Nicolae Velea

Nicolae Velea (n. 13 aprilie 1936 — d. 31 ianuarie 1987) a fost un prozator și povestitor român. S-a născut la Tigveni – Argeș dintr-o familie de învățători. A urmat liceul la Curtea de Argeș. După cursurile Facultății de silvicultură din Brașov, urmează și pe cele ale Facultății de filologie din București (1953 – 1958). Va fi redactor la „Gazeta literară”, apoi la secția de scenarii de la Studioul cinematografic București. Debutează cu reportaj în „Viața studențească” (1957).

Opere publicate

• Poarta (1960);
• Opt povestiri (1964);
• Paznic la armonii (1965);
• Zbor jos (1968);
• Cutia cu greieri (1970);
• În război un pogon cu flori (1972);
• Vorbă-n colțuri și rotundă (1973);
• Dumitraș și cele două zile (1974);
• Călător printre înțelepciuni (1975);
• Întâlnire târzie (1981).

Referințe

„Impactul primelor povestiri ale lui Nicolae Velea, scrise și publicate în reviste la sfârșitul anilor '50, s-a datorat în buna măsură diferenței pe care acestea o marcau în raport cu «modelele» realismului socialist. Analizând retrospectiv epoca obsedantului deceniu (cum a numit-o Marin Preda), începută în 1948 și extinsă până în 1960, se constată existența unui corpus masiv de texte care ilustrează, la unison, comandamentele oficiale. Literatura și, în general, artele nu mai lucrează cu materia de inspirație a autorilor, preluând temele obligatorii și rețetele de fabricație impuse de comunism. Procesul de producție în care sunt angrenați muncitorii din uzine (naționalizate) și țăranii din cadrul cooperativelor agricole (aflate în proprietatea statului) se cere urmărit din unghiul ideologiei comuniste; și el reprezinta supratema miilor de pagini scrise în spiritul «indicațiilor de partid». Ideologii, activiștii și cenzorii regimului nu sunt interesați de viața muncitorului sau a țăranului, ci de încadrarea ei într-un sistem rigid, cu accent pus pe clectivitate, nu pe individualitate. Literatura autohtonă, ca și cea din Uniunea Sovietică, trebuia să sublinieze această logică a totalității, fără a se lăsa subminată în vreun fel de individualism, intimism, subiectivism sau de spiritul «mic-burghez». Noutatea povestirilor lui Nicolae Velea era, prin urmare, izbitoare în contextul cenușiu al literaturii anilor '50. Departe de a se conforma viziunii oficiale și a aborda tematica impusă, tânărul scriitor face din țăran și muncitor adevărate personaje, redimensionându-le, reconstruindu-le individualitatea. Marin Preda reușise deja, în volumul I din «Moromeții», să contureze un memorabil protagonist al lumii rurale. Dar epoca în care romancierul îl plaseaza pe Ilie Moromete este, în primul volum, aceea interbelică. Nicolae Velea face o curajoasă mișcare de translație, creând, pe fundalul socialismului deja consolidat la noi, personaje autentice, lipsite de schematism. Dintre regulile impuse de la Centru, el respectă numai selectarea eroilor din rândul clasei muncitoare, încercând apoi să dovedească viabilitatea și consistența lor literară. Omul obișnuit, în paginile lui Nicolae Velea, nu mai este o figură care ia culoarea ideologică a mediului, ci un «sucit», un element aproape turbulent, în comparatie cu eroii cuminți ai realismului socialist. Continuând paralela cu romanul lui Preda, observăm că personajele lui Velea sunt combinații imprevizibile de Ilie Moromete, Țugurlan și Nilă. Seninătatea și revolta bruscă, vioiciunea sau aparenta încetineală a minții, vorbele în doi peri și gandurile, întotdeauna mai adânci decât cuvintele care le exprimă, fac din ele niște figuri vii, imposibil de introdus într-o schemă”.
(Limba și literatura română, de Eugen Simion, Florina Rogalski, Daniel Cristea- Enache)