Ohrana

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Membri ai Ohranei din St. Petersburg , 1905

Departamentul pentru Apărarea Securității Publice și a Ordinii (în limba rusă: Отделение по охранению общественной безопасности и порядка; Otdelenie po ohraneniiu obșcestvennoi bezopasnosti i poriadka), numită în mod obișnuit Departamentul de Apărare (Охранное отделение; Ohrannoe otdelenie), pe scurt Ohrana[1], ori Ohranka [2] din Rusia[3] a fost poliția secretă a Imperiul Rus, parte a departamentului de poliție a Ministerul Afacerilor Interne (MVD). În acțiunile sale, Ohrana era sprijinită de Corpul Special de Jandarmi. Ohrana a fost creată în 1880, ca înlocuitoare a Departamentului al III-lea al Cancelariei Imperiale.

Context general[modificare | modificare sursă]

Ohrana a fost înființată în vederea luptei împotriva [ terorism]]ului politic și a activității revoluționare [4]. Ohrana avea sucursale în toate regiunile Imperiului Rus, cât și o serie de birouri care funcționau în afara granițelor, care aveau ca sarcină principală monitorizarea activităților revoluționarilor ruși din exil. Una dintre cele mai importante secții externe ale Ohranei a fost cea din Paris, condusă în perioada 1884–1902 de Piotr Racikovski.

Ohrana trebuia să-și îndeplinească sarcinile prin orice mijloace, de exemplu prin desfășurarea de operațiuni sub acoperire, infiltrarea de agenți provocatori și violararea corespondenței („perlustration”). În sprijinul activităților Ohranei erau mobilizați chiar și diplomații ruși din străinătate. Ohrana a excelat în infiltrarea de agenți provocatori, printre cei mai vestiți fiind Evno Azef, Roman Malinovski și Dmitri Bogrov.

Ohrana a încercat să compromită mișcarea sindicală prin crearea unor sindicate controlate de poliție, procedeu cunoscut ca zubatovșcina. Un exemplu al unei astfel de acțiuni a fost așa-numita „Duminică însângerată”, o demonstrație pașnică a muncitorilor neînarmați, organizată de agentul infiltrat Părintele Gapon și colaboratorul său Pinhas Rutenberg, ambii membri ai Partidului Socialist Revoluționar.

Printre activități controversate ale Ohranei s-a numărat și producerea falsului[5]Protocoalele înțelepților Sionului”. Deși istoricii au demonstrat că este vorba de un fals [6], textul este folosit și în zilele noastre de organizațiile antisemite pentru justificarea atitudunii lor. Se presupune că documentul a fost scris de un agent al Ohranei, scriitorul franco-rus Matvei Golovinski[7], la indicațiile lui Piotr Racikovski, șeful biroului parizian al Ohranei.

Suspecții arestați de Ohrana erau mai apoi predați justiției ruse.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primul departament special de securitate rus a fost „Departamentul pentru Protejarea Ordinei și Păcii Publica” cu sediul la St. Petersburg, creat în 1866, după tentativa de asasinat eșuată din 1866 asupra lui împăratului Alexandru al II-lea, departament care a avut la început 12 membri. Adresa oficială a departamentului, strada Fontanka nr. 16, era cunoscută în tot imperiul. După o nouă tentativă eșuată de asasinare a împăratului din 6 august 1880, monarhul a creat, urmând sfaturile lui Mihail Loris-Melikov, „Departamentul Poliției de Stat”, secție a Ministerului Afacerilor Interne, și a transferat atât Corpul Special al Jandarmilor cât și Secția a III-a a Cancelariei Maiestății Sale Imperiale în subordinea noului departament. Funcția de „comandant al jandarmilor” a fost preluată de ministrul de interne, iar „comandantul corpului” a devenit adjunct al ministrului. Toate aceste măsuri organizatorice nu au împiedicat însă asasinarea împăratului Alexandru al II-lea în 1881.

Pentru îmbunătățirea măsurilor de securitate, împăratul Alexandru al III-lea a creat două noi birouri de„Securitate și Investigații” ale poliției secrete (Охранно-Розыскные) în Moscova și Varșovia, puse sub comanda unor ofițeri de jandarmi. Acestea aveau să devină mai târziu nucleul Ohranei. Jandarmeria a continuat să opereze ca poliție secretă în restul țării prin intermediul directoratelor de la nivelul guverniilor și uezdurilor. țarul a creat în 1881 un corp special în cadrul MDV, împuternicit să proclame starea de necesitate în domeniul securității statului în oricare parte a imperiului, (procedeu folosit intens în timpul Revoluției din 1905), și a subordonat în 1882 toate forțele poliției imperiale comandantului jandarmilor.

Apariția mișcărilor socialiste a reprezentat o nouă provocare pentru sistemul de securitate imperial, care a dus la integrarea forțelor Ministerului de Interne. Munca de culegere de informații prin intermediul agenților interni și externi, cât și prin violarea corespondenței a trecut în 1898 de la jandarmerie la „Secțiunea specială” (Особый отдел) a poliției. După asasinarea ministrului de interne Dmitri Sipiaghin de către atentatorii SR-iști pe 2 aprilie 1902, noul ministru, Viacheslav von Plehve, a trecut sarcinile poliției secrete din subordinea Jandarmeriei în cea a Birourilor de securitate în investigații (Охранно-розыскное отделение), aflate în subordinea primarilor și guvernatorilor, care erau la rândul lor în subordinea MDV.


După izbucnirea Revoluției din 1905 și asasinarea lui Viacheslav von Plehve, președintele Cancelariei imperiale și ministru de interne Piotr Arkadievici Stolîpin a creat o rețea națională de birouri de securitate. Dacă în 1908 existau 31 de birouri, numărul lor ajunsese la 60 în 1911. Pe 9 februarie 1907 a fost creat organismul centralizat „Secția de Securitate a Departamentului Poliției” cu sediul în Sankt Petersburg, strada Fontanka, nr. 16.

Dezvăluirea activității de agenți dubli ai Ohranei a lui Evno Azef (asasin printre victimele căruia se afla și ministrul von Plehve) și a lui Dmitri Bogrov (cel care l-a asasinat pe Stolîpin în 1911), a aruncat un val de suspiciune asupra Agenției. Agenția a fost discreditată de dezvăluirile cu privire la activitatea altor agenți dubli/provocatori. În toamna anului toate birourile de securitate din Moscova, St. Petersburg și Varșovia au fost desființate. Declanșarea luptelor primei conflagrații mondiale a marcat mutarea centrului de greutate a activității Departamentului de poliție de la activitățile antirevoluționare la cele ale muncii de contraspionaj. Trebuie remarcat însă că în acest nou domeniu de activitate, poliția a colaborat insuficient cu organismele de contrainformații ale armatei imperiale.

Ohrana a fost dizolvată în mod oficial după Revoluția din Februarie 1917.

Folosirea torturii[modificare | modificare sursă]

O serie de istorici afirmă că în ciuda reformelor întreprinse la începutul secolului al XIX-lea, practicarea torturii de către organele poliției nu a fost niciodată abolită cu adevârat[8]. Mai mult, se afirmă că odată cu apariția Ohranei, tortura a început să fie folosită intensiv[9], datorită faptului că agenția putea să procedeze la arestări arbitrare și era împuternicită să folosescă orice metode pentru obținerea informațiilor[10]. După victoria Revoluției din Octombrie, bolșevicii au afirmat că Ohrana dispunea de o serie de camere de tortură în Varșovia, Riga, Odesa și alte orașe importante[11].


Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Okhrana” se traduce prin „Pază”
  2. ^ „Ohranka” este forma de abreviere a unei expresii când înțelesul ei principal este definit de un adjectiv
  3. ^ Evtuhov & Kotkin 2003, p. 137
  4. ^ Okhrana Britannica Online
  5. ^ Philip Graves, "Jewish World Plot": An Exposure. The Source of "The Protocols of Zion". Truth at Last; în: The Times, 16-18 august 1921
  6. ^ Protocols of the Elders of Zion”. Muzeul memorial al Holocaustului din Statele Unite. http://www.ushmm.org/wlc/article.php?lang=en&ModuleId=10007058. Accesat la 21 ianuarie 2009. 
  7. ^ Patrick Bishop, Protocols of Zion forger named (Daily Telegraph) November 19, 1999 (Issue 1638)
  8. ^ Malcolm D. Evans, Rod Morgan (1999). Preventing Torture. Oxford University Press. pp. 13. ISBN 0198262574 
  9. ^ Patterns of Torture
  10. ^ Russia and the Soviet Union 1917–1941: Glossary Charles Sturt University
  11. ^ The Russian Okhrana pe Marxists.org

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Catherine Evtuhov, Stephen Kotkin; The Cultural Gradient: the transmission of ideas in Europe, 1789-1991; Rowman & Littlefield, 2003 ISBN 0-7425-2063-3
  • Charles A. Ruud, Sergei A. Stepanov; Fontanka 16 — The Tsars' Secret Police; McGill-Queen's University Press (paperback, 2002) ISBN 0-7735-2484-3


Legături externe[modificare | modificare sursă]