Năstase Ochialbi
| Năstase Ochialbi | ||
 Taraful Ochialbi în 1860 - Acuarelă-schiță de Carol Popp de Szathmáry (Muzeul Național de Artă - București)
|
||
| Informații generale | ||
|---|---|---|
| Data și locul nașterii |  1835, București |
|
| Data și locul decesului | 1906, București |
|
| Gen muzical | Lăutărească, Populară | |
| Instrument(e) | Vioară | |
modifică  |
||
Năstase Ochialbi (n. 1835, București - d. 1906, București) a fost un muzician și violonist român, unul dintre cei mai influenți lăutari ai generației sale. Alături de Angheluș Dinicu, Radu Ciolac, Sava Pădureanu și Dănică Ciolac creează primul stil definitoriu „bucureștenesc-lăutăresc” din istoria folclorului muzical românesc, începând cu a doua jumătate a sec. XIX.
Biografie [modificare]
S-a născut ca rob (sclav țigănesc) pe un domeniu boieresc în 1935, în București, fiul cobzarului Dumitrache Ochialbi.[1] În perioada 1852 - 1857 formează un taraf mic, devine vataf (a doua funcție după staroste) peste toți lăutarii din București și își împarte activitatea între Ploiești și București. Pentru o perioadă de câteva luni, cobzarul tarafului este Anton Pann însuși - proaspăt concediat din funcția de profesor la Râmnicu-Vâlcea, întors la București unde lucrează ziuă cantor la școala de pe Podul Mogoșoaiei, iar noaptea ca lăutar.[2]
Taraful său a fost imortalizat de o reușită acuarelă a lui Carol Popp de Szathmáry. Un cobzar, un naist și doi vioriști îl privesc cu atenție pe primaș, care cu capul plecat pe scripcă pare a zice un cântec de demult. Toți mustață „pe oala”, părul lung, cu plete aruncate pe spate, ochii negri scânteietori, conturate de sprâncene arcuite și apăsate. În general sunt bărbați tineri exceptând un viorist cu barbă, ce pare vârstnic.
Îmbrăcămintea amintește de portul lăutarilor din secolul al XVIII-lea, cu anterieu, giubea și brâu. Năstase Ochialbi ca vataf al tarafului poartă giubeaua blănită cu samur. Restul lăutarilor, spre a-și arata vechimea meseriei, au giubeaua mai terfelită.[2]
Activitatea lui Năstase Ochialbi s-a împărțit intre Bucuresti si Ploiesti. Dar după statornicirea lăutarului Ioan Dobrică (compozitorul „Horei lui Dobrică”, inspirație pentru Rapsodia Româna a lui George Enescu) la Ploiești, Năstase cântă mai ales în capitală.[2] Cântecul și jocul popular, romanța lăutărească, balada și doina străbună și-au găsit totdeauna locul principal în repertoriul lui Năstase Ochialbi
Horele sale „Lintica” și „Mitocanca” au vazut lumina tiparului în editura Constantin Gebauer (1866), deși multe alte compoziții „anonime” din colecția cunoscutului editor bucureștean, intitulata „Hore și jocuri” (1868) sunt datorate aceluiaș lăutar.[3]
Între anii 1869 - 1890 intră în cea mai importantă perioadă a carierei sale, desființându-și taraful și cântând în orchestrele naiștilor Angheluș Dinicu și Radu Ciolac, unde va fi coleg cu vioara lui Dănică Ciolac, chitara lui Marin Buzatu și vioara tânărului Sava Pădureanu întregind și încălzind atmosfera pitorească a lăutarilor ce dădeau odinioară Capitalei un farmec deosebit.[4] Moare în anul 1906 la București[1], la puțin timp după ce murise și muscalagiul Angheluș Dinicu.
Bibliografie [modificare]
- Cosma, Viorel: Figuri de lăutari, Editura "Muzicală" a Uniunii Compozitorilor, București, 1960, p. 228
- Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Ed. Du Style, București, 1996, p. 384. ISBN 973-92460-5-2
- Poslușnicu, Mihail Gr.: Istoria musicei la români. De la Renaștere până în epoca de consolidare a culturii artistice. Cu 193 chipuri în text, București, 1928, p. 632
