Ocna Șugatag, Maramureș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ocna Șugatag
Aknasugatag
—  Sat  —
Vedere panoramică asupra satului
Vedere panoramică asupra satului
Ocna ȘugatagAknasugatag se află în Romania
{{{alt}}}
Ocna Șugatag
Aknasugatag
Localizarea satului pe harta României
Ocna ȘugatagAknasugatag se află în Județul Maramureș
{{{alt}}}
Ocna Șugatag
Aknasugatag
Localizarea satului pe harta județului Maramureș
Coordonate: Coordonate: 47°46′52″N 23°56′22″E / 47.78111°N 23.93944°E / 47.78111; 23.9394447°46′52″N 23°56′22″E / 47.78111°N 23.93944°E / 47.78111; 23.93944

Țară  România
Județ Actual Maramures county CoA.png Maramureș
Comună Ocna Șugatag
Atestare 1355

Fus orar EET (UTC+2)
 - Ora de vară (DST) EEST (UTC+3)
Cod poștal 437205
Prefix telefonic +40 x59 [1]

Ocna Șugatag (în maghiară Aknasugatag, colocvial Șugatag) este un sat în județul Maramureș, Transilvania, România, atestat documentar, prima dată, în anul 1355. Este reședința comunei Ocna Șugatag.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Exploatări de sare cunoscute din antichitate sunt și cele de la Ocna Șugatag[2].

Localitatea Ocna Sugatag a fost atestată documentar în anul 1355, iar celelalte localități (Breb, Hoteni, Sat-Șugatag) în 1360, istoria lor fiind strâns legată de exploatarea sării. În documentul din 1355 se pomenește de existența, în marginea dinspre Ocna Șugatag a satului Giulești, a unui drum care ducea la ocnele de sare, folosite de maramureșenii care veneau aici să se aprovizioneze cu sare. Descoperirile arheologice, precum și alte documente istorice, atestă că populația zonei exploata sarea din vremuri străvechi.

Până în 1948 localitatea Ocna Șugatag a fost sub aspect administrativ centru de plasă, cunoscând o reală dezvoltare economică si socială.

Așezare geografică[modificare | modificare sursă]

Localitatea Ocna Șugatag este situată în Depresiunea Maramureș, la poalele munților Țibleș și Gutin (munți tineri vulcanici), pe DN 18 Baia Mare - Ocna Șugatag, la o distanță de 20 km de municipiul Sighet și la o altitudine de 490 m.

Date geologice[modificare | modificare sursă]

Microrelieful vechilor suprafețe cu exploatări de sare, cu numeroase excavații sau surpări, ocupate azi de bălți, mlaștini sau cu vegetație halofită, prezente în sărăturile de la Ocna Șugatag certifică exploatarea antică, la suprafață, a sării în excavații cu diametre cuprinse între 4-15 m, respectiv cu adâncimi de până la 10 m.

Rezultatele recentului studiu geologic și geotehnic întocmit pentru localitatea Ocna Șugatag este prezentat pe larg în lucrarea "Date cu privire la exploatările timpurii de sare din Maramureș"[3].

Salina Ocna Șugatag[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul secolului al XIV-lea se trece la o exploatare permanentă a sării, în cadrul unor ocne organizate prin "Cămara Regală a Sării". Din 1489 este atestată existența ocnei Paul Silvestru si a grupului de mine Ana-Iuliana și Elisabeta, care aparțineau domeniului regal. Ocne propriu-zise de sare au apărut începând cu anul 1777. Datorită dezvoltării industriei de exploatare a sării, statul habsburgic a adus la Ocna Șugatag mineri specializati, germani, polonezi, maghiari și cehi.

Documente atestă funcționarea între anii 1799-1822 a ocnei Bogdan, între anii 1802-1853 a ocnei Mihai (unde sarea era mai curată), iar din anul 1921 a ocnei Dragoș.

În anul 1896 la Ocna Șugatag erau deschise un număr de 3 ocne (active sau inactive)[4].

În anul 1950, datorită infiltrațiilor masive de apă dulce, ocnele au fost închise, pe locul lor formându-se apoi, în cursul timpului, lacuri sărate.

Tehnica de deschidere în trecut a ocnelor de sare[modificare | modificare sursă]

Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal și Maramureș[5], se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puț se amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferență de nivel față de primul puț. Un puț era rezervat pentru intrarea și ieșirea minierilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puț pentru extragerea sării din subteran. Puțurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 pași; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea așa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare. Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari. Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau deobicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.

Stațiune balneară[modificare | modificare sursă]

Datorită izvoarelor minerale clororosodice și lacului sărat (format prin prăbușirea unor mine vechi de exploatare a sării), localitatea Ocna Șugatag este și stațiune balneară.

Obiective turistice[modificare | modificare sursă]

  • Rezervația naturală “Pădurea Crăiasa” având suprafața de 44 ha și care se află la o altitudine medie de 485 m. Aici se găsesc câteva din cele mai impresionante exemplare de gorun din țară (din subspecia Stejar de Ronișoara) precum și zadă (larice) un conifer cu frunze căzătoare.

Demografie[modificare | modificare sursă]

La recensământul din 1930 au fost înregistrați 1.568 locuitori, dintre care 890 maghiari, 480 români, 169 evrei, 18 germani, 10 poloni și 1 rutean.[6] Sub aspect confesional populația era alcătuită din 933 romano-catolici, 436 greco-catolici, 160 mozaici, 17 ortodocși, 12 reformați și 1 luteran.[7]

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ocna Șugatag, Maramureș

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ x indică operatorul telefonic: 2 pentru Romtelecom și 3 pentru alți operatori de telefonie fixă
  2. ^ http://www.cimec.ro/Arheologie/sarea/02-LiviuDraganescu.pdf Sarea gemă din extra- și intracarpaticul României
  3. ^ http://www.cimec.ro/Arheologie/sarea/15-CarolKacso.pdf
  4. ^ http://epa.oszk.hu/02000/02000/00004/pdf/EPA02000_magyar_banya-kalauz_1896_119-120.pdf Magyar királyi sóbányák - Kön.Ung.Salzbergwerke (1896)
  5. ^ Sursă: „Beitrag zur Mineralgeschichte von Siebenbürgen“ de Johann Fichtel (1780)
  6. ^ Recensământul populației României din 29 Decemvrie 1930, vol. II, pag. 276.
  7. ^ Idem, pag. 659.