Nicolae Labiș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Nicolae Labiş)
Salt la: Navigare, căutare
0
Sigla academia romana.gif Membru al Academiei Române
Nicolae Labiș
Casa memorială Nicolae Labiş de la Mălini1.jpg
Pseudonim Niculai Mălin
Naștere 2 decembrie 1935(1935-12-02)
Poiana Mărului, Suceava
Deces 22 decembrie 1956(1956-12-22)
București
Ocupație Poet
Naționalitate Romana
Activitatea literară
Activ ca scriitor 19521956
Mișcare/curent literar Romantism
Subiecte moartea, iubirea
Specie literară poezie
Operă de debut Primele iubiri
Note
Semnatura Nicolae Labis.png
Casa memorială Nicolae Labiş de la Mălini

Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava, atunci în județul Baia - d. 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul” generației șaizeciste.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Fiu de învățători (Eugen și Ana-Profira), Nicolae Labiș învață să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. Între primele lecturi ale sale se numără Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă.[necesită citare] De asemenea, începe să și deseneze.

Școala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăești, satul Văcarea (lângă Câmpulung-Muscel), unde va urma clasa a III-a, obținând numai note de 9 și 10.[necesită citare] Colegii de atunci[cine?] își amintesc că scria poezii și scenete și îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă și se stabilește la Mălini. Compunea poezii și povești încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) și Viața Românească (1951). A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1947 - 1951).

La 13 ani a apărut în Îmblânzirea scorpiei pe o scena improvizată în satul natal. În noiembrie 1949 a început să scrie un roman, Cărări spre Victorie, pe un caiet de școală, descoperit trei decenii mai târziu. În noiembrie 1950 a fost cel mai tânăr participant la o reuniune a tinerilor scriitori din Moldova, fiind salutat ca o „minune locală”,[necesită citare] a recitat un poem al lui acolo. În mai 1951 a primit premiul de top în limba română, la o Olimpiada de nivel național ce a avut loc în București. Luna următoare a debutat în Viața Românească la București. El a început să atragă atenția personajelor literare, inclusiv Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. În următorii trei ani o sumă extinsă a poeziei lirice sale a fost publicată în reviste, dar nu sub formă de cărți până după moartea sa.

În ianuarie 1952, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a condus în cadrul școlii discuții literare. În vara anului 1952 a întrerupt cursurile liceale, reluându-le anul următor. Obține nota maximă la limba română la examenul de absolvire în Fălticeni, în august 1954.

Carieră[modificare | modificare sursă]

La data de 15 septembrie 1952, Labiș a intrat la școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. În timp ce acolo, el a citit voios și a cheltuit toți banii pe cărți noi și folosite. El a editat, de asemenea, secțiunea poezie din revista școlii. Printre profesorii lui au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Deși el a îmbrățișat ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, în timpul celui de al doilea an de școală, el a devenit un lider de opinie și o stea în cadrul partidului, care, având în vedere spiritul său liber și o demnitate incoruptibilă, a fost făcut activist al Partidului Comunist Român. În februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la el pentru presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunei de Lucru a Tineretului (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre el și, cu un vot împotrivă, a decis să-l expulzeze din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare. În această perioadă el l-a vizitat frecvent pe Sadoveanu. El a recitat o poezie de a lui în iunie 1954, la absolvire și a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.

În 1955-1956, Labiș a scris opere lirice. Multe dintre ele, deși publicate în reviste, nu a făcut parte din primul său volum, Primele iubiri, care a apărut cu întârziere în toamna anului 1956. (La scurt timp înainte de aceasta, el a publicat o lucrare pentru copii, Puiul de Cerb). Unele dintre aceste poezii au rămas în manuscris, fiind, în cele din urmă, publicate postum după 1962. În martie 1956, el a ținut un discurs la conferința națională a scriitorilor tineri și ca pe tot parcursul anului, a fost „uimitor de productiv”[necesită citare], a continuat să scrie poezii și să publice în afară de cele din Primele iubiri și se pregătea activ pentru volumul său viitor.

Moarte[modificare | modificare sursă]

În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore cu cunoștințe și băuse cafea și țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai. El a fost condus acasă de Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară. Era după miezul nopții și mijlocul de transport public tocmai a început să se miște de pe loc. Aparent, el și-a pierdut echilibrul și a fost prins în grilajul dintre vagoane, lovindu-se cu capul de trotuar și fiind târât pe o distanță scurtă.[necesită citare] O investigație oficială stabilește că ebrietatea a fost cauza căderii lui, dosarul fiind rapid închis. Locul accidentului din Piața Universității se afla peste drum de Spitalul Colțea unde a fost transportat imediat. Măduva spinării a fost secționată, trupul fiind paralizat (la 02:30 un chirurg a notat: „traume craniene și vertebrale, paralizie”). Spre zori, el a fost dus la Spitalul de Urgență. Acolo, el a șoptit un poem pentru prietenul său Aurel Covaci:

Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă...

Imediat după accident, istoricul literar Alexandru Oprea a propus din nou eliminarea lui din UTM. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală enormă de către colegii săi, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil. Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineața, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulți scriitori proeminenți au citit și poemul său Moartea Caprioarei. El a fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin fața mormântului lui Mihai Eminescu.

Trei scenarii există cu privire la moartea sa. În primul moartea a fost accidentală. Colegul lui Gheorghe Ioniță a scris, „Labiș nu prezintă nici un pericol real pentru [regim], dimpotrivă, a fost în interesul lor să fac din el un poet de curte. După toate aceste, el a fost cel mai talentat”.[necesită citare] Al doilea este că a fost sinucidere: în anii 1980, prietenii lui[cine?] au început să spună că, după cum a simțit că vârful talentului său a trecut, el a făcut acest pas deoarece nu dorea să-și petreacă restul vieții în mediocritate.[necesită citare] Al treilea este că a fost o lovitură din partea Securitații. În dimineața următoare, el însuși a spus unui prieten, „După ce am căzut pe liniile de tramvai, am văzut roata venind spre capul meu. Apoi a fost ceva ce mă împingea de la spate și din nou mă apropiam de roți. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori”. Un alt prieten[cine?] a observat, „El a încercat să urce la bordul tramvaiului în față, la scaunele de clasa a doua, dar cineva l-a împins și în ultimul moment a prins grila de la mijloc, dintre vagoane: am ținut ochii larg deschiși”. Mai mult, Maria Polivoi, l-a văzut pe cel care l-a împins de la spate, dar, amenințată în repetate rânduri cu moartea, a preferat să păstreze tăcerea asupra identității lui, ducând secretul cu ea în mormânt în 1978.[necesită citare]

Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiș a fost cu siguranță un ghimpe în coasta regimului. După Revoluția română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiș este primul poet român disident .... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”{nc}. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conțineau prea multe teme voalat anti-comuniste.[necesită citare] Inerție, în titlul celui de al doilea volum poate să se fi referit la absența unei destalinizări veritabile a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. El și prietenii săi au discutat despre problema Basarabiei. La data de 03 noiembrie 1956, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capșa, în timpul unei discuții anti-sovietice privind revoluția maghiară recentă, s-a ridicat și a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mișcării studențești în București, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creștere, un proces ar fi fost incomod.

Lucrări publicate[modificare | modificare sursă]

În 2006, scriitorul Imre Portik a publicat memoriile sale, în care a pretins că Labiș a fost împins după cum i-a spus prietenul lui Labiș.[necesită citare] El a scris că, în zilele dinaintea morții poetului, a vizitat-o pe dansatoarea Maria Polevoi. Potrivit lui Portik, aceasta a mărturisit că poetul a fost împins, și că ea chiar l-a văzut pe omul care a făcut-o, dar a refuzat să divulge detalii suplimentare. Când Portik a contactat-o mai târziu, ea a afirmat că le-a declarat procurorilor tot ce era de spus și a refuzat să mai vorbească. Unii au susținut că Polevoi nu a fost atașata armatei, ci a Ministerului de Interne, de care aparținea, de asemenea, Securitatea. După ce dosarul a fost clasificat, ea a refuzat să discute cazul cu oricine altcineva. A trăit singură în aceeași casă de pe Calea Călărași până la sinuciderea ei în 1978.

La începutul anului 1958, volumul al doilea de poezie, Lupta cu inerția, pe care poetul îl pregătise înainte de a muri, a fost publicat. Între 1962 și 1985, douăsprezece dintre noile ediții din poeziile sale au apărut, cu multe altele noi din manuscrisele sale. Prin studiile, articolele și toate aparițiile în revistele literare din această perioadă, Labiș a dovedit a fi o sursă durabilă de inspirație și de orientare pentru generația 1960 de poeți români, condusă de Nichita Stănescu.

Opera[modificare | modificare sursă]

  • Primele iubiri (1956)
  • Lupta cu inerția (1958)
  • Mama

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae Labiș: monografie, Florentin Popescu, Editura Vestala, 2006
  • Nicolae Labiș, Ion Bălu, Editura Albatros, 1982
  • Labiș, albatrosul ucis: eseu monografic, Ștefan Bitan, Editura Dacia, 1970

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Video

  • Cu cărțile pe față, TVR2, 1997. Înregistrare din arhiva TVR. Cătălin Țârlea în dialog cu Cezar Ivănescu [1]