Nicolae Buică
| Nicolae Buică | ||
 Lăutarul Nicolae Buică.
|
||
| Informații generale | ||
|---|---|---|
| Data și locul nașterii |  1855, Slatina |
|
| Data și locul decesului | 1932, București |
|
| Gen muzical | Lăutărească, Populară, Café-concert | |
| Instrument(e) | Vioară | |
modifică  |
||
Nicolae Buică, (n. 1855, Slatina - d. 1932, București) a fost un violonist român, de etnie rromă, numele său având o rezonanță aparte în fața tuturor înaintașilor lui, prin educația profesională (elev al lui Carl Flesh la Conservatorul din București), contactul cu repertoriul clasic de concert și cu viața muzicală din străinătate, încă din ținerețe și dorința de a ridica muzica populară românească pe o nouă treaptă artistică. „Faimosul virtuoz român”, cum a fost numit de către presa germană, a depășit stadiul cunoscut de muzică lăutărească românească în sec. XIX.
Cuprins |
Biografie [modificare]
S-a născut în 1855 la Slatina, fiul violonistului Bebe Buică. În 1860 este părăsit de către tatăl său, care se recăsătorise, și lăsat în grija unchiului său, Gheorghe Buică. Din 1862 cântă în taraful acestuia la berăria „Bazilescu” din Craiova, ca vioară a doua.
În 1869 este auzit aici de către violonista pregătită clasic Paula Grepell și este recomandat de către aceasta Conservatorului din Bucuresti (cunoscându-i personal pe marii profesori ai vremii George Fontino și Eugenia Bazelli).
În același an, Nicolae Buică se mută în București și este primit în clasa de vioară a lui Carl Flesch. În 1871 este absolvent al Conservatorului. În 1872 se căsătorește cu arhitecta Elvira Pop și se mută la Paris cu aceasta.
Aici își desăvârșește studiile, în 1874 primind titlul de „Mare maestru al viorii” acordat de către Conservatorul din Paris. Tot acum primește și un angajament la teatrul „Alhambra” și apare de două ori ca solist la „Kaukasisches Schloss” și ca șef de orchestră la teatrul „Rejanne”.
În 1911, găsindu-și primul său impresar, se alătură orchestrei unchiului său la restaurantul „Cafe-Schtieber” din Viena. După concertul din 1912 al tarafului unchiului său Gheorghe Buica la „Abbazia-Fiume”, Nicolae Buică reușește să contracteze câteva angajamente la hotelurile „Wagner” și „Quarnero” din Rusia, unde conduce o orchestră mică.
Aici, cu ajutorul unchiului său, învață repertoriul său de muzică populară rusească („Ei Uhnem” devine standard în repertoriul său) și tot aici compune, în stil rusesc „Armonica” și „Ruseasca”, înregistrate în 1913 și pe discuri.
În 1914 se întoarce în țară, odată cu începutul primului război mondial, și cântă la restaurantele „Cișmigiu”, „Enescu”, „Gradina Otetelișeanu” și „Iordache”. La ultimul dintre aceastea cântă în taraful celui mai tehnic țambalist al Bucureștiului perioadei, Lică Ștefanescu, profesorul de țambal al maestrului interbelic Mitică Ciuciu.
Cântă aici până în 1916, în perioada 1916 - 1918 începând să înregistreze un numar mic de discuri cu piesele „Carnavalul de Veneția”, „Hora nopții” sau „Unde sunt copiii mei”, între altele. În această perioadă își câștigă și supranumele, în Germania, de „Weltberuhmte rumanische Violinvirtuose” (faimosul violonist virtuoz român).
Participă la un recital alături de George Enescu la Teatrul Național din Iași, în 1918, iar în 1921 pleacă în Turcia. Aici organizează o orchestră simfonică pe care o dirijează la „Petit Champs-Theatre”.
În perioada 1922 - 1930, își diversifică repertoriul, renunțând din ce în ce mai mult la repertoriul popular, având piese de Max Bruch și Saint-Saens, „Perpetuum mobile” de Paganini sau „Zigeunerweisen” de Sarasate. Primește angajamente notabile la Londra („Paladeum Theater”), dar și la Nissa („Hotel Savoy”) sau Bruxelles („Palais d'ete”). În ultimii săi ani ai vieții (1929 - 1932) a cântat în Germania.
Printre cele din urmă contracte, mai importante sunt la München (restaurantul din cartierul Leopold-Stadt) și Dresda („Hotel Esplanad”). În 1932 se întoarce în România, murind la câteva luni după întoarcere. Vioara sa „Sebastian Klozpremier”, comandată la casa Hill din Londra, a fost cumpărată în același an de către violonistul Grigoraș Dinicu, care a cântat la ea până la sfârșitul vieții.
Discografie [modificare]
Bibliografie [modificare]
- Cosma, Viorel: Figuri de lăutari, Editura "Muzicală" a Uniunii Compozitorilor, București (1960 – pag. 232)
- Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, Editura "Du Style", București (ediția a II-a, 1996 – pag. 384) ISBN 973-92460-5-2
