Obligaţiune

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Obligaţiunea este un titlu de valoare care atestă calitatea de creditor a deţinătorului ei faţă de emitent, emitentul obligându-se să plătescă deţinătorului obligaţiunii o sumă anuală fixă, numită cuponul obligaţiunii, pe întreaga perioadă de valabilitate a acesteia.

Obligaţiunea este un înscris emis de o întreprindere care are nevoie de finanţare, pe baza căruia aceasta obţine un împrumut. Firma care emite obligaţiunea se numeşte debitor, iar cea care o deţine se numeste creditor (acesta oferă un împrumut). Obligaţiunile sunt active financiare cu dobândă fixă. La restituirea împrumutului, întreprinderea se obligă să plătească, de asemenea, o dobândă, stabilită în momentul emiterii obligaţiunii.

Obligaţiunea conţine:

numele emitentului;
cuponul sau rata cuponului (exprimată ca cota procentuală din valoarea nominală ce urmeaza a fi plătită la anumite intervale deţinătorului obligaţiunii);
scadenţa -- momentul expirării împrumutului şi al retragerii obligaţiunii (data la care ea va fi răscumpărată de emitent);
valoarea nominală -- suma inscrisă pe titlu, pe care deţinătorul o acordă sub forma de împrumut emitentului şi pe care o va incasa la scadenţă;
semnătura persoanei autorizate de emitent;
imprimări speciale, pentru a împiedica falsificarea (elemente de securitate).

Obligaţiunea poate fi nominativă, dacă e înscris pe ea numele detinatorului, sau „la purtator”. Deţinătorul unei obligaţiuni este numit obligatar. El are calitatea de creditor faţă de emitent şi dreptul de a primi un venit numit dobândă, însă nu are drepturi şi responsabilitaţi privind activitatea emitentului (debitorului).

De aceea, obligaţiunile sunt titluri de credit cu venit cert si de regula fix. Principalii emitenţi de obligaţiuni sunt administraţiile publice (administraţia centrala si cele locale), iar scopul emiterii este fie acoperirea deficitului bugetar, fie finanţarea unor investiţii importante pentru comunitate.

Majoritatea obligaţiunilor plătesc doar dobânda până la maturitate (trimestrial sau semestrial în funcţie de specificaţiile prospectului de emisiune), când odată cu ultima dobândă returnează în întregime şi suma împrumutată. Unele obligaţiuni însă plătesc la anumite intervale (precizate în prospectul de emisiune) şi părţi din principal. În general, un investitor are de pierdut sau de câştigat datorită diferenţelor între valoarea cuponului (a dobânzii plătite de emitent) şi valoarea dobânzilor practicate pe piaţa monetară în momentul respectiv, între această dobândă şi preţul de piaţă al obligaţiunii existând o relaţie inversă.

Deşi teoretic fluxul de numerar pe care îl primeşte deţinătorul unor obligaţiuni nu este influenţat de veniturile emitentului, este evident că la limită, dacă acestea sunt prea mici, banii returnaţi investitorilor pot întârzia sau plăţile pot înceta. De aceea prospectul de emisiune trebuie să fie citit şi prin prisma garanţiilor pe care le oferă emitentul (acestea putând varia de la o parte importantă a activelor până la simpla garantare cu bunul nume al emitentului).