Odo cel Mare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Odo cel Mare sau Eudes cel Mare (Eudo) (d. 735) a fost duce de Aquitania din 700[1]. Teritoriul său includea ducatul Vasconiei din sud-estul Galiei și ducatul de Aquitania (în acea perioadă situat la nord-est de râul Garonne, teritoriile sale erau de la râul Loara și până la munții Pirinei, cu capitala la Toulouse.

Ascensiunea[modificare | modificare sursă]

Viața sa dinainte de a deveni conducător este obscură, precum etnia și familia sa. Mai mulți duci ai Aquitaniei se numeau ca și tatăl lui Odo: Boggis sau Bertrand, deoarece unii istoricii consideră a avea origini merovingine: probabil din Charibert al II-lea sau ducele Lupus I. Odo este, după carta frauduloasă Charte d'Alaon, fratele lui Hubertus.

Odo l-a succedat la tronul ducal poate mai devreme în 679, probabil, la data morții lui Lupus, sau în 688. Alte date sunt posibile, inclusiv 692, dar a fost cu siguranță conducător din 700.

Istoricul Jean de Jaurgain îl citează ca luptând în 711 împotriva vizigotului Roderic în Pamplona. În 715 s-a declarat independent în timpul războiului civil din Galia. Nu este probabil ca a obținut vreodată titlul de rege.

În 718, el apare ca ridicând o armată de basci, ca un aliat al lui Chilperic a II-lea de Neustria[2] și a majordomului palatului, Ragenfrid, care i-ar fi putut recunoaște domnia sa peste Aquitaine. Au luptat împotriva majordomului austrasian a palatului, Charles Martel, dar după înfrângerea lui Chilperic la Soissons în acel an, el a făcut pace cu Charles, predându-l pe regel neustrian și comorile sale[3].

Conflictele cu umayyazii[modificare | modificare sursă]

Odo a fost, de asemenea, obligat să lupte atât cu umayyazii, cât și cu francii care i-au invadat regatul. La data de 9 iunie 721, i-a provocat o mare înfrângere lui Al-Samh ibn Malik al-Khawlani în bătălia de la Toulouse, prima bătălie majoră pierdută de forțele Umayyad în campanie lor militară din Europa Occidentală, pierzându-și viața mii de soldați umayyazi.

Victoria eroică a fost sărbătorită cu daruri de la Papa, care l-a declarat pe ducele aquitanian un campion al creștinismului, consolidându-și independența. În scopul de a contribui la securizarea frontierelor sale cu umayyazii, și-a căsătorit fiica, Lampegia, cu berberul musulman rebel Uthman ibn Naissa, numit "Munuza" de franci, guvernatorul adjunct a ceea ce avea să devină mai târziu Catalonia[4].

Bătălia de la Tours[modificare | modificare sursă]

În 731, francul Charles Martel, după ce i-a învins pe saxonii, și-a îndreptat atenția spre teritoriul rival din Aquitania, a denunțat alianța lui Odo cu Uthman ibn Naissa, a trecut Loara, rupând tratatul de pace cu Odo. Liderul franc a jefuit Aquitania de două ori, Odo angajându-și trupele în luptă cu francii, însă a fost învins. Dar Charles s-a întors la Francia.

Între timp, umayyazii își adunau forțele pentru a ataca aliatul lui Odo din regiunea Cerdanya din Pirinei (probabil Catalonia), Uthman ibn Naissa. În 731, conducătorul berber a fost supus în campania condusă de Abdul Rahman Al Ghafiqi, ucigându-l, de asemenea, i-a capturat fiica lui Odo, trimițând-o prizonieră într-un harem din Damasc. Odo, ocupat cu apărarea de expansiunea francă a lui Charles, nu l-a putut ajuta pe aliatul său.

În 732, trupele lui Abdul Rahman Al Ghafiqi au jefuit și ocupat Țara Bascilor, avansând în continuare spre Bordeaux, jefuind orașul. Odo a încercat să se apere, dar a fost învins în apropiere de Bordeaux de umayyazi. În urma înfrângerii, Odo a fugit spre nord pentru a-l avertiza pe Charles Martel, majordom peste Neustria și Austrasia, de amenințare iminentă și de a face apel pentru asistență în combaterea avansului arab, care a primit în schimbul acceptării suzeranității france. Ducele, în vârstă de aproape 80 de ani, și-a reorganizat forțele sale împrăștiate, alăturându-le trupelor lui Charles Martel, care au luptat pe flancul franc stâng. Alianța i-a învins pe umayyazi în bătălia de la Tours în 732, respingându-i pe musulmani din Aquitania. Odo și-a condus trupele, jucând un rol important în distrugerea armatei musulmane.

Moartea[modificare | modificare sursă]

Oddone a murit în 735. Data este confirmată de Annales Francorum Ludovici Dufour subliniind că, în același an, Charles Martel a invadat Țara Bascilor, în același timp 'Ex Chronico Sigeberti monachi afirmă că Odo și-a pierdut ducatul și viața. Odo, duce de Aquitania a fost succedat de fiul său cel mare, Hunaldo.

Familia și copii[modificare | modificare sursă]

Odo a avut cu soția sa Valtrude, fiica lui Walchiso (fiul lui Arnulf de Metz), patru copii:

  • Hunald, duce de Aquitania și Gasconia.
  • Hattone, a murit după ce a fost orbit de fratele său Hunald.
  • Remistan, nepotul său a fost primul conte de Toulouse.
  • Lampagia, s-a căsătorit cu emirul Uthman ibn Naissa.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Pierre Riche, The Carolingians:A Family who forged Europe, Transl. Michael Idomir Allen, (University of Pennsylvania Press, 1993), 29-30.
  2. ^ Pierre Riche, The Carolingians:A Family who forged Europe, 35.
  3. ^ Pierre Riche, The Carolingians:A Family who forged Europe, 35-36.
  4. ^ Ivan Van Sertima, Golden Age of the Moor, (Transaction Publishers, 2009), 340.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Blade, Eudes, duc d’Aquitaine, Paris, 1892.
  • Michel Rouche, L'Aquitaine des Wisigoths aux Arabes, 418-781 : naissance d'une région, Paris, École des Hautes Études en Sciences Sociales, Jean Touzot, 1979 ISBN: 978-2-7132-0685-6.
  • Frédégaire (trad. par O. Devilliers et J. Meyers), Chronique des Temps Mérovingiens, ediția Brepols, 2001 ISBN: 2503511511.
  • Chroniques des derniers rois Mérovingiens (trad. F. Guizot et R. Fougères), ediția Paleo, 156 p., ISBN: 2-913944–39–6.