Napoleon traversând Alpii

Napoleon traversând Alpii

Jacques-Louis David, 1800

ulei pe pânză

260 × 221 cm

Castelul Malmaison, Muzeul național al castelului, Rueil Malmaison

Napoleon traversând Alpii (în franceză Bonaparte franchissant le Grand-Saint-Bernard) este un portret ecvestru al Primului Consul Napoleon Bonaparte pictat de Jacques-Louis David între 1800 și 1803. Napoleon este reprezentat traversând trecătoarea montană Grand-Saint-Bernard împreună cu armata de rezervă, episod care marchează începutul celei de-a doua campanii italiene.

David a pictat cinci versiuni ale acestui portret, dintre care prima a fost comandată de regele Carol al IV-lea al Spaniei ca dovadă a înțelegerii încheiate între regatul său și Republica Franceză. Următoarele trei versiuni au fost comandate de către Primul Consul în scop de propagandă și au fost portretele oficiale ale lui Napoleon I. Ele au fost amplasate în Castelul Saint-Cloud, biblioteca Domului Invalizilor și palatul Republicii Cisalpine. Ultima versiune nu a avut niciun comanditar și a fost păstrată de David până la moartea sa.

Arhetipuri ale portretului de propagandă, diferitele tablouri au fost reproduse de numeroase ori în gravuri, o mărturie a unei importante posterități. Acest portret a influențat artiști precum Antoine-Jean Gros și Théodore Géricault.

Tablourile sunt păstrate astăzi în următoarele locuri:

• Muzeul național al Castelului Malmaison (260 x 221 cm) ;
• Castelul Charlottenburg, Berlin (260 x 226 cm) ;
• Muzeul național al Castelului Versailles, Versailles (două versiuni: 271 x 232 cm și 267 x 230 cm) ;
• Muzeul Belvedere, Viena (264 x 232 cm).

Istoricul tablourilor

Versiunea de la Malmaison

Intitulată inițial Tableau-portrait équestre du Premier Consul, représenté dans le moment où il passe les Alpes au mont Saint-Bernard le 30 floréal an VIII (denumit în diferitele sale versiuni și Le Premier Consul franchissant les Alpes au col du Grand-Saint-Bernard, Napoléon passant le mont Saint-Bernard, Bonaparte au Grand Saint-Bernard, Le passage du Saint-Bernard sau Bonaparte gravissant le Saint-Bernard), opera de artă este la originea unei comande a regelui Spaniei Carol al IV-lea. Acesta din urmă, prin intermediul ambasadorului Franței în Spania Charles-Jean-Marie Alquier, face apel la pictorul Jacques-Louis David la 7 august 1800, pentru a realiza un portret al Primului Consul, pentru a-l amplasa în salonul „Marilor Căpitani” din Palatul Regal din Madrid. Prin acest gest, regele Spaniei voia să salute relațiile cordiale și cooperarea politică și militară dintre cele două state. Tabloul rămâne la Madrid, după detronarea regelui Carol al IV-lea de către Napoleon, fiind remarcat în palatul regal de Abel Hugo, pajul lui Joseph Bonaparte, noul rege al Spaniei :

„Așteptând momentul sosirii regelui, Aristizabal m-a făcut să admir tablourile care decorau sala unde ne aflam : se vedea, printre altele, o copie foarte frumoasă a unui tablou al lui David, cel în care l-a reprezentat pe generalul Bonaparte traversând Alpii pe urmele șterse ale lui Hannibal și Carol cel Mare. Aș fi crezut că această pictură a fost amplasată în palat după ce Joseph urcase pe tronul Spaniei. Aristizabal m-a trezit la realitate, el văzut agățat portretul Primului Consul în locul pe care încă îl ocupa, iar Carol al IV-lea a fost cel care a prezidat această inaugurare. Brav rege care nu și-a dat seama că punerea portretului în această sală îl îndepărta de tronul său!”

În 1812, tabloul este luat de Joseph Bonaparte în timpul fugii sale din Spania și îl însoțește în exilul său din Statele Unite ale Americii, fiind atârnat în reședința sa din Point-Breeze. Portretul este dat fiicei sale Zénaïde Bonaparte, prințesă de Canino, care îl expune apoi în villa Bonaparte (cunoscută anterior ca villa Paolina), reședința prinților de Canino de la Roma. Tabloul este păstrat de urmașii săi până în 1949, când este lăsat ca moștenire de către nepoata sa Eugénie Bonaparte, prințesă de Moscova, muzeului național din Castelul Malmaison (inventar MM 7149).

Versiunea de la Berlin

Cea de-a doua versiune : (1801).
Castelul Charlottenburg, Berlin, destinată inițial pentru Palatul de la Saint-Cloud

Informat cu privire la comanda lui Carol al IV-lea, Bonaparte i-a cerut lui David să realizeze trei replici ale tabloului: cea de-a doua versiune, destinată pentru Castelul Saint-Cloud (1801), a fost expusă împreună cu prima versiune la Luvru. Adusă la palat în 1802, mai întâi în Salonul lui Marte, apoi, în sala tronului, ea a fost luată în iunie 1814 de soldații prusaci ai generalului von Blücher care a oferit-o regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Acesta din urmă a amplasat-o în Castelul Charlottenburg în 1816 (inventar GKI 913).

Versiunea de la Versailles

Cea de-a treia versiune: (1802).
Muzeul Castelului Versailles, Versailles, destinată inițial pentru biblioteca Domului Invalizilor

Cea de-a treia versiune a fost destinată pentru biblioteca Domului Invalizilor în 1802. Ea a fost primită acolo de către pensionari cu un mare ceremonial în sunet de tunuri și în prezența pictorului și a asistentului său Georges Rouget. În timpul ceremoniei, pictorul i-a spus asistentului: „Câteva salve de tun sunt pentru tine, prietene”». Pictura a fost apoi depusă în anexele clădirii în timpul Restaurației. Amplasată în 1830 în Castelul Saint-Cloud, ea a fost expusă apoi în 1837 de către regele Ludovic-Filip I în Muzeul de istorie al Castelului Versailles (sala Marengo inventar MV 1567).

Versiunea de la Viena

Cea de-a patra versiune : (1803).
Muzeul Belvedere, Viena, destinată inițial pentru palatul Republicii Cisalpine de la Milano

Cea de-a patra versiune a fost comandată pentru palatul Republicii Cisalpine de la Milano. Inițial, trebuia să fie o alegorie a acțiunii Bonaparte organizând viața Republicii Cisalpine, dar guvernul italian a abandonat proiectul din cauza cerințelor financiare ale pictorului, considerate a fi prea mari. Guvernul a acceptat în loc o replică a portretului ecvestru. Directorul muzeelor ​​Dominique-Vivant Denon a fost însărcinat la 29 martie 1803 să-i expedieze portretul lui Napoleon tinerei Republici Italiene și vicepreședintelui ei, Francesco Melzi d'Eril :

„8 germinal anul 11, Cetățeanului Melzi, vicepreședinte al Republicii Italiene.
Directorul general al Muzeului Central de Arte către cetățeanul Melzi, vicepreședinte al Republicii Italiene. Cetățene Vicepreședinte,
Am onoarea să vă informez că sunt însărcinat de Primul Consul pentru a vă trimite un tablou pictat de David, pentru a fi amplasat în Palatul Republicii din Milano, care îl reprezintă în momentul în care traversează Pasul Saint-Bernard. Am colectat cu grijă banii pentru acest tablou și l-am adus cetățeanului Marescalchi, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Italiene, invitându-l să găsească cea mai promptă ocazie pentru a vă parveni.

Mă bucur, Cetățene Vicepreședinte, că această împrejurare mă pune în situația de a-mi aminti de dumneavoastră și de prietenia cu care m-ați onorat.”

—Dominique Vivant-Denon, Correspondance administrative , 29 martie 1803 Archives des musées nationaux, registrul AA4, p. 311

Livrat în 1803, el a fost confiscat de austrieci în 1816, dar era totuși păstrat la Milano prin anii 1825, milanezii refuzând să-l predea austriecilor. Tabloul este instalat înMuzeul Belvedere din Viena în 1834. Expus o lungă perioadă la Kunsthistorisches Museum Wien, el a fost readus în palat în anii 1990 (inventar ÖG 2089).

A doua versiune de la Versailles

Cea de-a cincea versiune : (1803).
Muzeul Castelului Versailles, Versailles, aflată inițial în proprietatea pictorului David și apoi în vechea colecție a prințului Napoléon

O a cincea versiune (Muzeul Național al Castelului Versailles) a fost realizată de către David și a rămas în atelierele sale succesive din Paris și din timpul exilului său de la Bruxelles. La moartea pictorului, tabloul atârna pe partea opusă a patului său. Pus în vânzare fără succes de către familia sa în 1826, el a fost cumpărat de baroneasa Pauline Jeanin, fiica lui David, în 1835. Expus în 1846 în Bazarul Bonne-Nouvelle, unde a fost remarcat de Baudelaire, el este oferit în 1850 de către baroneasa Jeanin președintelui Louis-Napoléon Bonaparte, viitorul împărat Napoleon al III-lea. Acesta din urmă intenționa să-l amplaseze pe scara de onoare a Castelului Saint-Cloud pentru a înlocui portretul ecvestru al lui Ludovic-Filip I, în 1856, dar opera de artă a fost amplasată în cele din urmă în Palatul Tuileries. Făcând parte din lista civilă, tabloul a trecut, după abdicarea lui Napoleon al III-lea, în mâinile prințului Napoléon Jérome, care l-a atârnat în Castelul Prangins. În 1979, tabloul este cedat de către prințul Ludovic Napoleon Castelului de la Versailles (inventar MV 8550).

Descriere

Cinci versiuni ale tabloului sunt de dimensiuni mari și apropiate (2,6 x 2,2 metri). Napoleon este reprezentat călare, în uniformă de general șef, purtând pe cap un bicorn cu ornamente din aur, înarmat cu o sabie de felul celor folosite de mameluci și acoperit cu o manta umflată de vânt care-i înalță faldurile. În mâna stângă el ține hățul cu care strunește calul. Întorcându-se cu fața spre privitor, el indică o direcție cu mâna dreaptă. Pe fundal sunt soldați care urcă panta muntelui și trag tunuri după ei. În dreapta jos se vede drapelul tricolor care fâlfâie. În prim-plan, numele BONAPARTE, ANNIBAL și KAROLVS MAGNVS IMP. sunt gravate pe stânci. Opera este semnată și datată L. DAVID AN IX pe cureaua care înconjoară pieptul calului.

Diferențe între cele cinci versiuni

Primul exemplar de la Malmaison îl prezintă pe Bonaparte cu o manta portocalie-galbenă, mâneca mănușii este brodată, părul calului este rotat, harnașamentul este complet, căpăstrul completat cu o zăbală, chinga de pe burtă este de culoare roșu închis. Ofițerul care ține o sabie în fundal este mascat de coada calului. Fața lui Napoleon pare tinerească.

Exemplarul de la Charlottenburg prezintă o manta în ton roșu aprins. Părul calului are culoare castanie, căpăstrul este simplu fără zăbală, chinga de pe burtă este de culoare gri-albastru. Peisajul este acoperit de zăpadă. Trăsăturile lui Napoleon sunt mai înăsprite. Tabloul este semnat L.DAVID L’AN IX.

În exemplarul de la Versailles, părul calului este gri cu picățele, harnașamentul este identic cu cel de la Charlottenburg, culoarea chingii de pe burtă este albastră. Broderia mănușii este simplificată, manșeta este vizibilă sub mănușă, ca la ofițeri. Peisajul este întunecat. Expresia lui Napoleon este mai dură. Tabloul nu este semnat.

Exemplarul de la Belvedere este aproape identic cu cel de la Versailles, fața lui Napoleon este însă înăsprită. Pictura este semnată J.L.DAVID L.ANNO X.

Cel de-al doilea exemplar de la Versailles prezintă un cal rotat, căpăstrul este complet, dar fără zăbală, chinga de pe burtă este de culoare roșie. Mantaua este roșie-portocalie, gâtul este negru, broderia mănușilor este abia vizibilă, țesătura eșarfei este albastru deschis. Ofițerul este din nou mascat de coada calului. Fața lui Napoleon este mai puțin tânără, cu un zâmbet ușor, iar părul este mai scurt. Prin forma și designul său, modelul bicornului este asemănător cu cel purtat de generalii Imperiului. Tabloul nedatat este semnat L.DAVID.

Context istoric

Lovitura de stat a lui Bonaparte de la 18 și 19 Brumar anul VIII având loc în contextul destul de dificil al războaielor celei de-a doua coaliții (1799-1800), Bonaparte trebuia înainte de toate să restabilească ordinea în țară. El a schimbat situația militară reușind in extremis să-i învingă pe austrieci la Marengo în 14 iunie 1800. Această victorie parțială a fost transformată într-o bătălie decisivă grație unei propagande deosebit de eficace, la care a contribuit și tabloul în care David a ilustrat faimosul episod de trecere a Alpilor de către armata lui Bonaparte.

Trecerea Alpilor

Bonaparte franchissant les Alpes de Paul Delaroche, 1848, Muzeul Luvru

Prin traversarea Alpilor de către armata de rezervă la 13 mai 1800, Napoleon intervine în cea de-a doua Campanie din Italia declanșată de reocuparea orașului Milano de către austrieci. El intenționa să-i surprindă pe austriecii conduși de generalul Melas și să-i învingă profitând de efectul de surpriză. Împreună cu armata de rezervă, el traversează Pasul Grand-Saint-Bernard, în timp ce corpul de armată al generalului Moncey trece prin Pasul Saint-Gothard, iar corpul generalului Turreau se îndreaptă spre Pasul Montgenèvre. La 18 mai, Bonaparte pleacă din Martigny și începe deplasarea către Pasul Grand Saint-Bernard. La 20 mai, îmbrăcat într-o uniformă albastră care acoperă o redingotă albă și purtând un bicorn acoperit cu hârtie cerată, el urcă pe un catâr și, escortat de ghidul Dorsaz, traversează cărările abrupte ale vârfului montan.

Între 15 și 21 mai, trupele urcă munții și transportă tone de echipament, precum și artileria adăpostită în trunchiuri goale de copaci pentru a fi cărate ușor. Artileria a fost întârziată de rezistența puternică de la fort de Bard, dar restul armatei a ajuns la prima bătălie majoră de la Montebello.

Napoleon a afirmat :

„Luptăm cu gheața, zăpada, furtunile și avalanșele. Saint Bernard uimit să vadă atâta lume că îl traversează așa de brusc, ne pune unele obstacole.”

—Napoleon Bonaparte, 18 mai 1800

Alianța franco-spaniolă

Regele Carol al IV-lea al Spaniei (pictat de Goya), primul comanditar al portretului ecvestru

Recucerirea Italiei de către Napoleon a favorizat apropierea de Spania, condusă de atunci de regele Carol al IV-lea. Interesele erau reciproce, regele vrea să mărească Ducatul de Parma și acceptă în schimb să cedeze Louisiana, dar Napoleon vrea și ajutorul Spaniei în războiul său împotriva Angliei. În acest scop, ambasadorul Franței Charles-Jean-Marie Alquier, vechi convenționalist, regicid și prieten al lui David, inițiază cu Talleyrand, ministrul afacerilor externe, întoarcerea la o tradiție moștenită de la Vechiul Regim : folosirea cadourilor diplomatice. Primul Consul îi oferă regelui pistoale fabricate în manufactura de la Versailles, rochii ale marilor croitori parizieni și bijuterii pentru regină și, de asemenea, o armură frumoasă pentru influentul prinț Manuel Godoy. La rândul său, Carol al IV-lea îi oferă lui Napoleon șaisprezece cai de rasă spaniolă din grajdurile sale regale, portretul său și cel al reginei realizate de Goya și îi comandă lui David să-i facă un portret al Primului Consul.

Această politică de cooperare cu un Prim Consul din ce în ce mai puternic nu a împiedicat detronarea lui Carol al IV-lea în 1808 în favoarea propriului frate al lui Napoleon, Joseph Bonaparte.

Analiză artistică

Comanda și alegerea subiectului

Inițial, comanda regelui Carol al IV-lea al Spaniei comunicată prin Alquier lui Talleyrand într-o scrisoare din 7 august 1800 stipula că David îl va reprezenta pe generalul Bonaparte în picioare și în costumul lui de Prim Consul

„Dl. de Musquiz este însărcinat să-i solicite lui David un portret în picioare și în mărime naturală a generalului Bonaparte, în costumul său de Prim Consul; el are ordin să-i dea lui David tot ce va cere el.”

Această primă idee era în spiritul portretelor consulare pictate mai târziu de Gros, Lefèvre sau Ingres, dar David a ales să realizeze o pictură ecvestră. Ambasadorul Spaniei, marchizul de Muzquiz, l-a informat pe Napoleon de comanda primită și i-a cerut să aleagă modul în care i-ar plăcea să fie reprezentat de David: el a dorit mai întâi să fie reprezentat trecând călare în revistă trupele, dar în cele din urmă a fost reținut episodul traversării trecătorii Grand Saint-Bernard.

Realizarea operei

David în atelierul său din Bruxelles de Joseph-Denis Odevaere. Se observă pe fundal, pe jumătate ascuns, portretul ecvestru (cel de-al doilea exemplar de la Versailles)

Există foarte puține schițe și studii pregătitoare, ceea ce contrastează cu obiceiurile celebrului pictor foarte scrupulos în pregătirea picturilor sale. Antoine-Jean Gros, elevul său, a avut un proiect de ulei al unui cal ridicat, probabil un studiu pentru poziția calului. Carnetele lui David conțin niște schițe prezentând un prim studiu al atitudinii călărețului.

Pentru realizarea diferitelor replici, David a fost ajutat de doi dintre elevii săi, Jérôme-Martin Langlois, care a lucrat la primele două tablouri și a realizat în principal caii, și Georges Rouget, care, ulterior, a făcut o copie a operei pentru Domul Invalizilor.

Nereușind să-l convingă pe Napoleon să-i pozeze pentru tablou, Jacques-Louis David s-a inspirat dintr-un bust pentru asemănarea fizică și i-a cerut fiului său să-i pozeze pentru postura personajului. Dar el a avut acces la uniforma și bicornul purtate de Napoleon la Marengo cu care a îmbrăcat un manechin de lemn. Étienne-Jean Delécluze evocă acest moment în biografia lui David :

„Într-o zi când Ducis, Alexandre și Langlois, care-l asistau atunci pe David și lucrau prin urmare la o copie foarte bună a portretului ecvestru a lui Bonaparte, erau împreună cu Étienne în atelier cu maestrul lor, erau grupați toți în jurul manechinului îmbrăcat în hainele lui Bonaparte, examinând cu o curiozitate insurmontabilă acești epoleți, acea pălărie, acele haine și acea spadă, martori muți și surzi ai faimoasei campanii de la Marengo. Fiecare își spunea părereat ; mai mult sau mai puțin justă, mai mult sau mai puțin picantă, când David, ale cărui mâini și picioare erau destul de delicate, se apucă să spună, după ce a observat numărul mic al cizmelor lui Bonaparte, că oamenii mari au de obicei extremități subțiri. Această remarcă care s-ar fi putut aplica din fericire și pictorului a fost viu aprobată de elevii săi cu o singură adăugire : "și ei au capul mare." David, cu bonomia sa care mergea uneori până la puerilitate, a spus imediat, ținând pălăria cuceritorului de la Marengo : "are dreptate, hai să vedem" și apoi punând-o pe capul său, care era foarte mic, a început să râdă observând că îi cădea până peste ochi.”

Doi dintre caii lui Napoleon au servit ca modele pentru atitudinea nărăvașă: iapa „la Belle” reprezentată în replica de la Charlottenburg, și „Marengo”, al cărei păr gri figurează în tablourile de la Versailles și de la Viena. Pentru peisaj, el s-a inspirat din gravurile imprimate în cartea Voyage pittoresque de la Suisse.

Primul dintre cele cinci portrete a fost pictat în patru luni, din octombrie 1800 și până în ianuarie 1801. David a început imediat replica sa în februarie și a finalizat-o la 25 mai, dată la care a fost vizitat de Bonaparte, care a intrat în atelierul său de la Luvru pentru a-și admira imaginea. A. Th., autorul primei biografii complete a pictorului, menționează o anecdotă referitoare la vizita lui Napoleon în atelierul lui David :

„Spre sfârșitul anului IX, când a fost terminat, David l-a prezentat Primului Consul. El s-a uitat mult timp la portret fără să spună nimic și, întorcându-se către pictor, l-a copleșit cu laude și elogii. Apoi, aruncându-și ochii către soldații ce urcau și ei pe munte, cufundați în nori, și într-o proporție mică, deoarece păreau a fi la o distanță mare, el a spus râzând : « Dar cetățene David ce fac acolo acești mici camarazi, mari ca fierul calului meu? El merge și cu o lovitură de picior îi zdrobește pe toți. » Observația nu era lipsită de temei.”

Compoziție

Potrivit lui Charles Bouleau, bazându-se pe un desen al lui Girodet, artiștii neoclasicismului își structurau tablourile pornind de la o construcție geometrică riguroasă bazată pe regula clasică de pliere a micilor colțuri ale dreptunghiului, cele două pătrate obținute delimitează perpendicularele și diagonalele care rezultă și crează linii de forță care dirijează compoziția.

Diagonalele munților și norilor se confruntă întărind impresia de mișcare și de ascensiune. Dar pentru Léon Rosenthal compoziția este forțată:

„este un model de statuie ecvestră mai degrabă decât un tablou.”

Tehnică

Portret neterminat al lui Napoleon J.L.David 1798; Muzeul Luvru

Spre deosebire de predecesorii săi Boucher și Fragonard, care foloseau un sub-strat de culoare roșie sau gri cunoscut sub numele de imprimatura ca fundal colorat înainte de aplicarea vopselei, David folosește fondul alb al pânzei acoperită cu ulei, după cum reiese din unele din picturi rămase neterminate, ca de exemplu primul său portret al lui Bonaparte sau Serment du Jeu de Paume.

El lucrează în două sau trei straturi. După ce a făcut proiectul picturii printr-un desen cu pigmentul Terra di Cassel, el îl dezvoltă prin tușe nervoase ușor încărcate cu pictură, concentrându-se pe masele de lumini și umbre, ceea ce se remarcă în principal în prima versiune de la Malmaison, în special în realizarea crupei calului. El revine apoi cu un aluat cremos, corectând eventualele defecte și concentrându-se pe detalii.

Ultimul strat este folosit pentru finisare (topirea cheiului, netezirea suprafeței) și David își însărcinează adesea asistenții cu realizarea acestei ultime etape.

Primele două tablouri se remarcă printr-o execuție mai liberă lăsând urme de pensule și tonuri mai calde, ceea ce indică o mai mare implicare a lui David în realizarea lor. În exemplarele următoare, participarea sa se limitează la câteva aspecte, cum ar fi capul și drapările, aproape întreaga execuție fiind lăsată în seama asistenților săi. Într-o scrisoare către Talleyrand, David oferă indicații cu privire la activitatea elevilor săi referitoare la copiile și repetițiile din picturile sale:

„(...) aceste tipuri de repetiții sunt efectuate în mod curent de către elevi avansați, Maestrul nu face decât să-i dirijeze, cu excepția câtorva capete principale pe care le rezervă pentru gloria sa,...”

, potrivit lui Georges Wildenstein cea de-a treia versiune (de la Versailles) a fost pictată în întregime de către Langlois.

Estetică

Jacques-Louis David Sabinele (Muzeul Luvru), detaliu al calului ridicat şi al scutierului

Detaliu al basoreliefului de pe sarcofagul lui Alexandru cel Mare (Istanbul, Muzeul Arheologic)

Fidel postulatului său de „întoarcere la arta grecească pură”, David aplică neoclasicismul său radical din Sabinele în portretul lui Bonaparte. Singura excepție de la regulă este reprezentată de folosirea costumelor contemporane. Calul din prima versiune are atitudinea aproape identică al celui din Sabinele și același păr.

În prima sa versiune, figura tinerească a lui Napoleon se situează în estetica „idealului frumos”, simbolizată de Apollo din Belvedere și al cărui exemplu extrem este Moartea lui Hyacinthe de Jean Broc, un elev al lui David. Acest efeb pe care îl pictase prima dată în Moartea tânărului Bara este, de asemenea, prezent sub forma tânărului scutier cu bonetă frigiană din Sabinele.

Punându-și tânărul fiu să pozeze pentru figura lui Bonaparte, el păstrează acel aspect tineresc care evocă figura tânărului Alexandru cel Mare dresându-l pe Bucefal.

Modul de reprezentare

Portretul ecvestru

Guillaume Coustou, Cheval de Marly, Muzeul Luvru

Această variantă de portret, care își are originile în grupurile statuare antice, este dedicată în principal glorificării puterii de la statuia lui Marcus Aurelius și până la portretele lui Ludovic al XIV-lea de Le Brun și Houasse. Prin acest tablou, David se înscrie în linia directă a portretelor ecvestre ale perioadei baroce.

După ce a văzut opera, cavalerul José Nicolás de Azara, succesorul lui Muzquiz ca ambasador al Spaniei, a comparat-o cu portretul lui Olivares pictat de Velasquez.

Aceasta a fost cel de-al doilea portret ecvestru pictat de David. Pictorul realizase într-adevăr, în 1780, un portret ecvestru al contelui Potocki. De asemenea, el a lucrat la un portret ecvestru al regelui Ludovic al XVI-lea, rămas la stadiul de schiță. Acest proiect abandonat a fost realizat în cele din urmă de Jean-François Carteaux.

Modele și împrumuturi

Falconet, Statuia ecvestră a lui Petru I de la Sankt Petersburg

Pentru poziția calului și a călărețului, David s-a inspirat din mai multe modele. Este vorba, în primul rând, de Statuia lui Petru cel Mare de Falconet, de la care preia atitudinea calmă a monarhului pe un cal ridicat în două picioare pe o stâncă și pe care o desenase după o gravură. Apoi este vorba de unul dintre Chevaux de Marly de Guillaume Coustou, pe care îi instalase pe Champs-Élysées în perioada Revoluției.

Potrivit istoricului de artă François Benoit, David și-a instruit asistentul Langlois să copieze poziția calului de la grupul ecvestru Castor și Polux din Piața Quirinale de la Roma. Robert Rosenblum a sugerat că David s-a inspirat din pictura Alexandre îmblânzindu-l pe Bucefal a lui Nicolas-André Monsiau, pe care ar fi putut să o vadă în 1787.

Simbolism

Un exemplu de alegorie : Ludovic al XIV-lea în faţa oraşului Maastricht, de Pierre Mignard (1673)

O figură eroică

La începutul perioadei Consulatului, pictorii se întrec să glorifice figura noului stăpân al Franței prin picturi alegorice, precum cea a lui Callet care, în Alegoria bătăliei de la Marengo (Muzeul Versailles), îl reprezintă pe Napoleon în costum roman acompaniat de simboluri înaripate ale victoriei, sau cea a lui Pierre-Paul Prud’hon care, în Triumful lui Bonaparte, îl reprezintă pe Primul Consul într-un car, însoțit de figuri înaripate.

David alege să-și eroicizeze modelul, într-o reprezentare care se apropie de alegorie, dar fără simboluri. Nu este prezentă aici nici Victoria înaripată, nici carul celest și nici măcar cununa de lauri. Calul ridicat pe picioarele din spate dă impresia că își va lua zborul, iar acest sentiment este întărit de vântul care-i scutură coama și coada. Gestul comandă și arată victoria. Mantaua roșie amintește de pelerina lui Apollo, simbolizând puterea. Caracterul tineresc și calmul lui Bonaparte îl evocă pe Alexandru cel Mare călare pe Bucefal. Toate aceste elemente concură la crearea unui aspect eroic al lui Napoleon.

Gestul lui Napoleon

Detaliu al gestului în versiunea de la Malmaison

Gestul este omniprezent în pictura lui David, de la Saint Roch intercédant auprès de la Vierge pour les malades de la peste și până la Marte dezarmat de Venus. Mâinile întinse din Jurământul Horațiilor, din Serment du jeu de paume sau din La Distribution des Aigles, sunt exemple recurente de utilizare a gestului ca element retoric.

În Napoleon traversând Alpii, poziția mâinii drepte este interpretată mai întâi ca un gest de comandă; pictorul prevăzuse inițial în schițele sale să-i așeze în mână lui Napoleon un baston de comandant în stilul celor din portretele regale. Alexandre Lenoir, în amintirile sale istorice despre David, menționează că François Gérard, fostul său elev, i-a pozat pentru mâna Primului Consul, dar nu a făcut față oboselii. David a propus atunci ca Gérard să-i picteze mâna sa în timp ce a pozat el-însuși, înlocuindu-l pe mai tânărul său elev. În timp ce mâna stângă care ține hățul este înmănușată, cea dreaptă este descoperită.

posa pour la main, mais par fatigue ne put tenir la pose. David lui proposa de peindre la main à sa place tandis qu'il le remplaçait pour la pose

Inscripții

Inscripţiile de pe stânci

În opt tablouri, David se folosește de inscripții pentru a le întări semnificația. Belizarie cerșind, Durerea Andromacăi, Moartea lui Marat care-l prezintă pe revoluționar în agonie ținând o foaie de hârtie semnată de mâna Charlottei Corday, Ultimele momente ale lui Michel Lepeletier (pierdut), Napoleon traversând Alpii, Sapho, Phaon și Dragostea, Napoleon în cabinetul său de lucru și Leonidas la Termopile.

În portretul ecvestru sunt gravate pe stânci numele lui Hannibal și al lui Carol cel Mare legați de Bonaparte prin același eveniment: trecerea Alpilor, pictorul prezentându-l pe Primul Consul ca un succesor al iluștrilor săi predecesori. După numele lui Charlemagne, David a adăugat Imp. ceea ce înseamnă Imperator, adică împărat, interpretat ca o lingușire sau ca o premoniție.

Reprezentarea lui Napoleon

Napoleon în cabinetul său de lucru de Jacques-Louis David, 1812, National Gallery of Art, Washington, D.C.

Mai mulți factori l-au dterminat pe Primul Consul să vrea să controleze modul în care fihura sa era reprezentată. Motivul principal este banal: lui Bonaparte nu-i plăcea să pozeze pentru artiști ca urmare a două experiențe care l-au nemulțumit. Gros a reușit în 1796 să obțină cu dificultate o ședință de pozat grație ajutorului oferit de Joséphine de Beauharnais, dar s-a plâns de puținul timp disponibil. David a avut mai mult noroc, dar cele trei ore greu obținute nu i-au permis să fixeze fizionomia unui model al cărui temperament nervos era înclinat spre agitație. Astfel că, atunci când în 1800 David i-a propus o întâlnire pentru ședințe suplimentare de pozare cu scopul de a-i fixa trăsăturile pentru portretul ecvestru, refuzul a fost net :

„Să pozez? La ce bun? Credeți că marii oameni ai Antichității ale căror imagini le avem au pozat?
— Dar cetățene prim consul eu vă pictez pentru secolul vostru, pentru oamenii care v-au văzut, care vă cunosc, ei ar vrea să vă vadă asemănător.

— Asemănător? Nu exactitatea trăsăturilor, un neg pe nas, este ceea ce face asemănarea. Trebuie reprezentat caracterul care animă persoana. […] Pe nimeni nu interesează dacă portretele marilor oameni sunt asemănătoare, este suficient ca geniul lor să fie vizibil.”

Din acest moment, niciun portret oficial al lui Napoleon, sculptat sau pictat, nu a mai fost realizat după natură. Artiștii au fost obligați să se inspire din operele anterioare (gravuri, portrete, sculpturi), iar el a fost cerut artiștilor să-și idealizeze ilustrul lor model. Portretul realizat de David marchează o ruptură în iconografia napoleoniană.

Ecourile picturii

Primirea făcută primului portret oficial al lui Napoleon

Gravură de Charles Normand, prima reproducere a tabloului lui David datată în 1805 după versiunea de la Versailles ce se afla pe atunci la Domul Invalizilor.

Încă de la început, acest portret își trăda funcția de mijloc de propagandă. Bonaparte însuși a supravegheat activitatea lui David și, după primii săi biografi, a cerut să fie pictat „calm pe un cal nărăvaș”.

La 21 septembrie 1801, originalul și prima sa replică au fost expuse pentru prima dată la Luvru, lângă opera de artă Sabinele și a stârnit o polemică în presă din cauza faptului că s-a plătit intrarea la expoziție. Exista tradiția în epocă să-ți expui operele la Salonul care se ținea la Luvru și intrarea să fie gratuită. Ambele tablouri fiind deja plătite de cei care le-au comandat, criticul Chaussard a fost cel mai virulent în denunțarea acestei practici:

„Este o speculație rușinoasă să revinzi publicului o simplă privire a portretelor. Geniul și interesul financiar nu ar trebui să coabiteze împreună.”

David a trebuit să se apere în presă de acuzațiile că ar avea intenții mercantile.

Plata portretelor

Pictorul nu fixase prețul decât pentru primul exemplar, primind 24.000 de livre de la trezoreria regelui Spaniei. El a avut mai multe dificultăți în adaptarea prețurilor celorlalte trei versiuni comandate de către Primul Consul. Deoarece a solicitat 20.000 franci pentru fiecare tablou, trezorierul general al guvernului Martin-Roch-Xavier Estève a trimis factura lui Vivant Denon care a cerut pictorului să reducă prețurile și a fixat la 15.000 franci suma oferită pentru picturi.

Succes critic

Charles Paul Landon, în Annales du musée et de l'école moderne des Beaux-arts, face elogiul tabloului lui David :

„Reamintind trecerea îndrăzneață a Alpilor care a deschis glorioasa campanie din anul 8 în Italia și a adus uimirea și spaima inamicilor Franței, domnul David a știut să facă dintr-un simplu portret o compoziție în întregime istorică.
Marile nume ale lui Hannibal și Carol cel Mare se amestecă atât de natural cu cel al împăratului, atunci când te uiți la acest tablou, că ar părea inutil să fie scrise mai jos. Cu toate acestea, ideea artistului nu este mai puțin ingenioasă.

Ansamblul figurii este eroic, și este ajustat cu o perfecțiune care dovedește că un artist poate profita de costumul francez. În sfârșit, desenul, tușa, culoarea s-au reunit pentru a face aceasta compozitțe demnă de posteritate.”

Charles Baudelaire face o critică a tabloului în Curiosités esthétiques. Văzând cel de-al cincilea exemplar expus la Bazarul Bonne-Nouvelle, el îl compară cu tabloul Napoléon à la bataille d'Eylau al lui Antoine Jean Gros :

„Bonaparte pe muntele Saint-Bernard este poate, — alături de cel al lui Gros, în Bătălia de la Eylau, — singurul Bonaparte poetic și grandios pe care-l posedă Franța.”

Léon Rosenthal, în lucrarea sa despre David, realizează o critică negativă :

„Bonaparte pe muntele Saint-Bernard ;opera este celebră, ea pare foarte rece, compoziția este forțată, puțin probabil să fie asemănătoare. Este un model de statuie ecvestră mai degrabă decât un tablou. În cele din urmă, culoarea monotonă și săracă nu trezește interesul. Efortul de a face o operă semnificativă și simbolică încetează de a mai fi reușit deoarece părtinirea s-a accentuat până în punctul în care afectează adevărul.”

Influențe și denaturări

Officier de chasseurs à cheval de la garde impériale chargeant, Géricault
1812 (292 × 194 cm) ulei pe pânză
Muzeul Luvru

Tabloul a influențat numeroși artiști, precum Géricault care s-a inspirat mai târziu din acest portret în primele sale studii pentru Officier de chasseurs à cheval de la garde impériale chargeant. Eugène Delacroix s-a inspirat din imaginea lui Bonaparte pentru călărețul turc situat în partea dreaptă a picturii sale Scène des massacres de Scio pe care l-a combinat cu cavalerul lui Géricault. Paul Delaroche cu Bonaparte franchissant les Alpes propune o nouă versiune a evenimentului într-o formă realistă ca răspuns la viziunea eroică a lui David.

Pictorul prerafaelit John Everett Millais, în tabloul The Black Brunswicker, arată pe perete o reproducere în gravură a tabloului lui David interpretată de critici ca o admirație romantică a figurii lui Napoleon.

Pictorul contemporan Eduardo Arroyo realizează o denaturare a operei intitulată Grand pas du Saint-Bernard (1965) prezentându-l pe Bonaparte decapitat călare pe un câine Saint-bernard văzut ca o denunțare a franchismului, . Robert Rauschenberg s-a inspirat din tabloul lui David pentru a realiza Able Was I Ere I Saw Elba II în 1985. Andy Warhol într-o serigrafie realizată pentru revista Vogue și intitulată Diana Vreeland Rampant lipește fața Dianei Vreeland pe corpul lui Bonaparte.

Pictorul american Kehinde Wiley (născut în 1977) trece prin istoria artei, plasând reprezentări de tineri americani de culoare în compozițiile clasice. Tabloul lui David a făcut obiectul unei interpretări personale: Bonaparte este înlocuit de un tânăr de tip african, îmbrăcat în ținută de camuflaj și purtând un turban. Fondul compoziției este un motiv decorativ, imitând mătasea. În stânga jos, lângă inscripțiile de pe tabloul lui David, se citește și: William. Această operă intitulată Napoleon Leading the Army over the Alps face parte din colecțiile Brooklyn Museum.

Posteritate

Eugène Delacroix, Scenă din masacrul de la Schios, detaliu al cavalerului (Muzeul Luvru)

Napoleon traversând Alpii a acces la posteritate printr-un număr incalculabil de reproduceri, de la gravuri și până la afișe, plus timbre poștale, făcând din acest tablou una dintre cele mai reproduse portrete ale lui Napoleon.

Alexandre Brongniart, directorul de la Manufacture de Sèvres, l-a copiat, în 1810, pe vaza denumită De Madame Mère, păstrat la Luvru. Brongniart a considerat că este necesar să imortalizeze marile figuri și marile tablouri istorice pe porțelan, mult mai rezistente decât picturile. Această reproducere dovedește recunoașterea și răspândirea acestui tablou.

Théophile Thoré, care a văzut în 1846 exemplarul aflat în posesia fiicei lui David expus în Bazarul Bonne-Nouvelle, a constatat: „Această figură ecvestră a fost reprodusă de mii de ori în bronz și pe tencuială, pe soclul pendulelor și pe capacele cuferelor, cu dalta și cu creionul, pe tapet și pe țesături.”

Expoziții

The Black Brunswicker de John Everett Millais, Lady Lever Art Gallery

• Versiunea de la Malmaison: expusă la Luvru în septembrie - noiembrie 1801 împreună cu Sabinele, în 1823 la Expoziția anuală a Academiei de Arte Frumoase de la Philadelphia; în 1943 la Malmaison; în 1955 la Capolavori della pittura francese dell'Ottocento din Palatul expozițiilor de la Roma ; în iulie - septembrie 1959 la Expoziția The romantic movement a Galeriei Tate din Londra; în 1960 la Portraits français de Largillière à Manet de la Ny Carlsberg Glyptotek din Copenhaga ; în 1989 la Rétrospective David de la Luvru-Versailles; în 1993 la Napoleon exhibition de la The Marble Gallery din Memphis ; în 2000 la Marengo une victoire politique de la Castelul Malmaison; în 2002 la expoziția 1802 España entre dos siglos de la Museo Arqueológico Nacional din Madrid; în 2005 la expoziția David, Empire to exile de la Muzeul J.P. Getty din Los Angeles.
• Versiunea de la Charlottenburg: expusă la Luvru în septembrie - noiembrie 1801 împreună cu Sabinele; în 1948 la Expoziția Retrospectiva David organizată la Orangeria castelului Versailles.
• Prima versiune de la Versailles: în 1989 la Rétrospective David, organizată la Luvru-Versailles.
• A doua versiune de la Versailles; în 1826 la expoziția cu vânzare de la Bruxelles ale picturilor din atelierul lui David după decesul pictorului (nevândută) ; la expoziția Au profit des grecs de la Galeria Lebrun din Paris ; în 1835 la expoziția din Pall-mall, Londra; în 1846 la Galeria des beaux-arts de pe Boulevard Bonne-nouvelle din Paris; în 1969 la expoziția Napoléon nr. 112 de la Grand-Palais din Paris; în 1980 la expoziția Cinq années d'enrichissement du patrimoine nr. 122 de la Grand-Palais din Paris ; în 2001 la expoziția Les Bonaparte et l'Italie de la Muzeul Fesch din Ajaccio; în 2005 la Exposition David de la Muzeul Jacquemart-André din Paris.

Copii și gravuri

Copiile tabloului sunt următoarele :

• Artist anonim, copie după versiunea de la Charlottenbourg expusă la Sankt Petersburg în 1802, localizare necunoscută.
• Artist anonim, copie amplasată în Palatul ducal din Mantova în timpul Primului Imperiu, localizare necunoscută.
• Artist anonim, copie după versiunea de la Charlottenbourg vândută de Sotheby’s la 4 decembrie 1976, colecție particulară.
• Artist anonim, copie expusă în 1843, colecția John Sainsbury, Londra.
• Artist anonim, copie amplasată în Cabildo (Musée d'État de la Louisiane) după cea de-a treia versiune.
• Artist anonim, copie amplasată în palatul Niel de Toulouse.
• Jean-Baptiste Mauzaisse, copie pictată în 1807 după prima versiune de la Versailles prezentată în expoziția Napoléon an Intimate Portrait, în ianuarie 2007 la South Carolina State Museum (Carolina de Sud).
• Anne-François Arnaud, copie pictată în 1816, Muzeul de Arte Frumoase și de Arheologie a orașului Troyes
• Charles Lawrence, copie pictată în SUA în 1824 după exemplarul de la Malmaison, pe atunci la Joseph Bonaparte, apoi expusă la Pennsylvania Academy of the Fine Art în 1840. Localizare necunoscută.
• Georges Rouget, copie pictată în 1840 pentru Domul Invalizilor după prima versiune de la Versailles, la Școala militară de la Saint-Cyr.
• Jean-Pierre Granger, copie menționată de Alexandre Péron în «Notice nécrologique sur Jean-Pierre Granger», Annales de la Société libre des Beaux-Arts, 1848-1846. Localizare necunoscută
• Marcel Antoine Verdier, copie pictată în 1862 după cea de-a doua versiune de la Versailles. În depozitele muzeului de la Castelul Versailles.

După acest tablou au fost realizate mai multe gravuri :

• Charles Normand, schiță gravată, Annales du musée et de l’école moderne des Beaux-arts, tomul 9, 1805 (prima reproducere)
• Roundet, aquatinta, 1805
• Giuseppe Longhi, intaglio, 1809
• Raffaello Morghen, gravură, 1812 (cupru spart)
• Normand fils, schiță gravată, Victoires et conquêtes des Français, 1819
• Lordereau, gravură, 1828
• Reveil, gravură, Musée de peinture et de sculpture, 1830
• Prévost, intaglio, Galerie historique de Versailles, 1837
• Achille Lefèvre, intaglio, Histoire de l’empereur Napoléon, 1856
• A. Gusman, xilogravură, Histoire de la Révolution et de l’Empire, 1892

Vezi și

• Jacques-Louis David
• Bătălia de la Marengo

Bibliografie generală

Documente

• Dominique-Vivant Denon, Vivant Denon, Directeur des musées sous le Consulat et l’Empire, Correspondance, 2 vol. , Réunion des Musées nationaux, Paris, 1999

• Wildenstein, Daniel; Wildenstein, Guy (1973). scris în Paris. Fondation Wildenstein. ed (în fr). Document complémentaires au catalogue de l’œuvre de Louis David. Wildenstein1973 

Referințe bibliografice

• Coupin, Pierre-Alexandre (1826). scris în Paris (în fr). Essai sur J.L. David. Renouard. Coupin1826 consulter sur Wikisource

• Lenoir, Alexandre (1837). scris în Paris (în fr). David souvenirs historiques. Institut historique. Lenoir1837 

• Delécluze, Étienne-Jean (1855). scris în Paris (în fr). Louis David, son école et son temps. Didier. Delécluze1855 

• David, Jacques-Louis Jules (1880). scris în Paris (în fr). Le peintre Louis David (1748-1825). Victor Havard. JDavid1880 

• Dayot, Armand (1902). scris în Paris (în fr). Napoléon raconté par l'image. Librairie Hachette. Dayot1902 

• Rosenthal, Léon (1904). scris în Paris (în fr). Louis David. Librairie de l’art ancien et moderne. Rosenthal1904 

• Lafenestre, Georges; Richtenberger, Eugène (1905) (în fr). Rome. Librairies imprimeries réunies. Lafenestre- Richtenberger 

• Hautecœur, Louis (1954). scris în Paris (în fr). Louis David. La Table Ronde. Hautecoeur1954 

• Verbraeken, René (1973). scris în Paris (în fr). Jacques-Louis David jugé par ses contemporains et la postérité. Léonce Laget. Verbraeken1973. ISBN 2852040018 

• Schnapper, Antoine (1980). scris în Fribourg (în fr). David. Office du Livre. Schnapper1980. ISBN 2850470007 

• Yves Bottineau, L’Art de Cour dans l’Espagne des Lumières (1746-1808) De Boccard, Paris 1986 ISBN: 2701800323

• Schnapper, Antoine; Sérullaz, Arlette (1989). scris în Paris. Jacques-Louis David 1748-1825. Réunion des Musées nationaux. Schnapper1989. ISBN 2711823261 

• Bernard Chevalier, L’ABCdaire des châteaux de Malmaison, Flammarion (Paris), 1997 ISBN: 2-08-012491-9

• Michel Covin, Les mille visages de Napoléon, L’Harmattan, Paris, 1999 ISBN: 2-7384-7695-3

• Frédéric Kunzi (commissaire de l’exposition), Bicentenaire du passage des Alpes 1800-2000, Fondation Pierre Gianadda, (Martigny), 2000 ISBN: 2884430628 OCLC 45422917

• Jérémie Benoit, Marengo une victoire politique, Réunion des Musées nationaux, Paris, 2000 ISBN: 2-7118-4010-7

• Philippe Osché, Les chevaux de Napoléon, Philippe Osché, (Bassins), 2002

• Philippe Bordes (2005). scris în New Haven (în en). David, Empire to Exile. Yale University press. Bordes2005. ISBN 0-300-12346-9 

Articole

• Wildenstein, Georges (29 septembrie 1950). scris în Paris. „A Malmaison, un chef d'œuvre de David retrouvé” (în fr). Arts: 1. Wildenstein1950. 

• Fleuriot de Langle, Paul (1 august 1956). scris în Paris. „Napoléon équestre” (în fr). Connaissance des Arts (54). Fleuriot de Langle1956. 

• Tréca, Jérôme (iulie - august 1990). scris în Paris. „Les beautés de l'inventaire”. Connaissance des Arts (461- 462): 68-75. Tréca. 

• de Urries de la Colina, Javier Jordan (octombrie - decembrie 1991). „El retrato ecuestre de «Bonaparte en el Gran San Bernardo» de David” (în es). Archivo espanol de arte 64 (256). Urries de la Colina. 

Bibliografie secundară

• en John Sainsbury, Catalogue of the Napoleon Museum, Egyptian Hall Piccadilly, Londres 1843.
• Biographie Universelle ancienne et moderne Michaud A. Thoisnier Desplaces, Paris 1843
• Jean-Baptiste Délestre, Gros, sa vie et ses ouvrages, éd. Renouard, Paris 1867
• Xavier de Langlais, La technique de la peinture à l’huile, éd. Flammarion, Paris 1959
• Les guides bleus: Autriche éd. Hachette, Paris 1960
• Christian Henry Tavard, Casques et coiffures militaires français, Paris : J. Grancher, 1981
• Sous la direction de jean Tulard, Dictionnaire Napoléon éd. Fayard, Paris 1999 ISBN: 2213604851
• Jean Tulard et Louis Garros, Itinéraire de Napoléon au jour le jour Tallandier, Paris 2002 ISBN: 2-84734-016-5
• Jean de la Tour, Duroc (1772-1813), Nouveau Monde éditions/Fondation Napoléon, Paris 2004 ISBN: 2-84736-038-7
• Claude-Alain Saby, 1815 Les naufragés de l'Empire aux Amériques, éd. Seconde Édition, 2007 ISBN: 978-2-9526-4880-6

Legături externe

• Base Joconde Le tableau de Malmaison
• Analyse sur le site Histoire par l’image
• Analyse sur le site Les chevaux de Napoléon