei la 671 milioane de lei și a importului de la 217 milioane de lei Ia 590 milioane de lei, iar balanța comercială a fost activă, cu excepția a doi ani, a avut un excedent total de peste 1.000 milioane de lei aur.[12]:p. 119

În același timp s-au perpetuat numeroase caracteristici ale unei țări subdezvoltate. România își întemeia dezvoltarea pe resursele sale naturale, pe masa de forță de muncă rezultată din creșterea demografică și pe mijloacele financiare si tehnice, în majoritate externe; ea era departe de procesele de dezvoltare intensivă, bazată pe tehnici industriale, pe productivitate și eficiență ridicate, caracteristice economiilor avansate. [13]:p. 206

La câmp
Uzina Cotroceni
Podul Cernavodă

Agricultura a continuat să fie ramura economică de bază, care ocupa marea majoritate a forței de muncă. În pofida creșterii producției agricole, în 1914 agricultura rămăsese în esență în stadiul de la aplicarea reformei agrare de către Alexandru Ioan Cuza, iar locuitorii satelor nu au beneficiat decât în mică măsură de avantajele dezvoltării economice. Sărăcia era larg răspândită, rata mortalității rămăsese ridicată, alimentația era precară, iar condițiile igienico-sanitare și nivelul asistenței sociale erau necorespunzătoare.[14]:p. 162

Agricultura românească avea o structură de proprietate revolută și un sistem al relațiilor de muncă ce nu încurajau productivitatea. Repartiția terenurilor și a veniturilor agricole era una extrem de disproporționată. O statistică din anul 1903 din Vechiul regat arăta că 7.780 de mari proprietari cu moșii mai mari de 50 de hectare dețineau 51% din suprafața agricolă a țării, în vreme ce peste 1.250.000 de familii de țărani dețineau restul de 49%. Alte 300.000 de familii țărănești nu dețineau deloc pământ. pământ.[15]:pp 310-312[7]:p. 400

O altă statistică din anul 1909 a veniturilor din mediul rural reliefa aceeași discrepanță: 1.240.000 (98,3%) dintre proprietari aveau un venit mediu de 95 de lei pe an, în timp ce 2.200 (0,2%) de proprietari aveau un venit mediu de 45.400 lei/an. Pentru comparație, salariu mediu al unui funcționar de stat era în jur de 100 de lei/lună. Această repartiție - arăta Nicolae Xenopol - pune în evidență structura economică a societății noastre, în care bogăția se găsește în mâna unei clase foarte puțin numeroase, în care clasa mijlocie este excesiv de redusă și în care încă nu există o tranziție naturală între marea masă de săraci și privilegiații sorții.[11]:p. 106.

La rândul său industrializarea, chiar dacă făcuse progrese impresionante, era inegală, având în vedere că atât industria grea dar și ramurile industriale legate de agricultură se dezvoltau încet. Deși avea cel mai mare număr de întreprinderi industriale din sud-estul Europei, România era încă departe de țările dezvoltate. Vechiul Regat avea la începutul războiului un număr de 410 fabrici cu un număr mediu de 75 de lucrători, în timp ce în Transilvania existau 379 de fabrici cu o medie de peste o sută de lucrători.[16]

Legăturile economice cu marile puteri europene au devenit mai complexe, însă relațiile de schimb nu se desfășurau pe picior de egalitate. Piețele străine pentru exportarea producției agricole, furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie și pentru piața de consum, precum și capitalul extern au devenit indispensabile pentru sănătatea economică a României, ceea ce sporea dependența țării de marile puteri din Europa Occidentală.[14]:pp 162-163

Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Scena internațională la începutul secolului XX a fost caracterizată ca fiind o luptă a tuturor împotriva tuturor.[17]:p. 8

Relațiile cu Marile Puteri[modificare | modificare sursă]

Antanta
Triplica

În ultimul deceniu dinaintea declanșării războiului au început să se manifeste tendințele unei încercări de reașezare a raporturilor României cu marile puteri europene. Din 1883, România era membră a Triplei Alianțe și, pe cale de consecință, în majoritatea situațiilor a urmat linia de conduită externă a acesteia, fără mari reușite în a reuși să o influențeze. Totuși, începând cu criza bosniacă și războaiele balcanice, România a început să se distanțeze de pozițiile Triplicei, în special de cele ale Austro-Ungariei. Are loc o reorientare în cadrul alianței tot mai mult spre Germania, ca partener preferat, concomitent cu dezvoltarea unui proces de consultare și coordonare a pozițiilor naționale cu Italia.[6]:p. 413

Concomitent începe și un proces de apropiere de țările Antantei, pe fondul interesului manifestat de acestea pentru diferite aspecte ale situației din Balcani. Rusia își făcuse public obiectivul urmărit în această zonă - stăpânirea strâmtorilor - „drepturi speciale” recunoscute ca legitime de Franța, prin prisma sprijinului pe care Rusia i-l putea oferi într-un posibil război cu Germania. Deși făceau eforturi pentru a determina ieșirea României din Tripla Alianță, nici Franța nici Marea Britanie, interesul lor primordial era de a nu deranja Rusia, astfel încât nu erau dispuse să acorde garanții de securitate României într-o astfel de eventualitate.[6]:pp 69-70

Contactele cu țările Antantei s-au intensificat după cele două războaie balcanice, luându-se în discuțiile modalitățile în care acestea ar fi putu sprijini România în îndeplinirea obiectivelor sale naționale.[18] Pe măsură ce se probabilitatea izbucnirii unui conflict între cele două tabere devenea tot mai evidentă, problema atragerii României de partea Antantei devenise una acută. Un document al ministerului rus de externe sublinia acest imperativ arătând că „Această Românie trebuie să o câștigăm cu orice preț, atât pentru ora prezentă, cât și pentru viitor”.[19]:p. 269

Relațiile cu țările balcanice[modificare | modificare sursă]

Modificări teritoriale în Balcani

Dezvoltarea relațiilor cu statele din Balcani a fost una dintre prioritățile politicii externe a României în toată perioada care a urmat cuceririi independenței. Dinamica acestor raporturi nu a fost una uniformă, fiind influențată de o serie de factori cum ar fi: evoluția intereselor politice, economice și de securitate ale României, atitudinea guvernelor de la Atena, Belgrad, Istanbul și Sofia față de țara noastră, raporturile acestor țări cu marile puteri precum și imixtiunile celor două blocuri militare adverse în regiune.[20]:p. 74

România avea trei mari interese strategice de securitate în această regiune:

  • apărarea lungii frontiere danubiene precum și a frontierei terestre dintre Dunăre și Marea Neagră;
  • menținerea deschisă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele prin care se realizau 90% din schimburile cu exteriorul
  • evitarea izolării sau încercuirii politice a României prin menținerea deschisă a comunicației Salonic-Niș-Dunăre, prevenirea blocării sale ca urmare a unor conflicte locale sau preluării sub control strict de către una din marile puteri din regiune.[17]:pp 30-41

Pornind de la aceste considerente, politica externă adoptată de România în primii ani ai secolului XX a fost una a „compensațiilor”, având ca principal obiectiv menținerea „balanței de forțe” existente, ca instrument prin intermediul căruia se urmărea atât prevenirea ridicării unui stat hegemon regional, cât și evitarea conflictelor care ar fi putu duce la modificarea statu-quoului în sudul Dunării. [14]:pp 154

După depășirea crizei din relațiile româno-turce din 1905, și a ruperii relațiilor diplomatice cu Grecia din același an, guvernul român condus la acea vreme de Dimitrie A. Sturdza a făcut cunoscută această politică balcanică, al cărei pilon principal îl constituia refuzul de a se angaja în nici o alianță la nivel balcanic, concomitent cu menținerea opțiunii de a interveni în orice situație în care modificarea echilibrului de forțe în Balcani ar fi amenințat interesele românești.[17]:p.41

Alianțe[modificare | modificare sursă]

Tratatul Triplei Alianţe

La 18/30 octombrie 1883 România aderat la Tripla Alianță printr-un tratat bilateral cu Austro-Ungaria. Tratatul prevedea ca aliați să-și acorde sprijin unul celuilalt în cazul unui atac din partea Rusiei (deși aceasta nu era menționată în mod explicit) și au promis să nu se alăture unei alte alianțe îndreptate împotriva unuia dintre ei. Germania a aderat la acord în aceeași zi, printr-un act separat.[21]:p. 143

Alianța cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe a României timp de treizeci de ani, deoarece regele și conducătorii politici liberali și conservatori au perceput Puterile Centrale ca fiind cea mai puternică forță militară și economică din Europa.[6]:p. 413

Prin încheierea acestei alianțe, România evită o izolarea diplomatică de care era amenințată, în cazul realizării unei înțelegeri pe seama statului român între imperiile rus și habsburgic. Totodată România primește anumite garanții de securitate, își consolidează poziția politică în sud-estul Europei și reușește să primească o soluție convenabilă la „Chestiunea Dunării”.[21]:p. 143

O dată cu trecerea timpului, în alianța României cu Puterile Centrale au apărut numeroase fisuri. Problema românească din Ungaria, în special. opinia publică românească a devenit din ce în ce mai ostilă față de Austro-Ungaria.

Războaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al alianței României cu Austro-Ungaria. În al Doilea Război Balcanic, acțiunile României nu au primit sprijinul contat din partea Imperiului Habsburgic, care avea ca obiectiv principal atragerea Bulgariei în Tripla Alianță. În același timp, s-a produs o încălzire a relațiile oficiale dintre România și Franța după ce aceasta a susținut și aprobat acțiunile României și a aprobat termenii tratatului de la București. Criza balcanică din 1912-1913 a desăvârșit alienarea României față de Austro-Ungaria și Tripla Alianță. […] În primăvara anului 1914, apropierea dintre România și Tripla Antantă (Marea Britanic, Franța și Rusia) era un fapt real.[14]:pp 157-161

Nivelul de pregătire al Armatei[modificare | modificare sursă]

Albumul oagial "Armata României - Marelui ei Căpitan", 1902
Unitate de dorobanţi
Holera

Starea Armatei României în anii premergători declanșării războiului era una precară, fapt care avea să aibă repercusiuni grave în viitor, având în vedere că ea avea menirea de a materializa deciziile factorului politic. Organismul militar românesc era la sfârșitul unei lungi perioade de pace, de aproape patru decenii, rezultatul fiind că Armata României de la începutul secolului XX avea mai mult caracteristicile unei miliții înarmate decât ale unei armate moderne.[22]:pp 7-8

Calitatea de membru în Tripla Alianță, apărea în ochii regelui și a decidenților politici ca fiind suficientă pentru asigurarea securității, mai ales că evenimentele internaționale nu au evidențiat mult timp iminența unui război, chiar și regional. Urmarea a fost că, armata nu a reprezentat un obiectiv prioritar pentru guvernările care s-au succedat în acest timp, astfel că evoluția sa a fost una lentă.[23]:p. 3

Pregătirea și dotarea armatei a fost unul dintre domeniile care au suportat cele mai semnificative reduceri bugetare în această perioadă. Dimitrie A. Sturdza, care era și ministru de război în 1901, justifica aceste reduceri, spunând că decât o mare oștire nepregătită, este mai bine să avem una numai de 100.000 oameni, dar bine pregătită. Rezultatul după aproape 15 ani a fost doar că am avut o mică oștire de 100.000 de oameni dar nepregătită și neechipată.[24]:p. 288

Trecuseră doar șapte ani de la răscoala din 1907, un eveniment care a avut un impact major asupra elitei politice românești, prin reliefarea necesității ca bazele pe care statul român era construit trebuiau reformate din temelii. Armata, ca garant al existenței statului român, nu putea face excepție. „Pentru înlăturarea răului de care am suferit până la 1907, trebuie o acțiune hotărâtă pentru aplicarea reformelor, completarea operei sociale și economice începute, operă atât de necesară consolidării statului nostru. Nu trebuie să așteptăm ca o primejdie din afară unită cu o frământare interioară să prindă statul nostru într-o situație mai grea decât aceea din 1907”.[25]

Totuși, după liniștirea răscoalei aceste intenții au fost trecute în plan secundar, astfel încât la declanșarea crizei balcanice din 1912, percepția generală era că România nu avea instrumentul adecvat pentru a-și îndeplini obiectivul politic propus. Nicolae Iorga aprecia că o acțiune militară era dificilă, întrucât „noi nu puteam purta un război, neavând nimic în adevăr gata”. [26]

Deși s-au încercat niște eforturi paleative în anii 1912-1913, disfuncțiile structurale nu au putut fi remediate, ele manifestându-se pe timpul campaniei din sudul Dunării, din 1913. Amalgamarea unităților permanente și nepermanente, insuficiența armamentului, munițiilor și echipamentului, slaba organizarea a serviciilor, inclusiv a celor sanitare, pregătirea modestă a unei părți din corpul ofițeresc etc. sunt numai câteva din caracteristicile acțiunii militare la sudul Dunării.[23]:p. 3

Lecțiile identificate din participarea la cel de-Al Doilea Război Balcanic nu au fost urmate de o analiză serioasă și responsabilă a tuturor aspectelor, iar măsurile întreprinse au fost departe de necesități.

Sub impactul lecției severe primite în campania la sudul Dunării în 1913 și a izbucnirii în anul următor a Marelui Război, reforma armatei române a intrat într-o cursă contracronometru pentru recuperarea întârzierilor și pentru întărirea capacității de luptă. Condițiile erau mult mai dure, deoarece, la „1 ianuarie 1914, armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat trebuincios pentru a intra în campanie”. De asemenea, efectivul mobilizabil nu atingea cifra de 500 000 de oameni, rezervele nu erau organizate, iar în privința armamentului, munițiilor și echipamentului existau mari deficite. [27]:p. 141

Acest lucru a avut repercusiuni grave în campania din anul 1916, care s-a soldat cu o înfrângere militară de proporții. A fost, într-un fel, „darul otrăvit” al victoriei ușoare din vara anului 1913.[23]:p. 3

Perioada neutralității[modificare | modificare sursă]

Timbru pentru ajutorul de război

Acțiuni politice[modificare | modificare sursă]

Pe plan intern[modificare | modificare sursă]

Pe plan extern[modificare | modificare sursă]

Pregătiri militare pentru război[modificare | modificare sursă]

Intrarea în război[modificare | modificare sursă]

Poster de propagandă britanic legat de intrarea României în război

Poziționarea sa strategică la flancul celor două alianțe aflate în conflict, precum și o armată de 600.000 de oameni au fost motivele pentru care ambele tabere au depus eforturi intense pentru a atrage România de partea lor. Se credea că intrarea României de partea Antantei va avea un impact decisiv asupra războiului. Mareșalul Paul von Hindenburg a exprimat cel mai bine această convingere: „judecând după situația militară consideram că era suficient ca România să intre în acțiune pentru a decide soarta războiului mondial”. [28]:p. 27

Cu toate acestea România nu ales cel mai favorabil moment pentru a intra în război. Neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici și militari români în Rusia, l-a determinat pe primul ministru Ionel Brătianu să amâne alăturarea României puterilor Antantei, până în momentul în care Rusia a fost de acord să recunoască în scris revendicările României. S-au pierdut în acest fel două luni prețioase, astfel că România a intrat în război când Ofensiva Brusilov și Bătălia de pe Somme practic încetaseră. „Tragismul situației a fost că România, tărăgănând lucrurile pe problema alăturării Aliaților, a lăsat luarea unei decizii până când a fost prea târziu, și în loc să participe la consolidarea unui mare succes în iunie ea sa oferit pe sine însăși în august unei impetuoase răzbunări germane.[29]:pp 115-116

Negocierile cu Aliații[modificare | modificare sursă]

Revendicarile teritoriale ale Romaniei din tratatul cu Antanta

Nedorind să fie pus în situația în care s-a găsit tatăl său, Ion C. Brătianu la sfârșitul Războiului de Independență, când România a pierdut sudul Basarabiei în favoarea fostului aliat Imperiul Rus, primul-ministru Ion I. C. Brătianu a negociat cu mare atenție și precauție condițiile pentru intrarea în război de partea Antantei, urmărind în special recunoașterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-Ungar.[30]:pp 262-263

Precauția lui Brătianu s-a dovedit a fi justificată, la sârșitul războiului făcându-se publice documente care arătau că Puterile Antantei nu aveau de gând să își respecte promisiunile făcute României. Astfel la 11 august 1916, Franța și Rusia semnaseră un acord secret destinat să împiedice participarea României cu drepturi depline la viitoarea conferință de pace. În iulie 1916 se încheiase o altă înțelegere secretă între Franța și Marea Britanie care prevedea că România nu trebuia să beneficieze de ajutorul armatei de la Salonic, decât dacă ataca simultan și Bulgaria.[20]:p. 345[31]

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu , s-au semnat în secret, documentele prin care România intra în război de partea Antantei. În memoriile sale, I.G. Duca scria că „nu au fost de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu, Poklevski, Diamandi, Vintilă Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă, cu cele cinci originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României. (...) Prin aceste acte declaram război numai Austro-Ungariei (...) Când cetirile au fost terminate a venit rândul iscălirii (...) Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene istorice.”[32]:p.257

În condițiile prezentate, Aliații au acceptat solicitările părții române. Semnarea tratatului a fost o mare victorie diplomatică pentru România, pentru că reușise să consfințească printr-un act internațional, purtând iscăliturile celor mai mari puteri din Europa, drepturile seculare ale neamului romanesc asupra tuturor ținuturilor locuite de români din Monarhia Habsburgică. Orice s-ar fi întâmplat, învingători sau învinși, era prima dată în istoria neamului nostru când aceste revendicări ni se recunoșteau în chip formal.[32]:p.255

Există studii care arată că dacă România s-ar fi alăturat efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanșarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca rușii să fi reușit să obțină o mare victorie.[33]

Consiliul de Coroană[modificare | modificare sursă]

Români !
Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre a sdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că pe viitor numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor.
Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua unirii lui.
De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci.
În noi, în virtuțile, în vitejia noastră, stă putința de a le reda dreptul ca intr-o Românie întregită și liberă de la Tisa până, la Mare, sa propășească în pace potrivit datinilor si aspirațiunilor gintei noastre.

Români!

Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la lupta cu avântul puternic al unui popor care are credința neclintită în menirea lui.
Ne vor răsplăti roadele glorioase ale isbândei. Cu Dumnezeu înainte!

Ostași!

V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare si cu inima plină de nădejde.
Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să îndurăm însă greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu isbânda va fi a noastră.
Arătați-vă deci demni de gloria străbună.
Dea lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slavi.

FERDINAND

Proclamația regelui Ferdinand, 28 august 1916[34]:pp 95-97

Consiliul de Coroană care a hotărât intrarea României în război a avut loc în ziua de duminică, 27 august 1916, ora 11 dimineața, la Palatul Cotroceni.[35]:p.82 La consiliu au participat:

Spre deosebire de consiliul din august 1914, noul monarh, regele Ferdinand a deschis lucrările anunțând că a convocat pe mai marii țării nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea lui este luată, ci ca să le ceară sprijinul. Regele a anunțat apoi hotărârea sa de a angaja România de partea Antantei și împotriva Puterilor Centrale. A mai spus că spre a se ajunge la o atare hotărâre, a trecut prin încercările cumplite pe care desigur le pricepem, dar că, având în vedere numai interesele țării a cărei Coroană o poartă, s-a învins pe sine însuși. A urmat apoi primul ministru Ionel Brătianu care a făcut mărturisirea solemnă a faptului împlinit: «Și eu și țara suntem în ceasul de față angajați, nu mai putem da înapoi.»[32]:p. 273-274[7]:p. 405

Membrii consiliului și-au exprimat apoi pe rând opiniile care majoritatea au sprijinit opțiunea regelui și guvernului, existnd totuși și opinii pentru păstrarea în continuare a neutralității (Titu Maiorescu) sau chiar intrarea în război de partea puterilor Centrale (Petre P. Carp).[35]:p.82

Ultimul a vorbit Ionel Brătianu care a argumentat din nou decizia guvernului pe care îl conducea: „fără îndoială că vom ieși învingători, dar nu sunt sigur, se poate să fim și învinși. De aceea, vreau să se știe bine de toți, că, chiar învinși, tot cred că țara mea trebuie în această clipă să facă acest gest. În viața națiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare și sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. Într-o astfel de situație este astăzi românismul … și dacă nu azi, atunci mâine vom culege roadele acestor jertfe și acestor afirmări de drepturi…[32]:p. 282

Consiliul s-a încheiat fără a se da vre-un comunicat,dar în după amiaza zilei s-a anunțat instaurarea stării de asediu și decretarea mobilizării generale.[35]:p.82

Planul de campanie - Ipoteza „Z”[modificare | modificare sursă]

Planul de campanie român din 1916

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.[2]:p. 97

Planul prevede desfășurarea de către Armata Românei de operații militare pe două fronturi astfel: o ofensivă strategică în Transilvania, pe frontul de nord și nord-vest și defensiva strategică pe frontul de sud. Premisele fundamentale pe care s-a întemeiat această decizie au fost că: printr-o ofensivă viguroasă armata română va respinge forțele austro-ungare din Transilvania, înainte ca Puterile Centrale să poată aduce pe acest front efective noi, precum și că trupele germano-bulgare de la sud de Dunăre nu aveau capacitatea de a duce o operație militară de anvergură, care să pună în pericol acțiunile de pe frontul din Transilvania.[20]:pp 763-764

Pe frontul din Transilvania acțiunile militare ofensive urmau să se desfășoare în trei etape și erau prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării, moment în care forțele române trebuiau să atingă aliniamentul Ciucea-Caransebeș în vederea angajării unei bătălii generale cu inamicul.[36]:p.51

În conformitate cu prevederile acestui plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Forțele angajate au fost următoarele: 576.408 militari în unitățile combatante din care 420.324 pe frontul din Transilvania (Armatele 1,2 și de Nord), 14.543 militari pe frontul de sud (Armata 3) și 51.165 militari (Corpul 5 Armată și artileria grea) rezerva la dispoziția Marelui Cartier General. Acestora li se adăugau alți 257.193 de militari în partea sedentară.[36]:p.50

Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire.

Excepția a reprezentat-o Armata de Nord unde generalul Prezan, a fost singurul comandant de corp de armată rămas la comanda armatelor. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.[37]:p. 240

Campania anului 1916[modificare | modificare sursă]

La 27 august 1916 România a declarat război Imperiului Austro-Ungar. La rândul lor Germania și Turcia declară război României la 28 respectiv 30 august. Pe 31 august Bulgaria atacă România fără declarație de război, care va fi făcută abia pe 1 septembrie 1916.[38]:p. xxiv

Din punct de vedere militar, Campania anului 1916 a cuprins patru operații militare de nivel strategic, fiecare dintre acestea incluzând un număr de mari bătălii:

Operația ofensivă în Transilvania[modificare | modificare sursă]

campania română în Transilvania, august 1916
Manifest românesc aruncat în Transilvania

Operației ofensivă strategică în Transilvania s-a desfășurat între 27 august și 26 septembrie 1916. Pentru desfășurarea operației, Marele Cartier General român destinase un număr de 3 armate (1, 2 și de Nord) cu un efectiv total de circa 420.000 de militari, reprezentând aproape 80% din efectivele Armatei de Operații.[36]:p.50 Obiectivul acestora era de „a înainta în Transilvania și Banat, cu scopul de a se concentra în vederea unei bătălii generale în zona Ciucea (spre nord) și Caransebeș (spre sud)”.[36]:p.52

Raportul general de forțe era unul foarte bun pentru o operație ofensivă, de 10,3 la 1 față de forțele Puterilor Centrale. În fața celor peste 420.000 de militari români, organizați în 235 de batalioane se găseau circa 40.000 de militari inamici, organizați în 50 de batalioane. Raportul gurilor de foc era de asemenea favorabil părții române, fiind de 8,6 la 1.[39]:p. 256

La declararea războiului, în seara zilei de 27 august 1916 grupurile de asigurare ale celor trei armate române au trecut la atac simultan „deschizând” trecătorile din Munții Carpați, în scopul de a permite afluirea nestingherită și concentrarea trupelor mobilizate. Operațiunile inițiale au fost încununate de succes, obligând forțele austro-ungare la o retragere generalizată. Operațiile au fost oprite temporar la 10 septembrie 1916, ca urmare a deciziei de executare a operației de la Flămânda. În urma insuccesului acesteia și a sosirii pe frontul din Transilvania a patru divizii germane, la 26 septembrie 1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei și trecerea la apărarea strategică pe linia Munților Carpați.[40]:pp 20-22

Realitatea a demonstrat că oprirea ofensivei a fost o eroare strategică care a influențat desiv soarta campaniei. Generalul Erich Ludendorff recunoștea în memoriile sale că o înaintare rapidă a românilor în interiorul Transilvaniei ar fi condus nu numai la învăluirea grupării de forțe a Puterilor Centrale, „dar drumul ar fi devenit liber pentru a merge către inima Ungariei și împotriva comunicațiilor cu Peninsula Balcanică [...] Am fi fost învinși”.[41]:p. 415

La rândul său, generalul american Vincento Esposito considera că liderii militari români au comis o serie de greșeli strategice în aplicarea principiilor luptei armate:

Din punct de vedere militar, strategia română n-ar fi putut să nu fie mai rea. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva din munți a eșuat, înaltul comandament român nu a ținut cont de principiul economiei de forțe prin crearea unei rezerve mobile, cu care să respingă ulterior înaintarea lui Falkenhayn. Românii nu au respectat nici principiul masării forțelor, nereușind în nici un loc o concentrare corespunzătoare a forțelor care să conducă la concentrarea corespunzătoare a puterii de luptă.(General Vicento Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)[42]

Acestea au fost însă chiar principiile folosite împotriva forțelor române de către de forțele Puterilor Centrale, lucru prevăzut de generalul Constantin Prezan în Consiliul de Război din 15 septembrie 1916, când a fost singurul care s-a împotrivit inițierii operației de la Flămânda și a cerut hotărât continuarea ofensivei în Transilvania, fiindcă „se crea inamicului o situație defavorabilă, fiindcă nu mai avea putință de a concentra forțele în această regiune și a ataca cu ele, rând pe rând, cele trei armate românești (1, 2 și de Nord)”.[36]:p.125

Operația de apărare pe frontul de sud[modificare | modificare sursă]

Generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei 3
Operaţiile Armatei României pe frontul de sud - 1916

Planul de campanie prevedea ca pe frontul de sud Armata României să ducă o operație defensivă strategică. Inițial forțele Armatei 3 urmau să asigure acoperirea frontierei sudice de la Calafat la Marea Neagră urmând ca ulterior, după sosirea Corpului 47 Armată rus să desfășoare o operație ofensivă limitată în vederea scurtării liniei frontului pe linia Rusciuc - Șumla - Varna.[2]:pp 111-121 Obiectivul acestor două operații era acela de a asigura libertatea de acțiune a forțelor principale ale Armatei României care operau în Transilvania.[2]:p. 411

Armata 3, cu un efectiv total de 142.523 de oameni, ocupa dispozitiv de luptă de-a lungul frontierei, astfel:

  • Grupul de Vest, dispus în Oltenia, format din Divizia 20 Infanterie cu un efectiv de 19.864 de oameni;
  • Grupul Central, dispus înte Olt și Argeș, format din Diviziile 16, 18 Infanterie și 1 Cavalerie și Brigada 2 Călărași, cu un efectiv de 50.846 de oameni;
  • Grupul de Est, dispus înte Argeș și Marea Neagră, format din Diviziile 17 (Zona Fortificată Turtucaia), 9 (Zona Fortificată Silistra) și 19 (Zona Fortificată Cernavodă) Infanterie și 1 Cavalerie și Brigada 5 Călărași, cu un efectiv de 71.813 de oameni.[39]:p. 227[36]:p. 50

Comandant al Armatei 3 era generalul de divizie Mihail Aslan iar comanda diviziilor era asigurată de: general de brigadă Constantin Teodorescu - Divizia 17 (Turtucaia), general de brigadă Ion Basarabescu - Divizia 9 (Silistra), general de brigadă Nicolae Arghirescu - Divizia 19 (Cernavodă), contraamiral Nicolae Negrescu - Flotila de Dunăre.[20]:p. 416

Totodată, trupele române din Dobrogea urmau să fie sprijinite de Corpul 47 Armată rus (comandant - generalul A.M. Zaloncicovski), format din o divizie de infanterie și o divizie de cavalerie rusești și Divizia sârbă, cu un efectiv total de circa 30.000 de oameni. Concentrarea trupelor rusești s-a realizat în raionul Medgidia-Peștera, însă cu întârziere, abia la 1 septembrie 1916.[2]:pp 433-435

Raportul general de forțe era unul foarte bun pentru o operație defensivă, de 1,2 la 1 față de forțele Puterilor Centrale (raportul optim între apărare și ofensivă este considerat de 1 la 3). În fața celor peste 140.000 de militari români, organizați în 104 de batalioane se găseau 120.000 de militari inamici, organizați în 86 de batalioane. Raportul gurilor de foc era de asemenea favorabil părții române, fiind de 1,7 la 1.[39]:p. 256

Bătălia de la Turtucaia[modificare | modificare sursă]

Modul de organizarea acțiunilor de apărare a Turtucaiei a reprezentat o eroare majoră de planificare a Marelui Cartier General. Această eroare a făcut ca o înfrângere tactică minoră să aibă implicații strategice majore asupra armatei și a întregii populații a țării. Generalul Averescu se întreba retoric:

„Cine este autorul ideei ca să avem la Turtucaia, un cap de pod?
Ca avem de apărat la Turtucaia?! Faimosul cap pod fără pod!
Cine a fost inconștientul care a legat de un punct fără însemnătate - cărui îi lipsea partea esențială, podul - soarta a 33.000 de oameni și reputația noastră militară?![43]:p. 31
—Alexandru Averescu, Răspunderile

La rândul său I. G. Duca ajungea la aceeși concluzie, arătând că în condițiile în care se renunțase la planul inițial care prevedea o acțiune ofensivă în sud, și se decisese adoptarea defensivei strategice, „întărirea Turtucaiei era din punctul de vedere strategic o greșeală evidentă și de nepermis”.[44]:p. 15

Capul de pod Turtucaia

Bătălia de la Turtucaia s-a desfășurat între 1-6 septembrie 1916. Pe 2 septembrie, forțele bulgaro-germane aflate sub comanda generalului Mackensen au început să atace pozițiile Armatei României din zona fortificată Turtucaia.

Capul de pod era apărat de trupele Diviziei 17 Infanterie sub conducerea generalului Constantin Teodorescu și formate preponderent din rezerviști. Din cauza în principal a modului defectuos de exercitare a actului de comandă de către conducerea militară superioară a armatei (șeful Marelui Cartier General, comandantul Armatei 3, comandanții Divizilor 17, 9 și 19 Infanterie), după numai cinci zile de lupte, trupele bulgaro-germane ocupă Turtucaia.[45]:pp 364-398

Pierderile suferite de armata română au fost foarte mari: 160 ofițeri și circa 6.000 trupă și grade inferioare, morți și răniți, plus 480 de ofițeri și circa 28.000 de alți militari luați prizonieri. Din capul de pod de la Turtucaia au reușit să se salveze circa 2.000 de militari care au fost evacuați peste Dunăre de vasele Flotilei de Dunăre și alți circa 3.500 care s-au retras în debandadă spre Silistra.[45]:p. 398

„Turtucaia a avut două consecințe dezastruoase: una morală și alta materială. Cea morală: abia pornisem atât de bine, trecusem fără greutate Carpații, ne vedeam înaintând spre inima Ardealului, și iată-ne deodată bătuți la sud de Bulgari, și amenințați cu invazia lor în Dobrogea. Înfrângerea era așa de răsunătoare, încât nu numai ca anula toate netăgăduitele succese de la nord dar ea arunca de la început un fel de val de discredit asupra întregii noastre intrări in acțiune. Neajunsurile trebuia repede să le resimțim în armată, în populația civilă și în afară.[44]:p. 17
—I. G. Duca, Amintiri politice

Consecințele înfrângerii de la Turtucaia au fost imense, influențând decisiv cursul campaniei anului 1916. Pentru bulgari recucerirea orașului „răpit” în 1913 a dus la o creștere a moralului național și a dorinței de a continua să lupte alături de Puterile Centrale. Ea a reprezentat o „gură de oxigen” și o încurajare pentru liderii austro-germani care se confruntau cu o serioasă criză și căutau încă soluții pentru a contracara ofensiva românească în Transilvania. În România, căderea Turtucaiei a creat o panică generalizată în rândul populației care nu se mai gândea la speranțele pentru România Mare ci se temea pentru soarta României Mici. Dar cea mai importantă consecință a fost decizia autorităților române de a opri ofensiva în Transilvania și a abandona planul de campanie inițial, fapt care avea să ducă la o serie de înfrângeri și în cele din urmă la pierderea a două treimi din teritoriul național.[46]:pp 396-397

Operația de la Flămânda[modificare | modificare sursă]

Generalul Alexandru Averescu
Concepţia operaţiei

După Turtucaia, comandamentul germano-bulgar de pe de pe frontul de sud comandat de von Mackensen, a realizat faptul ca românii nu aveau experiența unui război modern, conducere politică și militară a țării nefiind pregătită să accepte riscuri, chiar minore. Viitoarele lor acțiuni militare au fost pregătite pornind de la considerentul că românii, care încă luptau conform doctrinei apărării terenului cu orice preț si nu anihilării forțelor vii ale inamicului, nu vor accepta o amenințare directă asupra Capitalei, în spatele forțelor din Transilvania, amenințare care nu era serioasă în fapt, armata bulgară neavând capacitatea de a angaja forțe semnificative la nord de Dunăre, în condițiile în care avea masat grosul forțelor pe frontul de la Salonic.[47]

La 15 septembrie 1916, regele convoacă la Periș un Consiliu de Război la care participă primul ministru, locțiitorul șefului Marelui Cartier General – generalul Dumitru Iliescu, și comandanții de armate, generalii Ioan Culcer, Alexandru Averescu si Constantin Prezan. Pe timpul consiliului s-au conturat două concepții diametral opuse, una susținută de generalul Prezan care cerea continuarea planului inițial și a ofensivei din Transilvania, cu unele întăriri punctuale ale frontului de sud și cea de-a doua susținută de generalul Averescu căruia i s-au adăugat ceilalți comandanți de armate, care prevede oprirea ofensivei în Transilvania și desfășurarea unei ofensive la sud de Dunăre.[2]:pp 660

Pe timpul dezbaterilor „s-au amestecat rațiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste si oferte realiste etc”. Consiliul a adoptat varianta susținută de Averescu, care a fost însărcinat cu pregătirea și conducerea operațiunii.[20]:p. 427

Operația de la Flămânda „- subiect de studiu excelent în manualele de artă militară – a fost o improvizație cu efecte dezastruoase pentru începutul campaniei anului 1916 în România”.[47]

Acest lucru a fost recunoscut după război chiar de principalul ei artizan, generalul Averescu, care arăta că:

„dacă trecerea Dunării și-ar fi urmat cursul, până la completa realizare a planului stabilit, din cauza modului cum s-au desfășurat evenimentele, în celelalte părți ale teatrului de operațiuni român, suma algebrică a tuturor operațiunilor ar fi fost negativă, în așa măsură, încât ar fi echivalat cu un quasi-dezastru, pentru situațiunea generală, oricare ar fi fost rezultatul local”.[48]:p. 9
—Alexandru Averescu, Manevra de la Flămânda

Obiectivele operației au fost neclare, chiar pentru cei implicați în ea: „Pregătită în secret și întreruptă înainte de a se fi conturat îndeajuns, pentru a i se cunoaște caracterul, scopul și mecanismul, această indrăsneață operațiune, a rămas pentru toată lumea o enigmă”.[48]:p. 5

Planul operaţiei
Trecerea Dunării

La rândul său, generalul Erich Ludendorff își exprima nelămurirea referitor la planificarea unei astfel de operații: „Ce a urmărit comandamentul român cu această operațiune nu am putut să înțeleg. Ea nu putea schimba în nici un caz cursul evenimentelor din Ardeal si Dobrogea”.[49]

Operația de la Flămânda s-a desfășurat între 23 septembrie6 octombrie 1916. Planul inițial prevăzând trecerea la sud de Dunăre a unui număr de 6 divizii și executarea unui atac concentric cu acestea și forțele din Dobrogea, în vederea respingerii forțelor bulgaro-germane.[39]:p. 367

După construirea unui pod la Flămânda și trecerea la sud de Dunăre a două divizii în data de 1 octombrie 1916, operația a fost anulată în ziua următoare, din cauza ruperii podului și inundării sectorului de trecere în urma unor ploi torențiale. Trupele au fost retrase la nord de Dunăre pe 3 și 4 octombrie 1916. Paradoxal, generalul Averescu își asumă și aici marele merit de a fi ajutat astfel Marele Cartier General să mute aceste trupe din nou pe frontul din Carpați: „Aceasta schimbare a putut sa se facă la timp, și deci cu rezultat fericit, mulțumită în parte faptului, că din cauza unor ploi torențiale, îndrumarea operațiunilor de la Flămânda a suferit o oareșicare întârziere.[48]:p. 11

Șirul deciziilor pripite începute cu Turtucaia și continuate „Manevra de la Flămânda“ a dus la oprirea ofensivei pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare pe un aliniament nefavorabil, dând astfel timp forțelor Puterilor Centrale pentru realizarea dispozitivului de luptă în vederea trecerii la ofensivă pentru străpungerea apărării de pe Carpați, în timp ce un număr important de divizii românești se deplasau de pe un front pe altul în marșuri istovitoare. „S-a dovedit încă odată adevărul dictonului conform căruia generalul care nu știe să piardă o provincie pierde întreaga țară”.[50][40]:p. 22

Averescu însă considera că dincolo de realitățile războiului și de rezultatele dezastruoase, concepția operației a fost una strălucitoare: „Independent însă de aceste considerațiuni generale, de ordin strategic, trecerea Dunării pe la Flămânda, considerată în sine însăși, prezintă un interes netăgăduit, pentru că avea la bază o concepțiune strategică din cele mai îndrăznețe”.[48]:p. 12

Acțiunile militare din Dobrogea[modificare | modificare sursă]

La 1 septembrie 1916 armata a 3-a bulgară a trecut frontiera bulgaro-română și a înaintat spre Dobrogea.

Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată BucureștiConstanța. Au urmat lupte grele, cu atacuri și contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.

În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de pregătiri atente, și trupele amestecate de sub comanda sa au reușit să le învingă pe cele ruse. Rușii au fost forțați să se retragă din Constanța spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar și cu proviziile pe sfârșite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumătate din armata sa lângă orașul Sviștov (Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forțeze cursul Dunării.

Operația de apărare a trecătorilor[modificare | modificare sursă]

Turnu Roșu
"Deutsches Alpenkorps
26.-29.9.1916"
Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916

Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis din funcția de șef al Statului Major). El a declanșat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanșat împotriva Armatei I română lângă orașul Hațeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reușit să taie coloanele române în marș lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munți, iar germanii au reușit să ocupe Pasul Turnu Roșu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forțele germane la Brașov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acționa în nordul țării s-a retras în condițiile în care armata austriacă exercita o presiune moderată asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul granițelor naționale.

Forțele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în trecătorile Carpaților pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva săptămâni de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unitățile de elită Alpen Korps, în fața Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au împins înapoi pe apărătorii români din munți. Pe 26 noiembrie deja luptele se dădeau în zona de câmpie. În munți începuseră ninsori puternice, și în scurtă vreme operațiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacând toate trecătorile Carpaților Meridionali, românii fiind forțați să se retragă constant, în condițiile în care situația aprovizionării lor devenea critică.

Bătălia de la Sibiu[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Brașov[modificare | modificare sursă]

Bătălia de pe Valea Prahovei[modificare | modificare sursă]

Bătălia din zona Bran-Câmpulung[modificare | modificare sursă]

Bătălia pe Valea Oltului[modificare | modificare sursă]

Bătălia de pe Valea Jiului[modificare | modificare sursă]

Prima bătălie de la Oituz[modificare | modificare sursă]

Operația de apărare a teritoriului Munteniei[modificare | modificare sursă]

Acțiunile militare din Oltenia[modificare | modificare sursă]

Operația de apărare a Bucureștiului[modificare | modificare sursă]

Operaţiunile din România, noiembrie 1916 – ianuarie 1917
Trupele germane intrând în Bucureşti,6 decembrie 1916

„Bătălia pentru București”, a avut ca obiectiv stoparea ofensivei forțelor Puterilor Centrale în Muntenia și prevenirea capturării capitalei țării, orașul București, de către acestea. Bătălia, desfășurată între 30 noiembrie și 3 decembrie 1916, a avut un caracter defensiv, la acțiunile militare participând alături de Armata României și un contingent din armata imperială rusă. Forțele atacatoare au fost preponderent germane, reprezentate de două grupări armate care atacau concentric, din Oltenia și din sudul Dunării, dar și de forțe bulgare și turce. [51]:pp 81-136 [1]:p. 258

Forțele româno-ruse, circa 150.000 de oameni, au fost conduse de generalul Constantin Prezan, în timp ce forțele Puterilor Centrale, circa 250.000 de oameni, s-au aflat sub comanda generalilor August von Mackensen și Erich von Falkenhayn.[36]:p. 153[52]:p. 40

Planul de luptă al generalului Prezan a fost unul îndrăzneț, prevăzând un atac puternic la joncțiunea celor două grupări germane, care în cazul unei reușite, ar fi condus la respingerea peste Dunăre a grupării lui Mackensen și întoarcerea flancului grupării conduse de von Falkenhayn. Planul a reușit în faza inițială, forțele româno-ruse reușind să surprindă inamicul. Ulterior însă, în urma unei serii de circumstanțe („trădarea” generalului Socec, lipsa de implicare a unităților ruse, capturarea de către germani a planurilor de campanie), forțele germano-bulgaro-turce au reușit să restabilească situația și, beneficiind de superioritatea numerică, să forțeze forțele române să se retragă.[20]:pp 480-495[53]:pp 172-181

Ca urmare, iar la 6 decembrie 1916 trupele germane au intrat în București și l-au ocupat. Guvernul român, precum și unitățile armatei române au fost obligate să se retragă în final în Moldova. Deși Bătălia pentru București a fost pierdută, ea a fost doar o înfrângere tactică, deoarece Puterile Centrale nu și-au atins obiectivul strategic de a scoate România din război.[52]:p. 42[51]:p. 139[30]:p. 264

Replierea pe linia Râmnicu Sărat - Viziru[modificare | modificare sursă]

Stabilizarea frontului în Moldova[modificare | modificare sursă]

Guvernul și curtea regală română s-au retras la Iași. Bucureștiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea și drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuși, peste 150.000 de soldați români fuseseră capturati.

Rușii au fost forțați să trimită întăriri masive pe fontul românesc pentru a evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupație străină.

Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldați, morți, răniți, dispăruți sau prizonieri[necesită citare]. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni[necesită citare].

Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane și a generalilor lor: Falkenhayn și Mackensen.[42] În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obținute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă și capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofițeri din trupele de elită Alpen Korps se afla și viitorul feldmareșal Erwin Rommel.

Campania anului 1917[modificare | modificare sursă]

Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânând neocupată datorită strategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a rămas neclintită în apărarea Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliații ruși pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reușit să rupă frontul austro-ungar la Mărăști, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eșecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forțele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărășești.

Între timp, tehnicienii germani au reușit să repună în funcțiune sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieștiului, iar până la sfârșitul războiului au extras peste un milion de tone de țiței. De asemenea, germanii au rechiziționat două milioane de tone de cereale de la țăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârșitul războiului, în 1918.(John Keegan, World War I, pag. 308).

Reorganizarea Armatei[modificare | modificare sursă]

Planul de campanie[modificare | modificare sursă]

Marile bătălii[modificare | modificare sursă]

Soldat mâncând

Bătălia de la Mărăști[modificare | modificare sursă]

A doua bătălie de la Oituz[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Mărășești[modificare | modificare sursă]

Defecțiunea rusă[modificare | modificare sursă]

Când bolșevicii au cucerit puterea în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București.

Situația umanitară[modificare | modificare sursă]


Circle frame.svg

Pierderile de militari români (în raport cu pierderile militare totale ale Aliaților)

     Imperiul Rus (30%)

     Franța (25%)

     Imperiul Britanic (16%)

     Italia (12%)

     Serbia (8%)

     România (6%)

     Statele Unite (1%)

     Alți participanți (2%)

Situația din zona de ocupație[modificare | modificare sursă]

Situația refugiaților[modificare | modificare sursă]

Situația epidemică și a victimelor de război[modificare | modificare sursă]

Campania anului 1918[modificare | modificare sursă]

Armistițiul[modificare | modificare sursă]

Pacea de la Buftea[modificare | modificare sursă]

Aspecte politice interne și externe[modificare | modificare sursă]

Aspecte militare[modificare | modificare sursă]

Reluarea luptelor[modificare | modificare sursă]

După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest.

Eliberarea teritoriului național[modificare | modificare sursă]

Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate a voturilor.[54] Pe 14 octombrie, reprezentanții populației din Bucovina a votat pentru unirea cu Țara (unirea realizându-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie același an, și reprezentanții românilor și sașilor din Transilvania a adoptat proclamația de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.

Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c William C. King, King's Complete History of the World War: 1914-1918, History Associates, Springfield, Massachusetts, 1922
  2. ^ a b c d e f România în războiul mondial 1916-1919, Documente, Anexe, Volumul 1, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1934
  3. ^ The Romanian Front - 1917, accesat la 12 august 2014
  4. ^ a b Министерство на войната, Щаб на войската, Българската армия в Световната война 1915 - 1918, Vol. VIII, Държавна печатница, Sofia, 1939 (Ministerul de Război, Armata Bulgariei în Războiul Mondial - 1915-1918, în limba bulgară)
  5. ^ WWI Casualty and Death Tables, accesat la 12 august 2014
  6. ^ a b c d Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998
  7. ^ a b c Richard F. Hamilton, Holger H. Herwig, The Origins of World War I, University Press, Cambridge, 2003
  8. ^ Mircea Iosa, Traian Lungu, Viața politică în România, 1899-1910 Editura Politică, București, 1977, (pe larg)
  9. ^ Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne: Partidul Conservator, Editura Politică, 1987, (pe larg)
  10. ^ a b Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a Romaniei, Editura Meronia, Bucuresti, 2001
  11. ^ a b c Nicolae Xenopol, La Richesse de la Roumanie, Atelierele Grafice Socec, Bucarest, 1916
  12. ^ Victor Axenciuc, Avuția națională a României. Cercetări istorice comparate 1860-1939, Editura Academiei Române, București, 2000, ISBN 973-8177-00- 6
  13. ^ Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca Modernă și Contemporană, Editura România de Mâine, București, 1999, ISBN 73-582-175-3
  14. ^ a b c d Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2013,
  15. ^ Marin A. Lupu, Paul Tudor, Vasile Bogza, Istoria economiei naționale a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
  16. ^ Radu Vasile, Economia mondială. Drumuri și etape ale modernizării, Editura Albatros, București, 1987, p.328
  17. ^ a b c Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță la începutul secolului al XX-lea. 1900-1914, Editura Litera, București, 1977
  18. ^ Vasile Vesa, România și Franța la începutul secolului al XX-le (1900-1916), Pagini de istorie diplomatică, Editura Dacia, Cluj, 1980, pp 27-35
  19. ^ Un livre noir. Diplomatie d'avant-guerre d'apres les documents des archives russes, Novembre 1910-Juilet 1914, tome II, Paris, 1927, 206, apud. Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989
  20. ^ a b c d e f g ***, Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989
  21. ^ a b Ioan Calafeteanu, Cristian Popișteanu, Politica externă a României. Dicționar cronologic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986
  22. ^ *Glenn E. Torrey, Romania's Entry into the First World War: The Problem of Strategy, în „The Emporia State Research Studies”, Volume XXVI, Spring, 1978, Number 4, Emporia State University, Kansas
  23. ^ a b c General-maior (r) dr. Mihail E. Ionescu, „Un secol de la Al Doilea Război Balcanic”, în Revista de Istorie Militară, nr. 3-4, 2013
  24. ^ Constantin Gane, P. P. Carp și locul său în istoria politică a țării, vol. I-II, Editura ziarului „Universul”, București, 1936
  25. ^ Apostol Stan, Liberalismul politic în România, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 358
  26. ^ Nicolae Iorga, apud. Mihail E. Ionescu, „Un secol de la Al Doilea Război Balcanic”, în Revista de Istorie Militară, nr. 3-4, 2013, p. 3
  27. ^ General Dumitru Iliescu, Documente privitoare la războiul pentru întregirea României, Imprimeria Statului, București, 1924
  28. ^ Paul von Hindenburg, Out of My Life, vol. 1, New York, 1921, p. 243 apud. Glenn E. Torrey, „The Rumanian Campaign of 1916: Its Impact on the Belligerents”, în Slavic Review, Vol. 39, No. 1 (Mar., 1980)
  29. ^ John Terraine, The Great War, Wordworth Military Library, 1997, ISBN: 978-1853266744
  30. ^ a b Samuel Lyman, Atwood Marshal, World War I, American Heritage Inc., New York, 1992
  31. ^ Keegan, The First World War, p. 306
  32. ^ a b c d Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul I, Jon Dumitru Verlag, München, 1981
  33. ^ Cyril Bentham Falls, The Great War, Capricorn Books, 1959, ISBN 9780399501005
  34. ^ Cuvântări de Ferdinand I Regele României. 1889-1922, Fundația Culturală Principele Carol, București, 1922
  35. ^ a b c Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997
  36. ^ a b c d e f g ***, Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920, Editura Machiavelli, București, 1996
  37. ^ Petre Otu, 150 de ani de la nașterea mareșalului Constantin Prezan, în revista „Studii și Comunicări” a Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române, vol. IV, 2011
  38. ^ Ian F.W. Becket, The Great War, second edition, Pearson Education Ltd., 2007, ISBN 978-14058-1252-8
  39. ^ a b c d ***, România în anii primului Război Mondial, Editura Militară, București, 1987
  40. ^ a b Grandhomme, Jean-Noël; Roucaud, Michael; Sarmant, Thierry, La Roumanie dans la Grande Guerre et l'effondrement de l'armée russe : Édition critique des rapports du général Berthelot chef de la mission militaire française en Roumanie (1916-1918) , L'Harmattan, 2000, ISBN 2-7475-0154-X
  41. ^ Ludendorff, Souvenirs de guerre (1914-1918) , Tome I, Payot, Paris, 1920, p. 272 apud. Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989
  42. ^ a b General Vincent J. Esposito, The West Point Atlas of American Wars. Vol. 2: 1900-1918, Henry Holt & Company, 1997, ISBN: 978-0805053050, map 40
  43. ^ General Alexandru Averescu, Răspunderile, Editura „Ligei Poporului”, București, 1918
  44. ^ a b Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul II, Jon Dumitru Verlag, München, 1981
  45. ^ a b Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
  46. ^ Glenn E. Torrey, „The Battle of Turtucaia (Tutrakan) (2–6 September 1916): Romania's Grief, Bulgaria's Glory”, în East European Quarterly, Vol. 37, 2003
  47. ^ a b Teofil Oroian, Eșec răsunător: Operațiunea de la Flămânda o improvizație dezastruoasă, în „Historia”, accesat la 28 august 2014
  48. ^ a b c d General Alexandru Averescu, Operațiile de la Flămânda, Editura Cultura Națională, București, 1926
  49. ^ General Erich Ludendorff apud. General Alexandru Averescu, Operațiile de la Flămânda, Editura Cultura Națională, București, 1926, p. 6
  50. ^ Prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu, „Pierderile umane ale României în timpul războiului de întregire”, în Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, Eroi și Morminte, Editura Alpha MDN – Buzău, 2008, ISSN 2066-0057
  51. ^ a b General Victor Pétin, Le Drame Roumain 1916-1918, Payot, Paris, 1932
  52. ^ a b Jacob Lee Hamric, „Germany's Decisive Victory: Falkenhayn's Campaign in Romania, 1916”, în Michigan War Studies Review, Eastern Michigan University, 2005.05.01, accesat la 14 august 2014
  53. ^ Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor, Atelierele Grafice Socec & Co S.A., București, 1937
  54. ^ Astăzi se împlinesc 93 de ani de la unirea Basarabiei cu România”. Publika.md. 27 martie 2011. http://www.publika.md/astazi-se-implinesc-93-de-ani-de-la-unirea-basarabiei-cu-romania_270551.html. Accesat la 21 iulie 2011. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

ro Limba română

  • Abrudeanu, Ion Rusu, România si războiul mondial: contributiuni la studiul istoriei războiului nostru, Editura SOCEC & Co., București, 1921
  • Ardeleanu, Eftimie; Oșca, Alexandru; Preda Dumitru, Istoria Statului Major General Român, Editura Militară, București, 1994
  • Averescu, Alexandru, Notițe zilnice din războiu (1916-1918), Editura Grai și Suflet - Cultura Națională, București
  • Axenciuc, Victor, Avuția națională a României. Cercetări istorice comparate 1860-1939, Editura Academiei Române, București, 2000, ISBN 9738177006
  • Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Șerban; Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998
  • Buzatu, Gheorghe; Dobrinescu, Valeriu Florin; Dumitrescu, Horia, România și primul război mondial, Editura Empro, București, 1998
  • Calafeteanu, Ioan; Popișteanu, Cristian, Politica externă a României. Dicționar cronologic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986
  • Chiriță, Mihai; Moșneagu, Marian; Florea, Petrișor; Duță, Cornel, Statul Major General în arhitectura organismului militar românesc: 1859-2009, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, ISBN 978-606-024-047-6
  • Ciobanu, Nicolae; Zodian, Vladimir; Mara, Dorin; Șperlea, Florin; Mâță, Cezar; Zodian, Ecaterina, Enciclopedia Primului Război Mondial, Editura Teora, București, f.a.
  • Falkenhayn, Erich von, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor, Atelierele Grafice Socec & Co S.A., București, 1937
  • Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2013
  • Iosa, Mircea; Lungu, Traian, Viața politică în România, 1899-1910 Editura Politică, București, 1977
  • Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
  • Oroian, Teofil; Nicolescu Gheorghe; Dumitrescu, Valeriu-Florin; Oșca Alexandru; Nicolescu, Andrei, Șefii Statului Major General Român (1859 – 2000), Fundația „General Ștefan Gușă”, Editura Europa Nova, București, 2001
  • Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a Romaniei, Editura Meronia, Bucuresti, 2001
  • ***, România în războiul mondial 1916-1919, Documente, Anexe, Volumul 1, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1934
  • ***, Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920, Editura Machiavelli, București, 1996
  • ***, Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989
  • ***, România în anii primului Război Mondial, Editura Militară, București, 1987
  • ***, România în primul război mondial, Editura Militară, 1979

en Limba engleză

  • Becket, Ian F.W., The Great War, second edition, Pearson Education Ltd., 2007, ISBN 978-14058-1252-8
  • Horne, John, A companion to World War I, Wiley-Blackwell, Oxford, 2012, ISBN 9781119968702
  • Hamilton, Richard F.; Herwig, Holger H., The Origins of World War I, University Press, Cambridge, 2003
  • King William C., King's Complete History of the World War: 1914-1918, History Associates, Springfield, Massachusetts, 1922
  • Liddell Hart, B. H., A History of the First World War, Pan Macmillan, 2014, ISBN 9781447281856
  • Lyman, Samuel; Marshal, Atwood, World War I, American Heritage Inc., New York, 1992
  • Terraine, John, The Great War, Wordworth Military Library, 1997, ISBN: 978-1853266744
  • Torrey, Glenn E., Romania's Entry into the First World War: The Problem of Strategy, în „The Emporia State Research Studies”, Volume XXVI, Spring, 1978, Number 4, Emporia State University, Kansas
  • Torrey, Glenn E., „The Rumanian Campaign of 1916: Its Impact on the Belligerents”, în Slavic Review, Vol. 39, No. 1 (Mar., 1980)
  • Tucker, Spencer; Roberts, Priscilla Mary, World War One, ABC-CLIO.Inc., Santa Barbara, 2006

fr Limba franceză

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Primul Război Mondial

Legături externe[modificare | modificare sursă]



Primul război mondial
Teatrul european de război
Frontul din Balcani | Frontul de vest | Frontul de răsărit | Frontul italian | Frontul român
Orientul Mijlociu
Caucaz | Mesopotamia | Sinai și Palestina | Gallipoli | Aden | Persia
Africa
Africa de sud-vest | Africa de vest | Africa de est
Asia și Pacific
Samoa și Noua Guinee Germane | Tsingtao
Altele
Oceanul Atlantic | Marea Mediteraneană | Războiul naval | Războiul aerian
Alte conflicte din epocă
Rebeliunea burilor | Răscoala de Paște | Revoluția rusă