Meritocraţie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
„Curajul şi imaginaţia cu care sunt întocmite planurile de dezvoltare, energia şi inteligenţa cu care sunt puse în aplicare nu vor determina doar viitorul învăţământului nostru, ci pot influenţa puternic modul în care se va dezvolta naţiunea.”
„Şcolile naţiunii”
Ministrul Educaţiei Regatului Unit al Marii Britanii, 1945[1]

Meritocraţia este o formă de guvernământ sau de organizare în care nominalizarea este făcută şi sarcinile sunt atribuite pe baza abilităţii (meritelor) şi talentului, nu pe baza averii (plutocraţie), originii, legăturilor de familie (nepotism), privilegiilor de clasă (aristocraţie), dreptului primului ocupant, popularităţii (democraţie) sau a altor factori determinanţi privind poziţia socială sau puterea politică.

Cuvântul meritocraţie este adesea utilizat în zilele noastre pentru a descrie un tip de societate în care bogăţia şi poziţia socială sunt obţinute în principal prin competiţie, sau prin talent şi competenţă demonstrate. Principiul este că o poziţie investită cu responsabilităţi şi prestigiu social trebuie dobândită, nu moştenită sau obţinută prin criterii arbitrare. Meritocraţia este de asemenea termenul folosit pentru a descrie sau critica o societate concurenţială care acceptă decalaje inechitabile ale venitului, averii şi poziţiei sociale în funcţie de talent, merit, competenţă, motivaţie şi efort.

Cuprins

[modifică] Originile termenului

Termenul „meritocraţie” a fost folosit pentru prima oară într-un sens peiorativ de către Michael Young în cartea lui, The Rise of the Meritocracy (Ascensiunea meritocraţiei), 1958, care descrie un viitor anormal în care poziţia socială este determinată de coeficientul de inteligenţă (IQ), plus efort. În carte acest sistem social duce la o revoluţie socială în care masele răstoarnă elita devenită arogantă şi ruptă de restul lumii.

În ciuda originii negative a termenului, mulţi consideră că un sistem meritocratic este o alegere bună pentru societate. Susţinătorii meritocraţiei argumentează că un asemenea sistem este mai just, mai productiv decât alte sisteme şi permite evitarea discriminărilor bazate pe sex, rasă sau relaţii sociale. Pe de altă parte, oponenţii meritocraţiei argumentează că principala anomalie, relevată de Young - existenţa unei clase meritocratice care monopolizează accesul la merit şi la criteriile lui de definire, iar prin asta îşi perpetuează propria putere, statutul social şi privilegiile - a apărut rapid în multe, dacă nu toate societăţile care au experimentat meritocraţia.

Redactând Declaraţia de independenţă[2], Thomas Jefferson a avut în vedere capitolul 5 al cărţii Second Treatise of Civil Government de John Locke, în care este descrisă o societate în care proprietatea este fundamentată prin muncă. Locke argumentează că achiziţionarea unei proprietăţi nu este imorală cât timp este obţinută prin muncă, iar rostul ei este satisfacerea necesităţilor. Prin urmare, societatea ar fi stratificată în mod necesar, dar prin merit, nu prin origine. Această doctrină a hărniciei şi meritului este opusă leneviei şi moştenirii, fiind un puternic argument împotriva monarhiei şi aristocraţiei, şi în favoarea republicii.[3]

Adesea, oponenţii conceptului de meritocraţie argumentează că inteligenţa sau efortul sunt caracteristici practic imposibil de măsurat exact. Ca urmare, în opinia lor, orice introducere a meritocraţiei se face cu un mare grad de nesiguranţă şi este inerent dubioasă. Pe de altă parte, cei care susţin economia de piaţă liberă cred că aceasta poate şi trebuie să recompenseze meritul.

De asemenea, meritocraţia a fost criticată ca fiind un mit, folosit mai degrabă la perpetuarea status quo; meritul putând fi definit în funcţie de succes, succesul însuşi definind meritul, nu că succesul ar fi predeterminat de criterii ştiinţifice de merit. [4]

[modifică] Darwinismul social

Darwinismul social este o teorie sociologică care aplică teoria lui Darwin despre evoluţia prin selecţie naturală a societăţii. Darwinismul social a fost popular pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Susţinătorii darwinismului social îl foloseau la justificarea inechităţii sociale, ca fiind de provenienţă meritocratică.

[modifică] Susţinători proeminenţi

[modifică] Confucius

„În învăţământ nu trebuie făcută deosebirea de clasă.” - Convorbiri XV.

Câţiva admiratori ai lui Confucius, ca Voltaire şi H. G. Creel, au subliniat o idee inovativă a lui Confucius: înlocuirea nobilimii de sânge cu una a virtuţii. Un om din popor care îşi cultivă calităţile poate deveni un om superior, în timp ce un fiu nevolnic de rege poate rămâne un om de nimic. Faptul că a permis oricui sa-i fie discipol (învăţăturile sale vizau formarea de conducători) este un indiciu limpede că că el n-a susţinut pe de-a-ntregul structurile feudale din societatea chineză.

[modifică] Han Feizi

În afară de Confucius, alt filozof chinez din acea perioadă a susţinut un sistem meritocratic pentru guvernământ şi societate. Acesta a fost Han Feizi, care a fost un precursor al susţinătorilor „Şcolii legii” („legalism”). Principiul de bază era supremaţia absolută a legii, dar apăreau şi numeroase elemente meritocratice. Alt legalist, Shang Yang, a introdus reforme legaliste şi meritocratice în statul Qin prin abolirea aristocraţiei şi promovarea oamenilor pe baza aptitudinilor, inteligenţei şi spiritului de iniţiativă. Asta a dus la faptul că armatele Qin erau superioare celor ale altor state, conduse prin vechiul sistem aristocratic. Legalismul, ca sistem antiaristocratic şi meritocratic a fost cheia filozofiei şi politicii chineze în următoarele două milenii, mult după dispariţia dinastiei Qin.

[modifică] Ginghis Han

Meritocraţia a fost principala formă de selecţie a generalilor din Imperiul Mongol. Ginghis Han a ales oameni talentaţi pentru comanda trupelor sale. A avut încredere chiar şi în generali şi soldaţi din armatele adverse dacă şi-au demonstrat loialitatea faţă de stăpâni. de exemplu, generalul Jebe a fost un soldat inamic care a doborât într-o bătălie calul lui Ghinghis înainte de a deveni mare Han.

[modifică] Napoleon

Franţa Napoleoniană postrevoluţionară este şi ea uneori considerată meritocratică. După Revoluţia Franceză au rămas puţini din vechea elită. Când Napoleon a ajuns la putere, nemaiexistând vechea bază, a ales oamenii pe care i-a considerat potriviţi pentru un anume rol, dintre ofiţerii armatei sale, revoluţionari din Adunarea Constituantă Franceză şi chiar şi foşti aristocraţi ca prim-ministrul Talleyrand. Această politică a fost rezumată în citatul „Carieră deschisă talentelor”.

Un bun exemplu este instituirea ordinului Legiunea de onoare, prima decoraţie de merit, accesibilă tuturor (chiar şi femeilor), nu doar celor nobili sau bogaţi, ci pe baza faptelor de arme sau a meritelor ştiinţifice sau artistice.

Totuşi, mai târziu el adoptă o atitudine nemeritocratică, numindu-şi fraţii în funcţii de guvernatori, caz în care loialitatea era mai importantă ca meritul, caz obişnuit în politică.

[modifică] Thomas Jefferson

Thomas Jefferson a susţinut ferm forma de guverenământ meritocratică,[5] considerând-o superioară altor forme şi crezând într-o „aristocraţie naturală” care să se ocupe de binele public.

[modifică] State meritocratice

[modifică] Republica Veneţiană

Timp de peste un mileniu, până la cucerirea ei în 1797 de Napoleon, Republica Veneţiană a folosit un sistem meritocratic pentru a desemna componenţa Consiliului Republicii, care asigura conducerea. În fiecare an cetăţenii erau punctaţi pe baza succeselor obţinute - în academie, artă, comerţ etc. - iar cei mai buni au fost numiţi în Consiliu. Consiliul avea funcţii legislative, juridice şi executive. Consiliul alegea un Doge (Duce), fiind subînţeles că oricine a votat un Doge care iniţia un război pe care îl pierdea, îşi pierdea viaţa şi el.

[modifică] Marele Ducat al Finlandei

Alt exemplu este Marele Ducat al Finlandei din secolul al XIX-lea, care, deşi formal era o autocraţie, în practică puterea era exercitată de clasa instruită. Deşi originea şi averea influenţau educaţia, nu acestea au fost factorii determinaţi pentru accesul la funcţiile din serviciul public. Până în mijlocul secolului al XX-lea titlurile academice au rămas un atu în alegeri. De asemenea, deţinerea unui grad militar a fost un factor decisiv în alegerea conducătorilor atât în domeniul public, cât şi în cel privat, aspect care contează şi astăzi.

[modifică] Singapore

Între statele moderne, Singapore pretinde a fi o adevărată meritocraţie, punând accent pe descoperirea şi formarea tinerilor stăluciţi pntru posturi de conducere. În acest scop, rezultatele la învăţătură sunt considerate cea mai importantă recomandare. Ca urmare tineretul este forţat în sistemul de învăţământ, aspecte negative inspirând filmul I Not Stupid.[6]

Meritocraţia din Singapore se datorează şi modului în care oraşul-stat a devenit independent. El a fost expulzat în 1965 din Statul federal al Malaysiei pentru că populaţia, în majoritate de origine chineză, a refuzat poziţia superioară a celor şapte naţionalităţi care formează „bumiputera” şi care revendicau privilegii în virtutea faptului că erau indigeni. În contrast, Singapore cerea egalitatea tuturor cetăţenilor, fapt care s-a perpetuat apoi în politica sa.

Totuşi, se consideră că stratificarea societăţii din Singapore pe baza acestei politici aduce serioase dezavantaje şi este criticată.[7] Uneori principiile meritocraţiei n-au fost aplicate uniform, de exemplu membrii familiei prim-ministrului Lee Kuan Yew au fost favorizaţi atât în administraţie, cât şi în viaţa economică. Deşi mulţi singaporezi sunt de acord că succesele economice se datorează în bună măsură promovării conducătorilor talentaţi, mulţi cred (de exemplu în urma scandalului în care a fost implicată Wee Shu Min) că societatea singaporeză a devenit una elitistă.[8]

[modifică] Aspecte meritocratice în România postbelică

În România socialistă nu se aplicau principiile meritocraţiei. Deşi repartizarea în producţie a absolvenţilor unităţilor de învăţământ superior se făcea în ordinea mediilor obţinute în facultate, posturile disponibile la repartiţie erau, toate, extrem de proaste, fiind cele refuzate de cei care le-au ocupat anterior. Aproape toţi absolvenţii apelau la alte mijloace (între care căsătoria avea un rol de frunte) pentru a se transfera într-un post mai convenabil. În continuare, promovarea se făcea pe criterii de nepotism sau politice.

După 1989, situaţia a evoluat, în prezent cel puţin ocuparea posturilor se face prin concurs. Se ocupă prin concurs practic toate posturile din administraţia publică,[9] învăţământ[10], sănătate[11] etc. Multe din aceste concursuri sunt însă controversate.[12]

[modifică] Note

  1. ^ Young, op. cit. prefaţa.
  2. ^ en eBook gratuit The Declaration of Independence din Proiectul Gutenberg
  3. ^ en Jefferson and Locke
  4. ^ en Stephen J. McNamee and Robert K. Miller, Jr., The Meritocracy Myth (Rowman & Littlefield, 2004); vezi şi rezumatul.
  5. ^ en Despre Thomas Jefferson
  6. ^ en I Not Stupid
  7. ^ en Extras din discursul lui Ngiam Tong Dow
  8. ^ en Articol din Tomorrow, 20 oct 2006
  9. ^ ANFP, Concursuri
  10. ^ didactic.ro - cancelaria naţională
  11. ^ Ştiri Medicale
  12. ^ Analiză ANFP

[modifică] Bibliografie

  • en Michael Dunlop Young The Rise of the Meritocracy, Thames and Hudson, Londra, 1958, republicată de Transaction Publishers, 1994, ISBN 1560007044
  • de Richard J. Herrnstein: Chancengleichheit - eine Utopie? Die IQ-bestimmte Klassengesellschaft, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1974, ISBN 3-421-02662-9 en I.Q. in the Meritocracy, Atlantic Monthly Press 1973

[modifică] Vezi şi

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Meritocra%C5%A3ie
Unelte personale