Moara lui Assan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Moara lui Assan

Moara lui Assan, construită în anul 1853, este prima moară cu aburi din România. Moara se află în Bucureşti, în zona Obor-Lizeanu. În prezent, se află într-un stadiu avansat de degradare. Moara lui Assan este clasificată în evidenţele Ministerului Culturii şi Cultelor ca fiind monument istoric de valoare naţională şi face parte din patrimoniul industrial.

Moara a fost întemeiată de negustorii Gheorghe Assan (1821 - 1866) şi Ioan Martinovici (1820 - 1882).

[modifică] Istoric

Moara lui Assan

Construcţia Morii Assan a fost realizată în anul 1853, pe un teren cumpărat de Gheorghe (George) Assan de la Epitropia Ghica, proprietatea extinzându-se apoi prin achiziţionarea de terenuri de la locuitorii din jur. Moara a fost ridicată într-o perioadă când în Bucureşti nu exista nici măcar o singură fabrică de cărămida. Ca fapt divers, prima fabrică de cărămidă s-a înfiinţat abia în anul 1855 de către serdarul Ioan Filipescu, undeva în zona Elefterie. Utilajele pentru moară au fost aduse de la Viena, de la firma „Siegel”, transportul acestora pe Dunăre şi apoi pe distanţa Giurgiu-Bucureşti durând aproape o lună de zile. În anul 1865, George Assan se desparte de asociatul său şi rămane singurul propietar al fabricii. După moartea lui, în 1866, conducerea întreprinderii a rămas soţiei sale, Alexandrina, care o lasă apoi în anul 1884 celor doi fii, Basile şi Gheorghe, care îşi făcusera studiile în străinatate. În 1894 a fost înfiinţată de către aceştia o nouă secţie de lacuri şi culori, iar moara măcina la acea dată 7 vagoane de grâu în 24 de ore. În 1895 existau în Bucureşti încă nouă mori cu aburi afară de moara Assan^[1].

Documente din fosta Arhivǎ Moara lui Assan

Construcţia propriu-zisă a fost realizată folosind constructori şi meşteri nemţi. La data respectivă, construcţia unui cos al fabricii a fost oprită când atinsese înalţimea de 10 metri, fiind considerată prea mare. După plata unor compensaţii către primărie, coşul a fost ridicat până la înălţimea proiectată de 26 de metri. În registrele comerciale, Moara lui Assan era înregistrată ca «Societatea Anonimă „Fabricile Assan”» pentru industria şi comerţul făinii, uleiurilor vegetale, lacurilor, culorilor şi altor produse similare". De-a lungul timpului, moara cu abur de la Obor a fost botezată de locuitorii Bucureştiului sub diverse forme: Moara lui Assan, Moara cu valţuri, Moara de foc sau Vaporul lui Assan.^[2] În anul 1903 a fost sărbătorită o jumatate de secol de la înfiinţare şi cu acest prilej s-au mai adăugat câteva construcţii, iar la clădirea principală în vârful turnului s-a pus un ceas mare, având dedesubt, în cifre de bronz, mari şi vizibile de departe, anii 1853 - 1903. Ceasul lui Assan, care funcţiona foarte exact, a fost zeci de ani măsurătorul timpului pentru toţi oamenii din cartierul Obor-Colentina.^[3] În 1903 se construieşte un nou siloz de grâne, care a fost la acea dată cea mai înaltă clădire din Bucureşti - 41 metri înalţime, 28 de silozuri (magazii) şi două etaje sub ele având capacitatea de înmagazinare de 700 vagoane. Materialul folosit a fost lemnul (pentru conservarea grânelor) izolat într-un ambalaj de beton la fund şi zidarie pe laturi (pereţi din scânduri de la Sinaia şi Azuga, puse pe lat şi bătute în cuie - 50 de vagoane de scânduri şi un vagon de cuie), iar acoperişul era de fier.^[4] După 1903, moara Assan a fost dotată cu energie electrică, având uzină proprie, iar în luna iunie 1930 a fost transformată în Societate Anonimă pe acţiuni sub denumirea „Fabricele Assan”, care cuprindeau patru industrii diferite: măcinarea cerealelor, uleiuri vegetale, lacuri şi culori, săpunuri şi chit. Înainte ca moara să fie transformată in societate anonimă, fraţii Assan aveau 33 de lucrători iar în ianuarie 1946, după război, fabrica avea 400 de funcţionari şi lucrători. Fabrica a fost permanent adusă la zi cu cele mai noi utilaje şi tehnologii, fraţii Assan fiind interesatţi de tot ceea ce e mai nou şi mai bun în domeniul industrial, făcând numeroase călătorii în toata lumea în acest scop.^[5]

[modifică] Amplasament

Moara lui Assan

Moara lui Assan are adresa cadastrală în Bucureşti, sector 2, strada Halmeu nr. 25 (fostă Silozului). Numeroasele construcţii din cadrul ansamblului sunt vizibile din: zona Obor, parţial de pe străzile Halmeu, Vaporul lui Assan, Reînvierii, Lizeanu, Baniţei, dar şi de pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Proprietatea Moara Assan a avut iniţial o suprafaţă de 5,41 hectare. Din cauza construcţiilor din zonă, a blocurilor construite înainte de 1990, suprafaţa ansamblului a ajuns la 4,7 hectare. După ianuarie 1990, mai multe clădiri (silozuri, depozite, hale) din cadrul complexului Moara lui Assan au fost vandalizate şi apoi demolate ilegal. Clădirea centrală a ansamblului, moara propriu-zisă construită din cărămidă şi având arhitectura unei cetăţi medievale, cu diverse ornamente a rămas nedemolată, dar într-o stare critică, turnuleţele clădirii fiind încă vizibile.

[modifică] Situaţia după naţionalizare

Moara de la Obor, modernizată constant de foştii proprietari, a fost naţionalizată de comunişti în iunie 1948. În acelaşi an, odată cu confiscările ilegale ordonate de comunişti, este arestat şi Basil (Vasile) Assan care la acea dată era unic acţionar al Fabricilor Assan. Pe durata anchetei, după ce a fost torturat, Assan ar fi fost aruncat de la etajul 5 al Prefecturii Poliţiei Capitalei, familiei comunicându-i-se că s-a sinucis. După 1950, în zona Morii Assan au funcţionat mai multe întreprinderi, printre care Fabrica de pâine „Grâul” şi Fabrica de ulei „13 Decembrie”. O parte din utilajele morii au ajuns pe post de exponate la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida sau în alte instituţii. În prezent, la Muzeul Tehnic din Bucureşti poate fi văzut un cilindru din instalaţia morii cu aburi "Assan" din anul 1853, exponat care a fost achiziţionat, la începutul secolului trecut, chiar de fondatorul muzeului, inginerul Dimitrie Leonida. În iunie 1990, regimul politic de la acea vreme a emis un act normativ, apreciindu-se că terenul este proprietatea statului şi o parte din acesta trebuie eliberat de unele construcţii, conform "Planului de sistematizare a municipiului Bucureşti", în baza unui decret din anii '80 ^[6]^[7]. De fapt, terenul cu o suprafata de 4,7 hectare devenise interesant pentru afaceriştii apăruţi peste noapte. O parte din unităţile de producţie ale fabricii de ulei au fost mutate atunci. În anii '90, terenul şi construcţiile din zona Morii lui Assan au devenit proprietatea SC „Graul” SA şi „Solaris” SA. Dificultăţile financiare cu care s-au confruntat unii dintre proprietarii scriptici ai terenului şi construcţiilor au determinat intervenţia lichidatorilor legali. În cursul anului 2005, într-un interval de timp foarte scurt, au dispărut sub lama buldozerelor mai multe clădiri din ansamblul de la adresa Halmeu nr. 25, fiind distruse şi porţiuni ale imobilelor care trebuiau conservate şi restaurate în virtutea calităţii de monument istoric. De menţionat că pe această stradă există mai multe imobile trecute pe lista monumentelor istorice.^[8]

[modifică] Distrugeri după 1990

Primele distrugeri ale ansamblului Moara lui Assan au fost semnalate autorităţilor începând cu anul 1995. Au fost scoase cercevelele ferestrelor, splendid lucrate în fier forjat, precum şi alte elemente decorative din zinc şi plumb de la acoperitoare şi turnuri. Plăcile de identificare a monumentului au fost smulse de persoane neidentificate. Arhiva şi mobilierul de valoare, rămas de la foştii proprietari ai fabricii au fost valorificate ilegal de persoane lipsite de scrupule. Utilajele fabricate la Viena înainte de anii 1900 au fost dezmembrate şi vândute la fier vechi cu toate că erau piese de o deosebită valoare pentru istoria tehnicii. În prima jumătate a anului 2005 au început demolari executate în mare grabă şi fără autorizaţiile necesare la unele corpuri de clădiri ale ansamblului, dar şi distrugerile deliberate provocate unor stâlpi şi pereţi chiar ai morii propriu-zise transformând într-o ruină acest monument istoric. Autoritatile locale, dar şi alte instituţii ale statului au sesizat ceea ce se petrece la Moara lui Assan,însă distrugerile au continuat sub diverse forme, folosindu-se metode „consacrate” (slăbirea pe durata nopţii a structurii de rezistenţă), dar greu de dovedit ca infracţiuni. Gardul perimetral a fost complet distrus. Directia de Urbanism de la Primăria sectorului 2, în perimetrul căreia se află moara, nu a dat niciodată avize sau autorizaţii pentru demolare sau construcţii de nici un fel la Moara lui Assan. În septembrie 2005, Primăria Municipiului Bucureşti a sesizat Parchetul de pe lângă Judecatoria Sectorului 2 în vederea dispunerii începerii urmăririi penale împotriva celor care se faceau vinovaţi de desfiinţarea ilegală a monumentului de valoare naţionala Moara lui Assan. Sesizarea penală a fost făcută în conformitate cu prevederile Legii 50/1991 republicată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. Deoarece este vorba de un monument istoric, competenţele administrative în cazul ansamblului Morii lui Assan revin Ministerului Culturii şi Cultelor, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti^[9].

Nici cavoul familiei Assan din Cimitirul Bellu nu a scăpat de distrugeri. În repetate rânduri acesta a fost vandalizat: literele aurite au fost scoase rând pe rând, uşile din bronz de la intrare au dispărut, iar în interiorul cavoului sunt depozitate câteva mormane de gunoaie. Din decoraţiile interioare nu mai există decât urmele. Deşi a murit în străinătate, familia lui George (Gheorghe) Assan (1821-1866), cel care a fondat Fabricile Assan, i-a trecut pe piatra funerară, conform dorinţei testamentare a acestuia, următoarea inscripţie: "Fondatorul primei maşini cu abur în industria română(1853)"^[10].

În noaptea 13-14 mai 2008 clădirea a fost afectată de un incendiu de proporţii, care a fost stins după aproximativ 3 ore. [1]

[modifică] Proiecte de reconversie

Faţada est

În septembrie 2002, arh. Cătălin S. Zafiu a prezentat, o comunicare la Atelierul de arheologie industrială, intitulată Recuperarea arhitecturii industriale - Reconversie „Moara lui Assan”.

Arh.Cătălin S. Zafiu:

„(...)Concluziile cercetărilor şi ale analizelor împreuna cu selecţia elementelor valoroase din sit au fost necesare pentru stabilirea funcţiunii posibile, restaurarea, reconversia şi extinderea ansamblului. Este uşor de remarcat că spaţiul este destructurat şi decăzut, deci intervenţia ar avea o influenţă benefică asupra vieţii locuitorilor din zona, prin îmbunătăţirea calităţii mediului. Pe de alta parte, aceasta arie având potenţial de dezvoltare al unui centru de grad doi al oraşului, intervenţia ar trebui să se bazeze şi pe studiile, analizele şi proiectele (predicţiile) unor specialişti dintr-o echipă interdisciplinară. Soluţia optimă ar fi realizarea unui centru cultural şi de loisir. Studiile arată clar faptul că pe o arie foarte întinsă şi cu densitate a locuirii ridicată nu există un spaţiu de asemenea factură şi care este deci necesar. E drept însă că această soluţie este discutabilă din punctul de vedere al perioadei de recuperare a investiţiei; însă ar fi la fel de posibil să se facă aici şi un parc I.T. sau un centru de afaceri. În acest sit există un potenţial care merită să fie exploatat şi astfel să fie redat Bucureştiului un element important al istoriei lui, al arhitecturii industriale de secol 19. Programul propus se poate realiza în trei etape (fiecare cu subetapele sale - demolări, restaurări şi reconversii, construcţii noi) şi complexul odată realizat ar cuprinde activităţi informative; educative - cursuri, materiale de prezentare, ateliere de creaţie; culturale - conferinţe, spectacole, expoziţii, audiţii; sportive şi recreative, un muzeu al morăritului şi un hotel. Au existat două variante de amenajare a incintei, prima vizând o proporţie moderată de vegetaţie şi spaţii largi pietonale care să permită perceperea arhitecturii clădirilor, iar cea de-a doua vizând integrarea ansamblului într-un parc cu vegetaţie relativ densă izolând practic fiecare pavilion. Până la urmă am considerat prima variantă mai potrivită având însă grijă să existe o vegetaţie de aliniament perimetrală pentru separarea vizuală a ansamblului de blocurile din jur. Imaginea generală a locului este caracteristică clădirilor industriale şi ea trebuie păstrată datorită construcţiilor tipice cu zidărie aparentă - şi care încă o menţin ca reper, cel puţin pentru locuitorii zonei. Piesa cea mai importantă a ansamblului şi pe care am detaliat-o este silozul, clădire aleasă ca sediu al unei biblioteci publice. Acesta se desfăşoara pe 8 nivele, dintre care unul este destinat spaţiilor tehnice, altul administraţiei, parterul este spaţiu public de primire (acces, informaţii, garderobă, librarie, bar-cafeterie, grupuri sanitare) iar celelalte sunt săli de lectură, consultare, împrumut, prezentări de carte. În partea centrală se află un spaţiu deschis pe 3 nivele iar ultimele două nivele beneficiază de un spaţiu amplu, luminos desfăşurat sub ferma metalică a acoperisului. La nivelul al cincilea, există o legatură cu depozitul de carte, un fost depozit de rapiţă. Între bibliotecă şi depozit se află accesul principal realizat dintr-o structură metalică şi sticlă, spaţiu în care se găsesc şi lifturile, agăţate pe faţada scurtă a bibliotecii.

Un alt punct de mare interes ar fi un muzeu al morăritului, propus în clădirea în care a funcţionat prima moara (moara A), un muzeu modern, interactiv, care să pună în valoare bijuteriile tehnice (mori, separatoare, site) fabricate în Germania, la Braunschweig (AMME, GIESECKE & KONEGEN) la 1900.^[11]”