Nicolae Rădescu

Generalul Nicolae Rădescu,
preşedinte al Consiliului de Miniştri al României
(6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945).

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimănești – d. 16 mai 1953, New York), a fost militar de carieră și om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România.

Cariera militară

Fiu al unei familii de mici moșieri (Radu și Zamfira), Nicolae Rădescu s-a născut la 30 martie 1874 în Călimănești (jud. Vâlcea). A urmat cariera militară, fiind absolvent al Școlii Militare de Ofițeri, cu gradul de sublocotenent (1 iul. 1898), și al Școlii Speciale de Cavalerie (iun. 1900): „E inteligent, stăruitor și cu amorul datoriei sale” (afirma comandantul școlii, mr. Alexandru Averescu). Avansat la gradul de locotenent (1903), a fost elev al Școlii Superioare de Război din București (1904-1905), iar la 4 oct. 1909 a fost avansat căpitan.

Ca ofițer adjutant în comandamentul Diviziei 1 Cavalerie, a participat, în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, la campania din Bulgaria (23 iun. – 31 aug. 1913).

Maior de la 1 apr. 1916, Nicolae Rădescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Decretul Regal din 10 ian. 1917) „pentru vitejia și priceperea cu care a contribuit la succesul operațiunilor diviziei; cu un minim de forțe la Sălătruc, pe Valea Topologului, a îndeplinit un strălucit fapt de arme” – era comandant de divizion în Regimentul 5 Călărași.

A fost avansat, în mod excepțional, locotenent-colonel (1 apr. 1917), apoi a fost numit șef de Stat Major la Divizia 2 Cavalerie (1 ian. 1917-1 sept. 1918) și la Inspectoratul Jandarmeriei (1 sept. 1918).

Avansat colonel în mod excepțional (1 apr. 1919), la 27 mai 1920 devine adjutant al Regelui Ferdinand, îndeplinind serviciul pe lângă casa M.S. Regina. Pentru serviciul său a primit distincția de „Adjutant Regal Onorific”. Este trimis, apoi, ca atașat militar al României la Londra (iul. 1926-1928), iar la întoarcerea în țară a fost avansat general de brigadă (25 mart. 1928) și numit comandant al Brigăzii 4 Roșiori (1928-1929). A fost ajutor al comandantului Inspectoratului General al Cavaleriei (1929-1931) și comandant al Diviziei 1 Cavalerie (1931-1933).

A demisionat din cadrele active ale armatei la 5 febr. 1933 și a fost repartizat ca ofițer de rezervă la Corpul 4 Armată.

Cariera politică

La mijlocul lunii februarie 1933, generalul Nicolae Rădescu a aderat la Partidul Poporului condus de mareșalul Alexandru Averescu (scrisoarea de adeziune a fost publicată în ziarul „Îndreptarea”, organul de presă al Partidului Poporului, la 18 febr. 1933), în același timp fiind și membru al Asociației „Cultul Patriei”. Nefiind adept al ideilor legionare, generalul Rădescu a activat și în mișcarea „Cruciada Românismului”, inițiată de Mihail Stelescu, disident legionar, fapt care a atras nemulțumirea „Gărzii de Fier”. Datorită implicării politice, dar, mai ales, opiniilor împotriva camarilei regale, Nicolae Rădescu începe să fie supravegheat de Siguranța Statului, care va deschide un dosar de urmărire informativă pe numele său (urmărirea va dura până la moartea sa, fiind preluată, după 1948, de către Securitate).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, generalul Nicolae Rădescu a fost împotriva înaintării trupelor române dincolo de linia Nistrului. În acest sens, a trimis o serie de memorii lui Ion Antonescu și a participat activ la discuțiile dintre fruntașii politici pe această temă.

La 7 sept. 1941, generalul Rădescu îi trimite o scrisoare reprezentantului Germaniei la București, baronul Manfred von Killinger, ca răspuns la un discurs ostil ținut de acesta la Sala „Aro”.

Ca urmare a acestei scrisori, la 22 oct. 1941 generalul este trimis în lagărul de la Tg. Jiu, unde va rămâne până la 29 sept. 1942.

După revenirea în Capitală, generalul Nicolae Rădescu ține legături tot mai strânse cu o serie de personalități politice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Barbu Știrbey etc.), fiind adeptul încheierii cât mai grabnice a armistițiului. De asemenea, nu era de acord cu atitudinea expectativă adoptată de Iuliu Maniu, insistând mereu să se treacă la fapte pentru determinarea încheierii războiului.

Deși fruntașii politici, care doreau ca armistițiul să fie încheiat de un guvern condus de un militar, luau în calcul numirea generalului Rădescu în funcția de prim-ministru, numele acestuia nu apare în documente cu ocazia evenimentelor din 23 august 1944. O explicație a acestei situații a fost oferită de generalul însuși, într-una din însemnările sale despre aceste evenimente: „Din ceea ce mi se aducea la cunoștință, încă cu două-trei luni înainte, de către un devotat al meu aflat în Serviciul Siguranței, știam că la S.S. condus de Cristescu se găsesc note informative în care se arată că în cercurile Palatului se vorbește de o eventuală aducere a mea în fruntea guvernului ce se va forma după răsturnarea lui Antonescu. În apropierea datei de 23 august 1945 însă numele meu fusese înlocuit cu al Gl. Sănătescu. Cu o săptămână înainte de lovitura de la 23, consilierul Botez de la Consiliul Legislativ a venit la mine să-mi comunice din partea Gl. Sănătescu că acesta ar dori să mă vadă. Am răspuns că-i stau la dispoziție oricând va voi, la mine acasă, dar nu merg la Palat fiindcă nu voiesc sub nici o formă să las impresia că eu urmăresc ceva. Bănuiesc că întrevederea ce trebuia să aibă loc era în legătură cu intrarea mea în guvernul ce urma să-l formeze Sănătescu. Răspunsul însă pe care eu l-am dat invitației, a fost desigur nemulțumitor, întrucât a rămas fără nici o altă urmare”.

În urma demisiei generalului Gheorghe Mihail, Nicolae Rădescu a fost numit șef al Marelui Stat Major, la 14 oct. 1944, după ce fusese înaintat în grad (general de divizie în rezervă, apoi general de corp de armată în rezervă) și fusese reactivat. Datorită amenințărilor și presiunilor venite din partea Comisiei Aliate (sovietice) de Control, la 26 oct. 1944 a semnat Protocolul militar care prevedea ca armata din interiorul țării să fie redusă la trei divizii a câte 3.000 de oameni, cu condiția atașării unei note în care se preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control și în scopul de a evita consecințele dăunătoare operațiilor comune contra Germaniei și Ungariei”.

La 6 dec. 1944, Regele Mihai l-a numit pe generalul Nicolae Rădescu în funcția de prim-ministru al României. Deși de numai trei luni, guvernarea sa a rămas în istorie ca ultima încercare de împotrivire la instalarea regimului comunist în țară. Încă din prima zi de mandat, generalul și-a expus programul de guvernare în fața ziariștilor; principalele obiective erau: strângerea relațiilor cu Uniunea Sovietică, îndeplinirea integrală a condițiilor Armistițiului, restabilirea ordinii în țară.

A urmat, însă, o perioadă foarte grea: sabotaje, manifestații de stradă, schimbarea prefecților în anumite județe fără acordul guvernului etc., toate acestea culminând cu evenimentele din ziua de 24 februarie 1945. Este vorba de manifestația antiguvernamentală organizată de F.N.D. în Piața Palatului din București, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanți și, deși rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” și înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. Dar ceea ce i-a iritat cel mai mult pe reprezentanții F.N.D. a fost discursul curajos rostit de primul-ministru în seara aceleiași zile la radio, în care explica desfășurarea evenimentelor.

Printr-un ordin semnat de V.L. Bogdenko, consilier al președintelui Comisiei Aliate (sovietice) de Control, se interzicea publicarea în presă și difuzarea discursului rostit de primul-ministru la radio.

La 28 februarie 1945, datorită presiunilor trimisului Moscovei, Andrei I. Vâșinski, generalul Nicolae Rădescu își prezintă demisia Regelui, care a fost nevoit să o accepte.

Printre primele măsuri luate de președintele noului Consiliu de Miniștri, Petru Groza, la 7 mart. 1945 generalului Rădescu i se fixează domiciliu obligatoriu și nu i se permite să primească nici un fel de vizite; comisarul Block a fost însărcinat cu îndeplinirea ordinului și aducerea lui la cunoștința generalului.

Datorită intervenției lui Constantin Vișoianu, generalului Nicolae Rădescu i s-a oferit protecția englezilor, astfel că fostul prim-ministru s-a refugiat la Legația Marii Britanii din București, cu puțin timp înainte ca agenții poliției să ajungă la domiciliul său; va rămâne acolo până la jumătatea lunii aprilie, când autoritățile române s-au angajat să-i ofere protecția și garantarea libertății. Cu toate asigurările autorităților comuniste, practic generalul Rădescu a continuat să aibă domiciliu obligatoriu în casa nepotului său, Nicolae Șerbănescu, din Str. Clopotarii Vechi nr. 4 (în prezent monument istoric), până în momentul în care s-a hotărât să părăsească țara, la 15 iunie 1946.

Planul de plecare din țară a fost simplu, dar foarte bine pus la punct. În dimineața zilei de 15 iunie, însoțit de secretarul său, Barbu Niculescu, și de șofer (agent al Poliției, care avea sarcina să-l supravegheze), generalul Rădescu îi face o vizită lui Iuliu Maniu. Apoi a cerut să fie dus la nepoata sa, Aura Sachelarie, unde obișnuia să ia masa duminica, și l-a rugat pe șofer să vină să-l ia după-amiază. Sosit la ora stabilită, șoferul a constatat că generalul întârzie și, în urma cercetărilor, că nu se mai afla în imobil; generalul nu ajunsese nici la locuința nepotului său, ceea ce a determinat anchetarea lui Nicolae Șerbănescu. Era deja prea târziu. Generalul Nicolae Rădescu ajunsese pe aeroportul din Nicosia și telefonase familiei că planul reușise pe deplin.

În Cipru, generalul nu s-a bucurat de tratamentul cuvenit unei personalități de anvergura sa: nu a plecat imediat spre Occident, așa cum fusese planificat, ci a rămas acolo timp de nouă luni de zile, din cauza refuzului autorităților engleze de a-i elibera documente de călătorie. Era perioada în care, la Paris, se desfășura Conferința de Pace, în urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Se pare că, pentru a nu produce iritarea sovieticilor (datorită intenției generalului Rădescu de a susține cauza României în cadrul negocierilor), englezii au hotărât să-l rețină în Cipru, fără, însă, a avea statut de prizonier. A reușit să plece din insulă, clandestin, cu un avion pilotat de Matei Ghica Cantacuzino, în februarie 1947.

Între timp, în țară, generalul Nicolae Rădescu a fost implicat în așa-numitul „Proces al Mișcării Naționale de Rezistență” (alături de: gen. Aurel Aldea, Gheorghe Manu, Mihail Fărcășanu, Vintilă Brătianu, Teodor Manicatide, Gheorghe Kintescu, Elena Maloș, Leon Blaga, Smaranda Brăescu, Valer Roman, Ion Vulcănescu, Ilie Lazăr, Horațiu Ciortin etc.), fiind condamnat în contumacie, la 18 noiembrie 1946, la 2 ani de închisoare corecțională.

După câteva luni petrecute la Lisabona, iar apoi la Paris, Rădescu s-a stabilit în Statele Unite, la New York. Generalul a încercat să unifice vocile mult prea disparate ale exilului românesc, reușind să creeze Comitetul Național Român, al cărui președinte a fost timp de un an de zile. Cu ajutorul fondurilor puse la dispoziție de Nicolae Malaxa, generalul Rădescu a sprijinit apariția unor publicații ale exilului românesc și a acordat ajutoare bănești sub forma unor burse tinerilor români aflați în exil (în Statele Unite ale Americii și în țări europene).

A renunțat la funcția de președinte al Comitetului din cauza neînțelegerilor în legătură cu gestionarea Fondului Național Român. Nu a abandonat încercarea de a ajuta din exil pe cei rămași acasă și a creat Liga Românilor Liberi.

Din cauza unei tuberculoze, la 16 mai 1953 generalul Nicolae Rădescu a decedat, fiind înmormântat în cimitirul Calvary din New York. Rămășițele sale pământești au fost reînhumate în țară, în cavoul familiei de la Cimitirul Bellu, București, abia în noiembrie 2000 (datorită inițiativei dr. Ștefan Issărescu și a sprijinului prim-ministrului din acea vreme, Mugur Isărescu), cu onorurile militare și de stat cuvenite unei asemenea personalități. Din partea familiei, cel care s-a implicat activ în readucerea în țară a fost Prof. univ. dr. Alexandru Șerbănescu (doctor în Neurologie), nepot de soră al generalului, care a fost de față la ceremonie, precum și Conf.univ.drd.Vlad Rădescu, căruia generalul i-a fost bunic, pe linie paternă.

Documente

1941 septembrie 7. Scrisoare adresată de generalul Nicolae Rădescu lui Manfred von Killinger

Domnule Ministru,

Este de presupus că în momentul în care v-ați hotărât să dați publicității cuvintele rostite de d-stră în sala „Aro”, v-ați gândit și la răsunetul ce îl vor avea.

Ați simțit nevoia să convocați la o adunare pe membrii coloniei germane din București. Erați negreșit în dreptul d-stră.

Ați voit apoi să fie adusă la cunoștința publică cuvântarea ce le-ați ținut. Nici pentru aceasta nu vi se poate aduce de nimeni nici o vină.

Dar ați crezut că în această cuvântare, puteți spune lucruri – și încă de mare gravitate – care ne ating direct și ne privesc exclusiv pe noi românii.

Să pun în lumină ceea ce nu era îngăduit să spuneți, acesta este restul scrisorii de față.

Ceea ce se desprinde în primul rând din cuvântarea d-stră este impresia care rămâne, că în limbajul d-stră cuvintele au altă semnificație decât în mintea celorlalți, altfel nu s-ar putea explica cum unei înșiruiri de ofense i s-a dat titlu de „omagiu”.

Ceea ce s-a publicat în ziare, dacă este vorba să se pună în concordanță titlul cu conținutul, ar fi trebuit să fie intitulat „Insulta României”, iar nu „Omagiul României”.

O altă constatare de făcut este că d-stră ați reușit să stabiliți un record neatins în lumea diplomatică.

În adevăr, nu se cunoaște nici un caz când un reprezentat al unei țări străine să-și îngăduie insulta în masă a cetățenilor țării pe lângă care este acreditat. Mai mult încă: faptul să rămână fără urmări.

D-stră ați avut curajul să o faceți, săvârșind astfel o strălucită performanță, de care cel puțin deocamdată puteți fi mândru.

Domnule ministru am avut credința că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra acestei țări sunt datorate amestecului străin suportat de voie sau de nevoie în treburile noastre. Din pricina împrejurărilor în care ne găsim, am socotit că nu este totuși acuma vremea de răfuială și m-am mulțumit să-mi frământ în tăcere gândurile și să-mi înăbuș necazul fără să fac nici un gest de ostilitate din care să se vadă nemulțumirea celor din afară pe care îi cred vinovați.

Nimeni n-ar mai putea să-mi pretindă ca pe risc propriu bineînțeles să mai păstrez această atitudine și după ce mi-a fost dat să văd cum un străin, adăpostit ca așa zis prieten, își ia îndrăzneala ca să arunce cu noroi asupra noastră când voim să ferim țara de rele, aceasta pentru că i se pare că sunt încă sacrificii de făcut în folosul țării lui pe care noi nu le înțelegem și apoi nu mi-ar permite demnitatea mea de român și fost ostaș.

Mă număr domnule ministru printre acei nenumărați români care au săvârșit după părerea d-stră marea crimă de a crede că armata noastră ar fi trebuit să se oprească la Nistru și cărora le-ați aruncat epitetul de „politici ticăloși”.

Sunt deci pe deplin îndreptățit să mă consider direct atins de elegantul d-stră calificativ. Așa fiind ar trebui să mă simt cel din urmă dintre lași și acest lucru ați fi în drept să-l credeți și d-stră despre mine dacă n-aș răspunde atacului d-stră, necugetat și insolent.

Și răspunsul meu va fi scurt.

Nu poate fi ticălos patriotul român care cu inima sângerândă de nenorocirile ce i-au copleșit țara, încearcă să-și exprime gândul asupra ceea ce crede că ar fi bine de făcut spre a fi înlăturate o parte cel puțin din suferințe. Ticălos este, domnule ministru, străinul căruia neconvenindu-i atitudinea patriotului, profitând de situația privilegiată ce deține și nesocotind cea mai elementară îndatorire ce i-o impune ospitalitatea de care se bucură, nu se mulțumește să-i smulgă pâinea de la gură, spre a-și potoli el foamea, dar îl acoperă apoi de injurii și amenințări încercând astfel să-l înfricoșeze și să facă să amuțească glasul care grăiește adevărul.

N-ați mărturisit d-stră înșivă – ce prețioasă mărturisire – că rodul pământului acestei țări v-a prins bine? Că nesfârșite sute și sute de vapoare au pornit în susul Dunării, că mii și mii de tone de cereale și materiale au fost furnizate și transportate?

Și mulțumirea pentru toate acestea sunt insultele pe care ni le aruncați? Ce s-ar fi întâmplat, domnule ministru, dacă în țara d-stră un reprezentant străin ar fi îndrăznit să săvârșească un asemenea fapt? Ne învinuiți apoi pe noi de bolșevism?

Noi am simțit gheara bestiei roșii înfiptă în trupul țării, așa cum n-a simțit-o nimeni, astfel că în sufletul nostru, în afară de ura adâncă împotriva bolșevismului nu poate intra.

Dar nu este cinism să ne învinuiți pe noi de un fapt pe care d-stră îl săvârșiți? Fiindcă ce altceva decât îndemn la bolșevism constituie cuvintele pe care d-stră sub formă de întrebări puse în gura soldatului român, ați arătat în cuvântarea dumneavoastră că ați dori să le auziți din gura soldatului român.

Vă credeți puternic și abuzați, depășind orice măsură, de această putere trecătoare. Dar n-ar strica poate să vă amintiți că tot puterea lui Dumnezeu rămâne cea mai mare, iar pe acei ce i-o înfruntă nu-i lasă fără răsplată.

Ca bun cunoscător al istoriei știți apoi, că domnia celor trufași n-a fost niciodată de prea lungă durată, astfel că s-ar putea întâmpla ca într-o zi și trufia d-stră să fie înfrântă.

Ziua aceasta domnule ministru, va fi ziua răzbunării tuturor acelora pe care i-ați apăsat și batjocorit.

Iată răspunsul pe care m-am simțit dator să-l dau cuvântării d-stră.

General adjutant Nicolae Rădescu

1945 februarie 24. Apelul rostit de generalul Nicolae Rădescu la radio, ca urmare a evenimentelor petrecute în Piața Palatului

Frați români!

Cei fără de neam și fără de Dumnezeu – cum i-a numit lumea – au început să dea foc țării și să o scalde în sânge.

O mână de indivizi, conduși de doi străini, Ana Pauker și ungurul Luca, încearcă să supună neamul prin teroare. Ei trebuie să piară zdrobiți.

Acest neam, care a știut întotdeauna cum să se apere, nu va putea fi îngenuncheat acum de o mână de sărăntoci.

Sub masca democrației – o democrație pe care, la fiecare pas, o calcă în picioare –, aceste hiene înspăimântătoare speră să obțină controlul țării.

Faptele lor blestemate sunt fără număr, în toată țara. În curând, voi avea prilejul să vă vorbesc despre ele. În seara aceasta vă voi povesti, pe scurt, doar ceea ce s-a întâmplat azi, căci doresc să înlătur toată infamia care a început să se reverse asupra mea și a armatei, pentru a-și ascunde crimele lor odioase.

Din datele pe care le-am adunat până acum, referitor la evenimentele din provincie și din Capitală, vă informez despre următoarele:

La Craiova, grupuri armate au atacat Prefectura, luând-o cu asalt;

La Caracal, mica dar viteaza garnizoană a rezistat cu dârzenie unui atac, așa că Prefectura a putut fi salvată;

La Brașov au devastat un magazin cooperatist;

Crimele pe care le-au comis în Capitală vor putea fi cunoscute pe deplin abia mâine.

Au deschis focul împotriva Palatului Regal, două gloanțe pătrunzând în biroul mareșalului Palatului. Au deschis focul și împotriva Prefecturii Capitalei și au atacat clădirea Ministerului de Interne, în care mă aflam și eu. Un glonț a ricoșat lângă masa mea de lucru. Cu trei sferturi de oră în urmă, asupra unui grup care își manifesta simpatia și adeziunea față de mine s-a tras dintr-o mașină. Sunt doi morți și 11 răniți.

Iată, pe scurt, ce s-a întâmplat azi.

Criminalii care au pus la cale aceste crime nu au nici măcar curajul responsabilității pentru acțiunea lor. Vor încerca să arunce blamul asupra celor pe care vor să îi suprime. Îndrăznesc să blameze armata care, potrivit lor, s-a aflat la originea provocărilor.

Afirm cu toată tăria că nu poate exista o insinuare mai infamă. Armata a primit ordinul meu expres să nu atace decât dacă este atacată. Am făcut chiar mai mult: peste tot unde trupa a fost atacată, s-a tras în aer, pentru a-i intimida pe atacatori.

În ceea ce mă privește, am făcut tot posibilul pentru a preveni orice tulburare. Am interzis mitingul programat de național-țărăniști și am permis desfășurarea demonstrației de stradă a F.N.D., anunțată anterior. Totuși, sufletele negre ale celor fără de neam și fără de Dumnezeu trebuie, în mod necesar, să-și încarce conștiința cu alte crime. Acestea sunt faptele, aceștia sunt oamenii. Dar ne putem noi mulțumi doar cu sublinierea acestui lucru, fără a invoca pedeapsa lui Dumnezeu?

Vezi și

• Guvernul General Nicolae Rădescu

Legături externe

• ro  Nicolae Rădescu 6 martie 1945 — articol de Alexandru Șerbănescu în revista Memoria
• http://www.n-radescu.com - site-ul Asociației „General Nicolae Rădescu”

Bibliografie

• Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Informativ, dosar nr. 121; fond Penal, dosar nr. 18; fond S.I.E., dosar nr. 21.
• Dinu C. Giurescu, „Guvernarea Nicolae Rădescu”, București, Editura All, 1996;
• Alesandru Duțu, Florica Dobre, „Drama generalilor români (1944-1964)”, București, Editura Enciclopedică, 1997;
• Nicolae Rădescu, „Munca forțată în România”, cuvânt înainte de Mihail Fărcășanu, traducere din engleză de Ruxandra Mihăilă, București, Editura Jurnalul Literar, 2000;
• „Generalul Nicolae Rădescu în corespondența secretă a exilului românesc”, ediție îngrijită de Nicolae Florescu, București, Editura Jurnalul Literar, vol. I-III, 2000-2002;
• Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), „Șefii Statului Major General Român (1859-2000)”, București, Editura Europa Nova, 2001;
• „Un sfert de veac de urmărire: documente din dosarele secrete ale generalului Nicolae Rădescu”, documente selectate și editate de Monica Grigore, Oana Ionel, Dragoș Marcu, studiu introductiv de Gheorghe Onișoru, București, Editura Enciclopedică, 2004.