O cercetare critică asupra poeziei române

'O cercetare critica asupra poeziei romane este un studiu al lui Titu Maiorescu ce are un puternic caracter didactic. Este urmarita aici o inițiere în problemele generale ale artei, încercând-se explicarea elementară a fenomenului literar. Studiul se împarte în două capitole: I. Condițiunea materială a poeziei și II. Condițiunea ideală a poeziei.

I. Condițiunea materială a poeziei (forma): În acest prim capitol Maiorescu pornește de la disocierea, în spiritul filosofiei lui Hegel, dintre adevăr și frumos. Adevărul, spune autorul, cuprinde numai idei pe când frumosul, exprimat prin arte, cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. În interiorul artelor, literatura are un statut singular pentru că, spre deosebire de artele care se fac cu ajutorul unui material concret (marmura, piatra - în sculptură, sunetele în muzică, culorile în pictură), literatura beneficiază de o dimensiune materială incertă - imaginile sugerate de cuvinte: "Prima condițiune dar, o condițiune materială sau mehanică pentru ca să existe o poezie în genere, fie ea epică, fie lirică, fie dramatic, este ca să deștepte prin cuvintele ei imgini sensibile în fantezia auditoriului". Dacă discursul științific (denumit de Maiorescu proză) abstractizează, poezia, pentru a sensibiliza conștiința cititorului, trebuie să facă apel la imagini concrete prin intermendiul cuvintelor capabile să nască aceste tipuri de imagini. Poetul trebuie, așadar, să aleagă cuvântul cel mai puțin abstract. Acest lucru se va putea face cu ajutorul figurilor de stil care vor avea tocmai această menire de a sensibiliza conștiința cititorului: epitete ornante, personificări, comparații. Din acest punct de vedere Maiorescu va defini și condiția unei poezii reușite: originalitatea imaginilor sensibile și modul de realizare. Va conta deci noutatea "veșmântului sensibil" (imaginile folosite) dar și modul de realizare ("justețea comparărilor). Al doilea capitol, Condițiunea ideală a poeziei, se va ocupa de "fondul" literaturii (poeziei). Maiorescu spune că "ideea sau obiectul exprimat prin poezie este întotdeauna un simțământ sau o pasiune, și niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ține de tărâmul științific..." Dacă știința se ocupă de morală, politică, filosofie, poezia va trebui să se ocupe de sentimente general umane ca iubirea, ura, mânia etc: "Poezia cere, ca o condițiune materială a existenței ei, imagini sensibile, iar ca condiție ideală, simțămine și pasiuni". Întregul studiu este elaborat în spirit critic întrucât aceste idei estetice sunt ilustrate de Maiorescu prin aprecieri și exemple din litratura română și universală. Astfel Maiorescu dă exemple concrete de ceea ce reprezintă, în viziunea sa, inadecavare la spiritul poeziei: ritmul lent, excesul de diminutive etc., dar dă și exemple de bună poezie românească (Mureșanu, Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu).