Opera poetică a lui Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Mihai Eminescu.

Cuprins

[modifică] Cronologie

Cu ocazia morţii fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Ştirbey, publică într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui Ştirbey.

  • 1871 - Dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formã iniţială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei din Paris. Poemul va fi continuat şi desăvârşit în anii următori. Lucrează la poemul Panorama deşertăciunilor.
    • februarie - În câteva scrisori , îl pune pe Negruzzi la curent cu proiectele sale literare şi i-l recomanda călduros pe I. Slavici.
    • 1 martie - Apare în Convorbiri literare poezia Mortua est, trimisă lui Negruzzi în scrisori.
    • 8 aprilie - România junã ţine şedinţă de unificare a conducerii, alegând primul său comitet, cu I. Slavici, preşedinte şi Eminescu, bibliotecar.
    • 15 iunie - Apar în Convorbiri literare poeziile Înger de pază şi Noaptea ...
    • 1 august - În şedinţa de la Cernăuţi, s-au desăvârşit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei şi ale adolescenţei sale. Se opreşte chiar pe la Botoşani şi Ipoteşti.
    • 3/15 august - În ziarul Românul Eminescu publică împreunã cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificaţia întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare.
  • 1 septembrie 1872 participă la o şedinţă a Junimii din Iaşi, unde citeşte fragmente din Panorama deşertăciunilor, Egipetul şi începutul Evului de mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezenţa în ţară a poetului este confirmată şi de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botoşani, în august, lui Titu Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia.
  • 1873 - Prelucrează folclor: începe primele versiuni la Călin (file din poveste) şi Luceafărul. Pentru a-şi putea asigura o existenţă modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Theodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretulescu. Tensiunea dintre tată şi fiu l-a determinat pe poet să ceară exmatricularea şi eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie a urmat două semestre.
    • 1 ianuarie - Se retipăreşte Sărmanul Dionis.
    • 1 aprilie - Apar poeziile Înger şi demon şi Floare albastră în Convorbiri literare.
  • În 1877 - Continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iaşi. Publică cronici teatrale în legătură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului Micle şi participă la şedinţele Junimii. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iaşi spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimiştilor.
    • 12 august - În formă polemică, ia apărarea manualului de logică al lui Maiorescu, sub titlul Observaţii critice, în Curierul de Iaşi.
  • 1881 - Absorbit de activitatea ziaristică, găseşte totuşi timp şi revizuieşte nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredinţează lui Maiorescu, între filele unei broşuri care conţinea balada lui Schiller, Mânuşa, tradusă în treisprezece limbi; în româneşte de Eminescu. Tot în acest an lucrează la desăvârşirea Luceafărului şi la diversele forme din Mai am un singur dor.
    • 1 februarie - Se publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.
    • 18 martie - Îi scrie tatălui său bolnav, cerându-i iertare că nu poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoşi şi de braşoave” îl ţine strâns de „dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală şi de condei„. Totodată îi scrie şi lui Negruzzi, spunând că nu găseşte un minut liber spre a răspunde la scrisorile primite. Îl anunţă însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureşteană.
    • 28 martie - Seara, Maiorescu o citeşte în sânul Junimii, la Iaşi.
    • 1 aprilie - Se publică Scrisoarea II în Convorbiri literare.
    • 1 mai - Se tipăreşte Scrisoarea III.
    • 1 septembrie - Se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri literare a poeziei Scrisoarea IV.
  • 8 octombrie 1882 - Citeşte şi corectează „Luceafărul” împreună cu Maiorescu, pe care îl prezintă şlefuit la Junimea.
    • 23 martie 1883- La şedinţa Junimii, Maiorescu semnalizează prezenţa lui Iosif Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a cedat textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare. Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.
    • aprilie - Luceafărul, în româneşte, vede lumina tiparului în Almanahul societăţii studenţeşti România jună din Viena.
    • 4 iunie - Timpul anunţă plecarea la Iaşi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. Îşi regăseşte vechii prieteni, I. Creangă şi Miron Pompiliu. Cu aceastã ocazie citeşte junimiştilor din Iaşi, strânşi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doină.
    • 1 iulie - Se tipăreşte în Convorbiri literare poezia Doină.
    • august - Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul din Almanahul de la Viena.
    • 14 octombrie - Alecsandri citeşte la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, sunt adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu.

În 21 decembrie 1883 îi apare la Socec volumul Poezii, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu, şi portretul autorului (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Volumul cuprinde şi 26 de poezii inedite.

  • 1884 - Convorbirile literare din ianuarie şi februarie îi publică douăzeci şi una din cele douăzeci şi şase de poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec.
    • 12 februarie - Apare poezia Din noaptea... în Familia, ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.
  • 1885 - Apare la Socec ediţia a II-a a volumului de poezii, cu acelaşi conţinut. Eminescu continuă modesta slujbă la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala comercială.
  • 1888
    • decembrie - Participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei, unde scrie articole la 4 şi 11 decembrie, semnând cu iniţiale.
    • 25 decembrie - Se anunţă în revistă apariţia volumului de poezii, ediţia a III-a, cu un adaos de trei poezii faţă de ediţiile precedente: La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva.
  • octombrie 1889- Se dă la tipar ediţia a IV-a a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui Maiorescu, intitulat Poetul Eminescu.

[modifică] Introducere în opera poetică eminesciană

Opera poetică eminesciană are o zonă antumă, a poemelor publicate în timpul vieţii marelui poet, şi o alta postumă, a poemelor publicate după moartea sa.

[modifică] Opera antumă

Dacă privim opera poetică a lui Mihai Eminescu din perspectiva comparativă a istoriei literare şi ţinând cont de criteriul cronologic, poetul face parte din ceea ce, în Europa, poartă numele de a doua generaţie romantică, sau romantică târzie. Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât zece ani.

Eminescu este un poet român tradiţional, absorbind toate elementele literaturii antecedente. Toate temele lui decurg din tradiţia românească, în timp ce înrâuririle străine aduc numai nuanţe şi detalii. Este evidentă, deci, pentru oricine s-a apropiat de un poet de mărimea lui Eminescu, necesitatea sublinierii deosebirilor, de exemplu faţă de Leopardi, menită să alunge echivocul dat de un amalgam de tipare şi teme, care se deduce în mod greşit din faptul că poetul este contemporan acelei generaţii romantice.

Eminescu, care a compus ode în metru antic şi a evocat pasărea Phoenix şi pe Artemis, e departe de a fi realizat sforţările spre clasicitate pe care le făceau romanticii. Dacă în încercările juvenile mai apăreau construcţii în ruină sau piscuri de cremene cu înfăţişare de pagodă, în versurile de maturitate apele liricei eminesciene sunt suprafeţele lacustre informe, străine de ochiul plastic al artistului. Peisajul preferat al lui Eminescu este pădurea, dar nu ca idilă, ci ca trecere în cosmos, în lumea stelelor. Natura este liniştită, ea şopteşte, murmură, apele plâng, izvoarele tremură peste pietre. Vraja sonoră a versurilor se obţine prin repetiţii ("rânduri, rânduri"), iar armoniile ("Când însuşi glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii") rămân în ureche chiar când conţinutul a dispărut din memorie.

[modifică] Motive eminesciene

Deşi legată de tradiţia naţională, poezia lui Eminescu se înscrie în contextul european, se recunosc mai ales afinităţile cu lirica germană, puse în evidenţă mai ales de studiile lui George Călinescu, Tudor Vianu sau Zoe Dumitrescu Buşulenga. . Unele versuri eminesciene par să izvorească din Trost in Tränen a lui Goethe, Luceafărul, deşi cu rădăcini în folclorul românesc, aminteşte de poemul Teilung der Welt al lui Schiller sau de Hyperion al lui Hölderlin, iar pesimismul din Scrisori îşi are originea în lectura operei lui Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voinţă şi reprezentare"). Dacă, pe de o parte, Eminescu apare adânc impregnat de esenţele cele mai ancestrale ale poeziei populare, pe de altă parte, din acea tradiţie el culege şi desvoltă chiar instanţele unui instrument foarte eficient pentru procesul de unificare lingvistică şi culturală de care burghezia nu se putea lipsi, dacă voia să-şi vadă încununat cu succes efortul său revoluţionar în domeniul politic şi economic. Dar dacă a atinge prin propria inspiraţie izvoarele poeziei populare este un postulat romantic, rezultatul la care ajunge Eminescu nu mai este unul romantic strictu sensu. Ceea ce în poezia populară apare atenuat de retorica proprie genului, va găsi la Eminescu o definiţie în termeni de autoconştiinţă critică, seducţia anihilării abandonează ficţiunea personajului şi capătă glas uman, acela al poetului, care nu mai întruchipează doar lupta generoasă a eroului romantic împotriva mediocrităţii epocii, ci şi dorul arzător de eliberare de sub tirania voinţei de a fi, sursa permanentei nevoi de împlinire. Aceasta este, dincolo de aparenţa dorinţei amoroase, tema secretă a poeziei Dorinţa, dorinţa secretă sugerată de versurile:

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Pe această linie se înscrie şi tensiunea pioasă din Rugăciunea unui dac şi memorabilă cadenţă din Împărat şi proletar: "că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi". Sau, "o, moartea-i un secol cu sori înflorit", în durerosul imn al jalei eterne din Mortua est, "şi te privesc nepăsător / c-un rece ochi de mort", din Pe lângă plopii fără soţ, "setea liniştii eterne" din Scrisoarea a IV-a, "nu credeam să învăţ a muri vreodată" din Odă (în metru antic), "dor de moarte", voluptatea morţii din Peste vârfuri sau din Scrisoarea a I-a :

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.

În această direcţie specifică, Mai am un singur dor este mai mult decât o declaraţie poetică, fiind un crez ontologic, totul concentrat în optativul iniţial, "să mă lăsaţi să mor". Ca şi în Mioriţa, propria anulare a eului postulează pătrunderea acestuia în realitatea naturală, în universul vegetal, mineral şi animal, vis evocat în mod sublim şi în basmul filozofic al Luceafărului.

O asemenea intuiţie se ascunde în vocaţia stingerii la Eminescu, care-l leagă de anumite prezenţe în realitatea înconjurătoare, prima fiind aceea a teiului care devine sălaşul lui poetic, ba chiar sfânt, tei care cu freamătul ramurilor sale, cu ploaia de flori, este mereu cel care oficiază ritul de auto-înmormântare pe care poetul îl înscenează. Teiul este deci sacru, de o sfinţenie care-i oferă prilejul de a fi un mijloc de apropiere de adevăr. Teiul este un arbore al somnului, arborele morţii. Pădurile de flori, în care fiecare floare e ca un arbore, iar crinul ca o urnă, "florăria de giganţi", constituiesc un arhanghelism muzical cu linii prelungi şi transparente, în care întâlnim o încetinire paradisiacă a mişcărilor de stil dantesc.

În ceea ce priveşte istoria, ea nu este prezentă în opera lui Eminescu ca sursă de inspiraţie primară, întrucât lui Eminescu îi lipseşte credinţa în devenire, înţeleasă ca manifestare a unui principiu logic, sub a cărui egidă să se desfăşoare nestingherit drumul către perfecţiune al speciei umane. Acolo unde tematica istorică este prezentă, ca în cazul Scrisorii a III-a, apare ca o presupunere a unei integrităţi morale a oamenilor din vremurile trecute. Ideea poetică stăruitoare este stagnarea timpului.

În Scrisori este multă filozofie. Geneza din Scrisoarea a I-a are desfăşurarea mitului. Ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienţei, mintea se înspăimântă şi legea străbaterii luminii siderale devine un mister producător de fioruri poetice. Scrisoarea a II-a se nutreşte aproape numai din sarcasm, din contrastul dimensional. Labilitatea de sentiment, trecerea bruscă de la contemplaţie la violenţă, de la şoaptă la declamaţie constituie lirismul predominant al poeziei. Adversitatea materiei faţă de produsul spiritului îl convinge să renunţe la luptă sub cea mai sardonică ameninţare:

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Scrisoarea a III-a trăieşte dintr-o indignare furioasă, cu lirism maxim, întors de la extatic la grandios.

Erotica lui Eminescu nu e mistică, depăşeşte metafora în care femeia nu-i decât un simbol al fericirii paradisiace. Asta nu înseamnă că la Eminescu nu se întâlnesc atitudini sublimate, dar erotica sa se întemeiază pe "inocenţă", nu pe virginitatea serafică, inconştientă de păcat. Perechea nu vorbeşte şi nu se întreabă. Ameţită de mediul încojurător, ea cade într-o uimire, numită de poet "farmec" (Floare albastră, Lasă-ţi lumea, Iubind în taină):

Pe cărare 'n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C'un zâmbet faci gândirea-mi să se 'mbete,
Fă un sfârşit durerii - vin la sânu-mi.

Nu se poate trece cu uşurinţă peste problema fonetismelor moldoveneşti. Astăzi însă ştie oricine că Eminescu este tot atât al Moldovei cât şi al întregului pământ românesc şi al lumii întregi. Nu putem modifica limba lui Eminescu, aşa cum n-o modificăm nici pe-a lui Neculce, a lui Creangă ori a lui Sadoveanu, pitorescul lor reprezintă o etapă din istoria limbii române.

Poezia lui Eminescu este cu mult prea complexă pentru a fi limitată la tiparele acestui articol. E mult mai profitabil a interpreta textele eminesciene nu ca fiind operă de final a unei perioade virtual încheiate în anii maturităţii sale, ci ca o creaţie care păşeşte pe drumul poeziei viitoare, ba chiar al poeziei iminente.

[modifică] Opera postumă

Acesta este articolul
cu numărul 10.000
din cadrul proiectului
Wikipedia
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Opera_poetic%C4%83_a_lui_Mihai_Eminescu
Unelte personale