O mie nouă sute optzeci și patru (roman)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
1984
Coperta primei ediții a romanului
Coperta primei ediții a romanului
Informații generale
Autor George Orwell
Gen roman politic
Ediția originală
Titlu original Nineteen Eighty-Four
Editură Martin Secker & Warburg, Londra; În România, Univers, București, 1991, ediția a II-a: Editura Polirom, Iași, 2002
Limbă originală engleză
Țară de prima lansare Flag of the United Kingdom.svg

Regatul Unit

Data publicării 1949
Număr de pagini 326 pagini
ISBN 0452284236
OCLC 52187275
Traducător(i) Mihnea Gafița
Cronologie
Ferma animalelor (1946) {{{text}}}
Ferma animalelor (1946)
'
Acest articol se referă la romanul 1984. Pentru alte sensuri, vedeți 1984 (dezambiguizare).

O mie nouă sute optzeci și patru, scris și 1984, este un roman politic creat de George Orwell în 1948 și tipărit în 1949. Acțiunea romanului are loc într-un viitor distopic și prezintă o parte din viața intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei. O mie nouă sute optzeci și patru a imprimat foarte mulți termeni și idei în cultura contemporană, și mai ales în limba engleză, de exemplu Fratele cel Mare, dubla gândire, poliția gândirii, Soceng. „Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine” este un simbol al controlului excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a descrie acțiunile și organizațiile Oceaniei.

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Principala figură a romanului, Big Brother[1], a devenit o figură metaforică a regimului polițienesc și totalitar, precum și a reducerii libertăților. În 2005, publicația Time a clasat romanul 1984 în lista celor mai bune romane și nuvele englezești din 1923 până în acel an. În listă se găsește și celălat roman faimos al lui George Orwell, Ferma animalelor.[2].

Romanul descrie o Mare Britanie[3] posterioară unui război nuclear ipotetic dintre Est și Vest, care ar fi avut loc în anii '50, în care s-a instaurat un regim de tip totalitar foarte inspirat din ceea ce a fost stalinismul și din anumite elemente ale nazismului. Libertatea de expresie ca atare nu mai există. Toate gândurile sunt minuțios supravegheate, iar imense afișe, care tronează pe străzi, indică tuturor că

Big Brother stă cu ochii pe tine”

, în engleză Big Brother is watching you.

Subiectul romanului[modificare | modificare sursă]

Afiș: Big Brother stă cu ochii pe tine.

Inițial a fost publicat de Martin Secker & Warburg, Londra, în 1949. Prima ediție broșată (paperback) a apărut la Penguin Books, Harmondsworth, în 1954. De atunci s-a retipărit de 26 de ori.

Romanul lui George Orwell, editat în 1949, receptat de foarte mulți – încă de pe atunci – ca un semnal de alarmă, rămâne și acum departe de a fi doar o distopie învechită. Există voci care afirmă că, odată cu trecerea anilor, el devine tot mai actual.

Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui dublu sens e lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu (îi pasă) de soarta ta, însă, în același timp, tu nu poți face nimic fără ca el să nu știe: te supraveghează clipă de clipă.

În afară de afișele imense prezente pe toate blocurile, clădirile instituțiilor, panourile, mai există și tele-ecranele, care neîncetat transmit și receptează simultan sunete și imagini. În fiecare încăpere – inclusiv în camerele apartamentelor – există câte un tele-ecran, care poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit.

Nu doar prin mijloace tehnologice însă, ci și în mod direct, prin membrii unor instituții specializate, are loc supravegherea: patrulele de poliție, zburând în elicoptere la mică înălțime „își bagă nasul prin casele oamenilor”, și, mult mai de temut: Poliția Gândirii.

Așa cum se întâmplă și în Ferma animalelor (editată cu trei ani mai devreme, în 1946) valorile sunt răsturnate:

Războiul este pace
Libertatea este sclavie
Ignoranța este putere

(vezi A.HuxleyA Brave New World soma – pastilele pentru visare, uitare)

Paralela cu Huxley poate continua și cu referire la modul în care se încearcă eliminarea sentimentelor – cel puțin a celor pozitive. (Unul dintre numeroasele exemple ar fi acela că Orwell vorbește despre „Liga Tineretului Anti-sex”, iar în romanul lui Huxley – apărut zece ani mai târziu, în 1958 – copiii nu se nășteau pe cale naturală, ci prin clonare).

Pentru un mai bun control al minții (celorlalți) până și limba este modificată, engleza (căci pe teritoriul Londrei este plasată acțiunea) fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu acces la concepte în lipsa unor cuvinte sau expresii care să le denumească, aceasta este o problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filozofiei minții și filozofiei limbajului (ultimele două aflate în strânsă legătură), însă poziția lui Orwell este evidentă: el pornește de la presupoziția care infirmă ipoteza posibilității de a gândi în lipsa cuvintelor corespunzătoare: „Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă 'Libertatea este sclavie', când însuși conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pp. 74, 75)

În plus, stereotipia – nu unul dintre exemplele cele mai relevante: toate produsele de larg consum se numesc Victoria (Denumirea e înlocuită de Huxley cu numele Ford) – cărțile proaste (scrise de mașini), filmele de aceeași factură, au rolul de a menține nivelul de educație și de inteligență cât mai scăzute în rândul claselor de mijloc.

Tot în prima parte a cărții, personajul principal masculin, Winston Smith, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis – chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul, și este (într-o oarecare măsură) conștient de ororile provocate de conducere, dar se poartă asemeni tuturor celorlalți – indiferent că aceștia îmbrățișează ori nu doctrinele, ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din comportamentul său nici o urmă de nemulțumire.

Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă o amprentă puternică și asupra personalității lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind frânturi din seara precedentă, când a fost la „un film foarte bun”, film de război cu femei terifiate și „un braț de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era încântat și aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei care „au început brusc să facă gură și să țipe că n-ar fi trebuit să arate așa ceva, nu de față cu copiii” au fost scoși din sală, însă probabil că nu au pățit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”. Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică toți în afara prolilor) ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți.

Zilnic, la ora unsprezece, toți oamenii – inclusiv cei care ocupă funcții destul de importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi cazul lui O’Brian) – își întrerup orice altă activitate pentru a participa – în grup – la „Cele două minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui Emmanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului (al statului Oceania), iar cei care asistă se exteriorizează vehement, stăpâniți de sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar și Winston – care îl simpatizează în secret pe Goldstein – doar mimând inițial aceeași adversitate împărtășită de ceilalți, se lasă dus de val (sau poate e vorba de hipnoză în masă), surprinzându-se în final că strigă cu ură și gesticulează furios spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât amplificarea celor mai negative sentimente umane, cât și menținerea trează a atenției asupra inamicului (intern: Goldstein, și extern: Eurasia, cu care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război): inamicul există, este activ, iar Partidul luptă pentru a-și proteja poporul.

Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă chiar de înțeles că el nici măcar nu ar exista), dar se tot vorbește despre organizația lui secretă și misterioasă, Frăția, la fel de vicleană și de temut ca Secta Orbilor din capitolul al treilea (Dare de seamă despre orbi) al cărții lui Ernesto Sábato, Despre eroi și morminte. El e pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de Poliția Gândirii, cât și pentru a arunca vina asupra unui singur dușman: unul singur care nu vede Adevărul, ceilalți fiind doar victime nefericite ale acestui nebun puternic și viclean.

Relevant este și pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei Parsons (familie vecină cu Winston în Blocul Victoria), de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu, să-și denunțe chiar tatăl ca fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spațiu foarte larg subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante. O paralelă foarte interesantă poate fi făcută cu filmul The Wall, al celor de la Pink Floyd (1982), care acordă o deosebită atenție temei educației.

În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărții – una dintre ideile care fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor to-talitare:

„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul”.

În funcție de interesele Partidului, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană poate lua calea „găurilor de memorie”, ajungând scrum, și fiind cu desăvârșire uitat (sau înlocuit – cum se întâmplă în cazul dușmanului, respectiv aliatului de război al Oceaniei: rolul era schimbat odată la câțiva ani între Eurasia și Estasia , dar totul ca și cum alianța, respectiv adversitatea, ar fi durat de o veșnicie, fiind neschimbate și imposibil de schimbat vreodată.

Despre perioada de dinainte de revoluție – de dinainte de Era Fratelui cel Mare – nimeni nu are amintiri clare, și nici nu poate ști cât e adevăr și cât fantezie din ceea ce se scrie in manualele și cărțile de istorie. E „ca o ecuație cu două necunoscute”.

Exasperantă e și sărăcia, care generează mizerie și boală. Conducerea nu se află în imposibilitatea de a asigura un nivel de trai ceva mai ridicat, însă are tot interesul să nu o facă.

„Dacă există vreo speranță ea stă în proli” scrie Winston în jurnal, amintindu-și o experiență sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă. Prolii (aproximativ optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei) nu erau îndoctrinați, nici supravegheați („Prolii și animalele sunt liberi” – spunea o lozincă a Partidului), însă trăiau într-o mizerie și sărăcie îngrozitoare, nefiind conștienți de forța lor. „Dacă există vreo scăpare, ea stă în proli”, se gândește Winston, pentru că cei din Partid sunt atât de strict supravegheați, încât nu au cum să se organizeze în grupuri, și nici măcar nu pot avea încredere pentru a-și exprima – eventualele – păreri neortodoxe.

Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare. (Ca și în Sărbătoarea Țapului, unde Mario Vargas Llosa vorbește despre regimul Trujilio din Republica Dominicană: „Tu mă furi pe mine? Chrinos săltă din nou în scaun și fața lui cenușie se înnegri. Clipea din ochi, speriat. Ce spuneți Șefule? Dumnezeu mi-e martor… Știu bine că nu – îl liniști Trujillo. Și de ce nu furi, mă rog frumos, în ciuda puterii tale de a face și de a desface? Din loialitate? Se prea poate. Dar, înainte de toate, de frică. Știi bine că dacă mă furi și te descopăr că m-ai furat, te-aș da pe mâna lui Johnny Abbes, care te-ar duce la închisoarea La Cuarenta, te-ar așeza pe Tron și te-ar carboniza, înainte de a te arunca la rechini. Chestiile astea sunt pe placul imaginației înfierbântate a șefului SIM și a echipei care a format-o. De-asta nu mă furi. Și de-asta nu mă fură nici directorii, administratorii, contabilii, inginerii, veteranii, șefii de echipă, etcetera, etcetera, ai companiilor de care te ocupi tu. De-asta sunt punctuali și eficienți, de-asta au prosperat și și-au înmulțit întreprinderile, transformând Republica Dominicană într-o țară modernă și prosperă. Ai înțeles? Perfect Șefule – tresări încă o dată Constituționalistul Bețivan. Aveți perfectă dreptate. În schimb – continuă Trujillo, de parcă nu l-ar fi auzit, ai fura cât ai putea de mult dacă n-ai munci pentru familia Trujillo, ci pentru familiile Vicini, Valdez sau Armenteros. Și ai fura și mai mult încă, dacă întreprinderile ar aparține statului. Atunci chiar că ți-ai umple buzunarele”) (pp. 144–145).

În finalul primei părți (dintre cele trei în care este structurat romanul) este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin cartierele prolilor – univers de care se simte tot mai atras de când și-a spus că aceștia ar fi singura speranță. De reținut din acest pasaj sunt trei momente: În urma unei explozii datorate căderii unei rachete în imediata lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la încheietură, pe care, fără să ezite, o împinge cu piciorul spre marginea străzii. Deși lucid într-o mai mare măsură decât mulți dintre cei printre care trăia, își pierduse și el – ca urmare a peste treizeci de ani în care Regimul controla faptele, gândurile și sentimentele fiecăruia – aproape total sensibilitatea. Atenția lui – ca și un scurt comentariu pe care îl face doar pentru sine – se îndreaptă asupra unui grup de trei bărbați care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de câștig declarate oficial – de altfel sume imense – nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii aveau un motiv pentru a trăi; mai exact, atenția le era oarecum distrasă de la mizeria și neajunsurile în care trăiau. (Singurele distracții ale prolilor în afară de Loterie erau berea ieftină și articole pornografice editate și distribuite în acest scop de Partid).

Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la anticariatul de unde, cu ani în urmă, își cumpărase caietul devenit ulterior jurnal, însă acest fragment nu are relevanță decât pentru firul narativ al povestirii, în vederea unor evenimente care urmează. Până atunci însă, văzând un bătrân – care prinsese cu siguranță perioada de dinainte de Revoluție, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare – intrând într-un bar – cârciumă, în argoul prolilor – îl urmează sperând să obțină răspunsuri la numeroasele întrebări pe care și le punea referitor la vremea uitată (când el era încă un copil). Însă concluzia la care ajunge – în urma discuției cu bătrânul – e aceea că puținii oameni rămași în viață care să fi cunoscut istoria și altfel decât din actualele manuale școlare – erau prea senili pentru a-l putea lămuri.

Partea a doua a cărții începe cu prefigurarea unei povești de dragoste dintre Winston și Julia, neînsemnat membru al Partidului Exterior – pe care el o suspecta inițial de spionaj din partea Poliției Gândirii – care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel cu mesajul „Te iubesc” și cu care reușește chiar să stabilească o întâlnire într-un loc unde nu erau supravegheați.

Așa cum sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată (vezi pasajul cu descrierea „unui film foarte bun”, ori a celui cu mâna sfârtecată de la încheietură) nici instinctul sexual al lui Winston nu era cel al unui om normal: Ajunși într-o pădure – loc fără tele-ecrane, ori microfoane: „O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotrivește deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-și poate defini vreo senzație fizică; își dă seama de atingere și atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere și mândrie. Îi pare bine de ce face dar nu are nici o dorință fizică” (Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pag. 154).

Acesta era și unul dintre obiectivele Partidului, pentru că atunci „când te regulezi, îți consumi energia și pe urmă te simți fericit și ți se rupe de-orice altceva” (idem, pag 169). Și dacă sexualitatea nu poate fi reprimată cu totul, atunci ea este transformată într-o practică animalică, trivială, care – privită intrinsec – repugnă (Datoria față de Partid, după cum se spunea în școli) și permisă doar între soț și soție (cu toate că se tolerează parțial și sexul cu prostituatele din lumea prolilor); ceva asemănător se întâmplă și cu instituția familiei. Ea este permisă, chiar încurajată – de asemenea dragostea părinților față de copiii lor. „Pe de altă parte însă, copiii sunt sistematic montați împotriva părinților și învățați să-i spioneze și să raporteze orice formă de deviație de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puțin decât un auxiliar al Poliției Gândirii, o metodă prin care tot omul trăiește, zi și noapte, înconjurat de niște turnători care-i cunosc orice intimitate” (idem, pag. 170).

Winston și Julia nu rezistă tentației de a închiria o cameră doar pentru ei doi, un interior unde să nu fie supravegheați de nimeni. Închiriază camera de deasupra anticariatului din zona prolilor, în care Winston mai intrase de două ori până atunci.

La scurt timp după aceea, O’Brien îl invită pe Winston la el acasă, pretextând că intenționează să-i împrumute ultima ediție a Dicționarului de Nouvorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar O’Brien (după ce închide tele-ecranul – ceea ce le este permis doar membrilor Partidulului Interior) îi asigură că Frăția există, este activă, și-i promite să-i trimită o carte scrisă de Goldstein însuși. (Cartea Teorie și practică în colectivismul oligarhic, din care este prezentat un fragment de 35-40 de pagini, reprezintă în mod explicit viziunea lui Orwell asupra istoriei sub aspect socio-politic).

La scurt timp după, Julia și Winston sunt arestați de Poliția Gândirii (în spatele unui tablou din camera închiriată fiind amplasat un tele-ecran). Winston este torturat luni întregi, cedează – deși nu foarte ușor – în fața torturilor, căzând și fizic și psihic. Anchetatorul principal este O’Brien însuși, care-i mărturisește că de șapte ani îl avea sub observație, că el însuși împreună cu alți câțiva membri ai Partidului Interior scriseseră cartea atribuită lui Emmanuel Goldstein, și că atât puterea, cât și exercitarea puterii prin mijloace cât mai brutale constituie pentru Partid scopuri în sine. De la simplul fapt de a mărturisi – sub tortură – crime reale și imaginare, cei arestați, fără excepție, ajung sa accepte la nivel rațional ideologia Partidului, iar în final, chiar și sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori modificate – devenind pe deplin ortodoxe.

Până la urmă, atât Winston cât și Julia sunt vindecați și eliberați; după un timp ei se și reîntâlnesc (de această dată întâmplător, însă fără a se mai ascunde, căci, odată ieșiți din Ministerul Iubirii, de pe mâna agenților Poliției Gândirii, ei nu mai prezintă nici un interes pentru Partid) însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă definitiv. Winston si Julia sunt psihic zdrobiți, spălați pe creier, lobotomizați ... În ultima scenă Winston joacă de unul singur una din interminabile partide de șah la de la Cafeneaua Castanilor, ultima escala pentru vinovații de crimă-gândit, înainte de „vaporizare”. În sfârșit, el se simte „complet vindecat”, atunci când, în urma anunțării unei mari victorii pe frontul din Africa, realizează „ce ticăloșie făcuse, și ce pierdere fusese pentru el să nu înțeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpățânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor […] Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârșit. A câștigat bătălia cu el însuși. Îl iubește pe Fratele cel Mare!” (idem, pag. 365).

Concepte cheie ale romanului[modificare | modificare sursă]

Structura de clasă[modificare | modificare sursă]

Fratele cel Mare

„Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi” (idem, pag. 258).

Este mai ușor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; cu siguranță că nici măcar nu fusese pseudonimul vreunuia dintre liderii inițiali ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, și nu va muri niciodată (cel puțin atât cât Partidul va continua să existe).

Emmanuel Goldstein fusese – poate – unul dintre primii membri ai Partidului Interior, a cărui mentalitate era mult prea liberală, și de aceea fusese exclus. La fel de bine este posibil ca el nici să nu fi existat vreodată, și să fie pură invenție a Partidului. Cert este însă că Emmanuel Goldstein era (omolog Fratelui cel Mare) ținta furiei și a sentimentelor de ură ale maselor. Prezentat ca inamicul numărul unu al Oceaniei, el era totodată și o unealtă a Partidului, care, neoficial, și păstrând anumite limite, chiar încuraja erezia (gândirea neortodoxă), căci „Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci (pe om) să sufere, cum poți fi sigur că ascultă de voința ta și nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili și a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conștiința omului în bucăți, iar bucățile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuți le hotărăști” (idem, pag. 329).

Partidul Interior – sub două procente din populația Oceaniei (adică șase milioane de membri) – constituie clasa cea mai înaltă a societății. Cei privilegiați din punct de vedere a condițiilor de viață, dar, în primul rând, cei care dețin puterea. Aderarea în rândurile Partidului Interior, nu se face după criteriul eredității, ci în funcție de rezultatul unui examen care se susține la șaisprezece ani. Nu există discriminări rasiale, și nici favorizați în funcție de regiunea în care s-au născut ori în care trăiesc. Partidul nu are interesul să-și perpetueze sângele, ci să se perpetueze pe sine însuși. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societății rămâne mereu aceeași” (idem, pag. 260).

Partidul Exterior

„Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem ușor asemui cu brațele acestuia” (idem, pag. 258).

Partidul Exterior constituie aproximativ cincisprezece la sută din populația Oceaniei, reprezentând un fel de clasă de mijloc a societății. Membrii Partidului Exterior – în general funcționari în cadrul vreunuia dintre ministerele Oceaniei – au un nivel de trai mult inferior membrilor Partidului Interior, și ceva mai ridicat decât al prolilor, însă, spre deosebire de aceștia din urmă, ei sunt sub permanentă supraveghere, și veșnic în atenția Poliției Gândirii.

Prolii (cei de jos), aproape optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei, sunt în mare parte analfabeți și îndeplinesc munci fizice plătite cât se poate de prost. În ciuda numărului lor mare pe care-l alcătuiesc, ei nu reprezintă un pericol pentru partid, căci nici măcar nu sunt conștienți de forța lor; din acest motiv ei nici nu sunt prea strict supravegheați, ori prea aspru pedepsiți atunci când încalcă vreuna din legile (scrise ori nescrise ale) Oceaniei. „Într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoși, și anume dacă progresul tehnologic ar face necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurența militară și comercială a dispărut, nivelul de educație al maselor este, de fapt, în scădere” (idem, pag. 260).

Ministerele Oceaniei[modificare | modificare sursă]

Reprezentarea Ministerului Adevărului: Războiul este pace / Libertatea este sclavie / Ignoranța este putere

În număr de patru, ministerele Oceaniei – toate cu sediul în Londra – sunt, după cum urmează:

  • Ministerul Păcii, în nouvorbă: Minipax (care se ocupă de tot ceea ce are legătură cu războiul).
  • Ministerul Adevărului, în nouvorbă: Minadev (responsabil cu falsificarea continuă a trecutului, cu presa, literatura și filmele distribuite membrilor Partidului și proletariatului.
  • Ministerul Abundenței, în nouvorbă: Minabund (cel care raționalizează toate bunurile de larg consum, de la alimente, țigări, alcool, până la șireturi de pantofi și lame de bărbierit).
  • Ministerul Iubirii, în nouvorbă: Miniiub (în atribuțiile căruia, pe lângă cele două minute de ură, intră și torturile fizice și psihice în urma cărora, toți cei arestați mărturisesc crimele (reale și imaginare), unii sunt împușcați, însă, fără excepție, toți sunt vindecați) – de care ține și Poliția Gândirii, în nouvorbă: Gândipol.

Războiul[modificare | modificare sursă]

1984: Cele trei mari puteri ale lumii: Oceania, Eurasia și Estasia, în viziunea lui Orwell[4]. Teritoriul controlat de Oceania este reprezentat în roz. Teritoriul Eurasiei este în mov, iar cel al Estasiei în verde. Teritoriile în galben sunt cele disputate de către cele trei mari puteri. Situația geopolitică la sfârșitul cărții o aflăm din harta următoare.
Situația geopolitică la sfârșitul romanului. Săgeata neagră reprezintă atacurile Eurasiei, iar săgeata albă le reprezintă pe cele ale Oceaniei. În această hartă, Oceania este colorată în roz, Eurasia e colorată în portocaliu, iar Estasia în verde. Teritoriile disputate sunt colorate în galben.

Cele trei mari puteri: Oceania, Eurasia și Estasia sunt mult prea echilibrate ca forță pentru a se putea pune problema cuceririi vreuneia dintre ele de către celelalte (chiar dacă s-ar alia două contra uneia singure). În plus, economia fiecăreia este una închisă, astfel încât nici motivația financiară nu mai există. „Principalul scop al războiului modern este acela de a consuma produsul mașinii fără a ridica nivelul de trai. […] Într-o lume în care fiecare ar fi muncit puține ore pe zi, ar fi posedat o mașină ori chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma cea mai evidentă, și poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Până la urmă, o societate ierarhizată, nu este posibilă decât bazată pe sărăcie și ignoranță. […] esența războiului constă în distrugere.” (pag. 233-236)

Nouvorba[modificare | modificare sursă]

„Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre lume și obiceiurile mentale proprii adepților devotați ai SOCENG-ului, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată, o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba uitată, o idee neortodoxă – adică o idee divergentă față de principiile SOCENG-ului – să fie literalmente de neconceput, cel puțin în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte.” (pag.368)

Derivată din engleză, și devenită limba oficială în Oceania, Nouvorba se împarte în trei categorii de cuvinte, categorii diferențiate pe baza modului de formare a cuvintelor:

  • Vocabularul A conține cuvintele cele mai uzuale, majoritatea păstrând forma lor inițială din limba engleză, însă sensul lor este foarte strict delimitat; de exemplu, cuvântul lovitură descrie impactul fizic dintre două corpuri, și în nici un caz nu poate fi inclus în expresii de genul „lovitură de stat”, ori „lovitură cu bătaie lungă” – referitor la o idee, atitudine, etc.
  • Vocabularul B se compune din cuvintele cu sens politic, în marea lor majoritate fiind compuse prin alăturarea radicalelor a două cuvinte din vechivorbă cu sens opus ori, cel puțin total diferit; în mai toate cazurile, cuvintele care fac parte din Vocabularul B, au cel puțin două sensuri, care diferă în funcție de atitudinea pe care o ai față de interlocutor: de exemplu, a macavorbi – are sens laudativ atunci când expresia este asociată unei persoane cu gândire ortodoxă, și acuzator în sens contrar, în ambele cazuri desemnând o lungă înșiruire de cuvinte prin care să nu se afirme absolut nimic. Mai toate cuvintele din această categorie se subordonează conceptului de dublugândit.
  • Vocabularul C este compus exclusiv din expresii tehnice și științifice, fiind – ca număr de cuvinte – mai redus decât celelalte două.

Textele autorilor Shakespeare, Swift, Byron, Milton, Dickens, ca și textele tehnice și științifice, se aflau într-o dificilă etapă de traducere în nouvorbă, plănuindu-se încheierea adoptării nouvorbei pentru anul 2050.[5]

Dublagândire[modificare | modificare sursă]

Cuvântul din Nouavorbă care corespunde cel mai bine conceptului de dublugândit, este negrulalb, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al Partidului știe în ce direcție trebuie să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă feste realității, dar, prin intermediul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăție.” (pag.265)

„Cuvântul cheie este aici: negrulalb. Similar multor cuvinte din Nouavorbă acest cuvânt deține două semnificații mutual contradictorii. Aplicată unui opozant (de Partid, n.t.), semnifică obișnuința de a susține fără reținere că negrul este alb, în contradicție cu faptele reale. Aplicată unui membru de Partid, semnifică o dorință loială de a spune ca negrul este alb atunci când disciplina de partid o cere. Dar înseamnă de asemenea abilitatea de a crede că negrul este alb și de a uita că cineva a crezut vreodată contrariul. Acest lucru necesită o continuă alterare a trecutului, făcută posibilă de către sistemul gândirii care cuprinde cu adevărat tot ceea ce rămâne, și care este cunoscut în Nouavorbă ca și dublăgândire. Dublagândire este de fapt puterea de a păstra două credințe contrare în mintea cuiva în mod simultan, și amândouă să fie acceptate. (Partea a II-a Cap. IX - „Teoria și Practica Colectivismului Oligarhic” - Emmanuel Goldstein)”

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ În românește: „Fratele cel Mare”
  2. ^ en Top 100 al celor mai bune romane scrise în limba engleză, realizată de Time magazine
  3. ^ În roman: „Oceania”
  4. ^ Descrierea din carte nu este atât de detaliată. Harta este fondată pe anumite speculații. La sfârșitul cărții, Oceania a cucerit întreaga Africă, cel puțin așa ne face să credem propaganda Partidului. Vezi harta următoare.
  5. ^ George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, p.380.

Legături externe[modificare | modificare sursă]