Offside (fotbal)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Offside-ul (sau poziţia afară din joc) este o regulă în fotbal care opreşte atacanţii să se apropie prea mult de poartă atunci când sunt implicaţi într-o fază. Datorită acestei reguli, un jucător nu-şi poate crea avantaj aşteptând mingea lângă poarta adversă, cu doar un adversar (de regulă, portarul) între el şi poartă.

[modifică] Aplicare

Aplicarea regulii offside-ului este cel mai bine tratată în trei paşi: Poziţia de offside, Activarea offside-ului şi Sancţionarea offside-ului.

[modifică] Poziţia de offside

Atacantul albastru din stânga diagramei este în poziţie de offside întrucât se află atât dincolo de penultimul apărător (marcat cu linie punctată) cât şi în faţa mingii. Aceasta nu înseamnă neapărat că este în offside activ.

Un jucător este în poziţie de offside dacă este mai aproape de linia adversă de poartă decât mingea şi decât penultimul adversar, cu condiţia să fie în jumătatea adversă de teren. Un jucător în linie cu penultimul adversar nu este considerat în offside.

În 2005 International Football Association Board a convenit asupra a unei noi Hotărâri privind Legea 11, şi anume că 'a fi mai aproape de linia de poartă adversă' înseamnă că "orice parte a capului, corpului sau picioarelor este mai aproape de linia de poartă adversă decât mingea şi decât penultimul adversar. Braţele nu sunt incluse în această definiţie." ^[1] Astfel, orice parte (din cele enumerate) a corpului atacantului trebuie să fie mai aproape de linia de poartă adversă decât orice parte a corpului penultimului apărător advers sau dincolo de partea mingii cea mai aproape de linia de poartă adversă.

În general, aceasta înseamnă că fie echipa în atac trebuie să se asigure că echipa adversă are cel puţin doi jucători (unul din aceşti doi jucători poate fi portarul) între linia porţii şi cel mai apropiat jucător al echipei în atac, sau că toţi jucătorii echipei în atac sunt în spatele mingii astfel încât aceasta rămâne mai aproape de linia de poartă decât oricare din jucătorii echipei în atac.

Dacă, din vreun motiv, portarul este în faţa mingii, atunci atacantul va trebui să fie în linie cu sau înaintea a doi fundaşi adverşi.

[modifică] Offside-ul activ

Poziţia de offside a unui jucător este activă dacă, "la momentul când mingea este atinsă sau jucată de un coechipier de-al său", în opinia arbitrului, el este implicat activ în joc. Un jucător nu este în offside activ dacă primeşte mingea din aruncare de la margine, aut de poartă sau lovitură de colţ.

Pentru ca un offside activ să aibă loc, jucătorul trebuie să fie în poziţie de offside în momentul în care mingea este atinsă sau jucată de un coechipier; un jucător care aleargă din poziţie regulamentară în poziţie de offside după ce mingea a fost atinsă sau jucată de un coechipier nu este penalizat.

Similar, un jucător care este în poziţie de offside când mingea este atinsă sau jucată de un coechipier poate fi în offside activ chiar dacă aleargă într-o poziţie regulamentară înainte de a recepţiona mingea. Această posibilitate rămâne validă până când fie un coechipier atinge sau joacă din nou mingea şi poziţia de offside este reevaluată, fie mingea iese din joc, fie un adversar ajunge să controleze mingea. Un jucător care a fost în poziţie de offside care profită de o pasă greşită dar intenţionată a unui adversar nu este considerat în offside activ.

A determina dacă un jucător participă activ la o fază poate fi complex. FIFA a emis noi instrucţiuni pentru interpretarea legii offside-ului în 2003 şi acestea au fost incluse în legea 11 în iulie 2005. Noua formulare caută să definească mai precis următoarele trei cazuri:

• Participarea activă înseamnă jucarea sau atingerea mingii pasate sau jucate de un coechipier.
• Intervenţia asupra unui adversar înseamnă oprirea unui adversar de la ajuca sau a putea juca mingea obstrucţionând linia vizuală sau mişcările acestuia sau efectuarea unui gest sau a unei mişcări care, în opinia arbitrului, derutează sau distrage un adversar.
• Obţinerea unui avantaj fiind aflat în poziţie de offside include jucarea mingii care ricoşează la jucător din bară sau dintr-un adversar atunci când jucătorul la care ricoşează mingea este în poziţie de offside.

În practică, un jucător este în poziţie de offside poate fi penalizat înainte de a juca sau atinge mingea dacă, după părerea arbitrului, nici un alt coechipier în poziţie regulamentară nu are ocazia să joace mingea.

Interpretarea acestor noi definiţii de către arbitri încă este controversată, în primul rând din cauza incertitudinii asupra a ce mişcari poate un jucător aflat în poziţie de offside să facă pentru a nu fi considerat participant activ la fază. Fotbalistului Bill Nicholson îi este atribuită întrebarea: "Dacă nu intervine activ în joc, atunci ce caută pe teren?".

[modifică] Sancţionarea offside-ului

Sancţiunea pentru offside este o lovitură liberă indirectă pentru echipa adversă, din locul în care se afla jucătorul în offside. Mulţi arbitri aplică lasă jocul să continue dacă echipa în apărare deja se află în posesia mingii, pentru a nu încetini şi fragmenta jocul cu lovituri libere redundante. Aceasta nu trebuie să fie confundată cu legea avantajului, care poate fi aplicată doar asupra Legii 12. În esenţă, arbitrul care nu fluieră offside consideră că unul din elementele offside-ului nu a fost prezent.

[modifică] Arbitrajul

În aplicarea acestei reguli, arbitrul se bazează foarte mult pe un arbitru asistent, care de regulă stă în linie cu penultimul apărător din jumătatea lui de teren (tehnicile de poziţionare exactă sunt şi ele complexe). Un arbitru asistent semnalizează offside-ul ridicând steagul drept în sus fără a-l agita, şi apoi, după confirmarea semnalizării de către central, ridicând steagul într-o manieră prin care arată locaţia în care a avut loc:

• Steag îndreptat în jos: offside-ul a fost în treimea de teren cea mai aproape de arbitrul asistent.
• Steag orizontal, paralel cu terenul: offside-ul a fost în treimea mediană.
• Steag îndreptat în sus: offside-ul a fost în treimea de teren cea mai departe de arbitrul asistent.

Misiunea arbitrului asistent în ce priveşte offside-ul poate fi dificilă, deoarece trebuie să ţină pasul cu atacurile şi contraatacurile, să observe care jucători sunt sau nu în poziţie de offside la momentul jucării mingii, şi apoi să determine dacă jucătorii aflaţi în poziţie offside sunt activi în acea fază. Riscul unei greşeli este amplificat de efectul de perspectivă, care are loc când dinstanţa între jucător şi arbitrul asistent este semnificativ diferită de distanţa până la penultimul apărător, şi arbitrul asistent nu este direct în linie cu apărătorul. Dificultatea semnalizării offside-ului este adesea subestimată de spectatori. Nu este uşor de stabilit dacă un jucător este în linie cu un adversar la momentul când mingea este lovită: dacă atacantul şi fundaşul aleargă în direcţii opuse, ei pot ajunge de la a fi în linie la a fi la doi metri distanţă unul de altul într-o zecime de secundă.

[modifică] Istoric

Regula datează de la codurile fotbalului dezvoltate în şcolile publice din Anglia la începutul secolului al XIX-lea. Aceste reguli ale offside-ului erau adesea mult mai stricte decât în jocul modern. În unele variante, un jucător era "în afara jocului" dacă stătea în faţa mingii. Aceasta era similară cu regula similară din rugby, care penalizează orice jucător aflat între minge şi poarta adversă. Prin contrast, Regulile Sheffield nu aveau regulă de offside, iar atacanţii, numiţi kick throughs se aflau în permanenţă lângă poarta adversă.

În 1848, H.C. Malden a ţinut o întrunire în camerele Trinity College, Cambridge, unde a tratat problema. Au fost prezenţi reprezentanţi de la şcolile Eton, Harrow, Rugby, Winchester şi Shrewsbury, fiecare venind cu propriul lor set de reguli. Între orele 4pm şi miezul nopţii, ei au stabilit ceea ce este considerat a fi primul set de "Reguli Cambridge".

Din nefericire nu s-a păstrat nicio copie a acestor reguli din 1848, dar se consideră că acestea includeau reguli privind aruncarea de la margine, autul de poartă, marcajele de la mijlocul terenului, reluările, interzicerea ţinerilor şi împingerilor şi offside-ul. Regulile permiteau ca o sfoară să fie folosită pe post de bară transversală.

Au fost descoperite nişte reguli datate 1856, la peste o sută de ani de la elaborarea lor, în biblioteca Shrewsbury School. Acestea sunt probabil o variantă apropiată de Regulile Cambridge şi este considerat cel mai vechi set de reguli cunoscut. Regula Nr. 9 cerea ca trei apărători să fie în faţa atacantului care joacă mingea. Regula specifică:

Pe măsură ce fotbalul s-a dezvoltat în anii 1860 şi 1870, legea offside-ului s-a dovedit a fi cea mai mare sursă de conflicte între cluburi. Sheffield a renunţat la ai lor "kick throughs" modificându-şi regulile astfel încât un apărător trebuia să fie mereu între un atacant şi poarta adversă; Asociaţia de Fotbal a făcut şi ea compromisuri şi a adoptat ideea de trei jucători, de la Cambridge. În cele din urmă, Sheffield s-a aliniat cu A.F., şi regula a rămas "trei jucători" până în 1925.

Schimbarea regulii la "doi jucători" a condus la o creştere imediată a numărului de goluri marcate. 4.700 de goluri au fost înscrise în 1.848 de meciuri în sezonul 1924-25. Acest număr a crescut la 6.373 de goluri (în acelaşi număr de meciuri) în sezonul 1925-26, după amendarea legii.

În sezonul 1987-88, liga GM Vauxhall Conference a fost folosită pentru a testa o modificare experimentală a regulilor, prin care nici un atacant nu era considerat în offside imediat după o lovitură liberă. Schimbarea nu a fost considerată un succes, întrucât echipa aflată în atac putea umple careul advers cu jucători la orice lovitură liberă, şi schimbarea de regulă nu a fost introdusă la nivelele superioare.

În 1990 legea a fost modificată pentru a considera un atacant în poziţie regulamentară dacă este pe linie cu penultimul adversar. Această schimbare a făcut parte dintr-o politică a conducătorilor fotbalului de a face regulile mai permisive pentru fotbalul ofensiv şi de a face jocul să curgă mai liber.

În 2003, FIFA a emis reguli mai stricte pentru penalizarea jucătorilor în offside, pentru a încuraja jocul ofensiv. Astfel, dacă un jucător este semnalizat în offside depinde de acţiunile lui şi de locul unde se află. Cu aceste modificări, atacanţii nu mai sunt penalizaţi dacă ajung dincolo de fundaşi din poziţie regulamentară chiar dacă un coechipier al lor este în poziţie de offside. Astfel se înscriu mai multe goluri în urma paselor în adâncime.

[modifică] Pasul la offside

Pasul la offside este o tactică defensivă. Când un atacant aleargă în ofensivă şi având un coechipier cu mingea la picior gata să-i paseze lui în faţă, toţi apărătorii (cu excepţia portarului) se deplasează înainte, dispuşi într-o linie cât mai dreaptă pentru a-l lăsa pe atacant în urma lor la momentul pasei, astfel lăsând atacantul în poziţie de offside. Fundaşii care folosesc această tactică adesea încearcă să aducă potenţiala poziţie de offside în atenţia arbitrului asistent strigând sau ridicând mâinile. Deoarece loviturile libere sunt ocazii când momentul pasei este previzibil, în multe rânduri apărătorii abordează această tactică atunci când adversarul beneficiază de acestea.

Pasul la offside poate fi o strategie riscantă deoarece toţi apărătorii (în afară de portar) trebuie să iasă din apărare împreună în acelaşi timp într-o linie relativ dreaptă, altfel atacanţii nu vor mai fi în offside la momentul pasei dacă rămân în urma portarului şi a unui apărător care nu a făcut pasul înainte; dacă ieşirea la offside eşuează, jucătorii în atac vor avea calea aproape liberă spre poartă. Modificările de regulament din 2003 au făcut tactica şi mai periculoasă, deoarece definiţia offside-ului activ a devenit mai restrânsă. Astfel, echipele care ies la offside au şanse mai mici să lase adversarul în offside dacă arbitrul consideră că acel jucător nu este activ.

[modifică] Note

1. ^ Secţiunea 'Laws of the Game' de pe site-ul oficial FIFA.