Masacrul de la Hatîn
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Complexul memorial Hatîn Мемориальный комплекс «Хатынь» |
|
 |
|
| Înfiinţat | 1966 |
|---|---|
| Locaţie | Raionul Logoisk, Regiunea Minsk, Belarus |
| Website | [1] |
Hatîn (în limbile belarusă şi rusă: Хаты́нь) a fost o aşezare din Belarus cu o populaţie de 149 de persoane. Pe 22 martie 1943 aşezarea a fost distrusă de poliţişti militari germani şi de colaboraţionişti [1] din Batalionul al 118-lea Schutzmannschaft, drept represalii pentru ajutorul pe care l-ar fi acordat sătenii partizanilor. Toţi locuitorii Hatînului au fost arşi de vii.
Cuprins |
[modifică] Masacrul
Pe 22 martie 1943, batalionul al 118-lea de poliţie militară a intrat în satul Hatîn şi a blocat toate drumurile. Batalionul era format în Kiev din dezertori din Armata Roşie şi foşti prizonieri de război sovietici. La conducerea batalionului se afla fostul locotent-major sovietic Grigori Vasiura.
În acea dimineaţă, la 6 km de sat, partizanii atacaseră un convoi al armatei germane şi unul dintre ofiţeri fusese ucis. Drept represalii pentru moartea lui Hans Wölke, fost campion olimpic la Berlin (1936), s-a luat hotărârea uciderii sătenilor din Hatîn.
Întreaga populaţie a satului - fără excepţie: tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii - a fost adunată într-un hambar al colhozului. Câţiva copii care au încercat să fugă au fost împuşcaţi. Printre locuitorii satului se aflau şi câţiva membri ai unor familii numeroase: Iosif şi Anna Baranovski cu 9 copii şi Alexandr şi Alexandra Noviţki cu 7 copii. Alături de locuitorii Hatînului s-au mai aflat un sătean din Iurkovici şi o femeie din Kameno, care erau întâmplător acolo.
Odată adunaţi toţi sătenii în hambar, au fost încuiate uşile. De jur împrejurul clădirii au fost îngrămădite paie şi lemne, acestea au fost stropite cu benzină şi li s-a dat foc. Construcţia din lemn s-a aprins repede. Sub presiunea celor aflaţi înăuntru, uşile hambarului au fost dărâmate. Cei care, cu hainele în flăcări, au încercat să se salveze din incendiu, au fost împuşcaţi. În clădirea în flăcări a pierit marea majoritate a sătenilor, dintre care 75 de copii sub 16 ani. Întreaga aşezare a fost de asemenea incendiată şi distrusă.
Două fete, Maria Fedorovici şi Iulia Klimovici, au reuşit să iasă din hambarul incendiat şi să se târască spre pădure, unde au fost găsite de sătenii din Hvorosteni Kamenskogo. Mai târziu, şi acest sat a fost incendiat de germani şi s-a pierdut urma celor două fete.
Dintre copiii care nu au reuşit să iasă din hambar, au supravieţuit doi: Victor Jelobkovici (7 ani) şi Anton Baranovski (12 ani). Victor a scăpat sub corpul mamei sale moarte. Anton, ars şi rănit la un picior de un glonţ exploziv, a fost considerat mort de către germani. Cei doi copii au fost recuperaţi de sătenii din satele vecine. După război, au fost aduşi într-un orfelinat.
Dintre locuitorii adulţi ai satului, a supravieţuit numai fierarul Iosif Kaminski, în vârstă de 56 de ani. Plin de arsuri şi de răni, el şi-a revenit din leşin târziu în noapte, după plecarea poliţiştilor militari. Supravieţuitorul a fost şocat să găsească imediat lângă el trupul fiului său. Cei doi au fost folosiţi ca motiv pentru monumentul din complexul memorial.
[modifică] Operaţia de represalii "Winterzauber" şi consecinţele sale
În perioada februarie – martie 1943, în regiunea Sebej – Osbeia – Poloţk din Belarus şi de asemenea în regiunea Pskov, germanii au declanşat operaţiunea de eliminare a partizanilor cu numele de cod „Winterzauber” (Magie de iarnă) în cadrul căreia se pare că a fost încadrată şi distrugerea satului Hatîn şi uciderea locuitorilor lui.
La această operaţiune au luat parte 10 batalioane Schutzmannschaft, formate din colaboraţionişti. Printre membrii acestor unităţi se aflau cetăţeni din ţările baltice, dar şi ruşi, ucrainieni şi belaruşi. În timpul operaţiunii au fost distruse prin incendiere 158 de aşezări, iar populaţia lor ucisă. În total, în cadrul acestei operaţiuni au fost ucişi 3.500 de săteni, 2.000 au fost trimişi la muncă forţată în Germania Nazistă şi mai mult de 1.000 de copii au fost trimişi în lagărul de concentrare Salaspils (Letonia). Mai multe mii de oameni au pierit în regiunea Pskov. Poliţiştii militari nu au suferit nicio pierdere, de unde concluzia că acţiunea a vizat aproape exclusiv populaţia civilă, nu şi partizanii înarmaţi.
Dintre cele 9.200 de aşezări incendiate de germani în Belarus în timpul Marelui Război Patriotic, în cazul a 5.295 dintre ele populaţia, sau o bună parte a populaţiei aşezărilor, a pierit odată cu satele incendiate în cursul represaliilor. .[2]. În total, un sfert din populaţia Belarusului a pierit în timpul războiului.[3][4]
[modifică] Complexul memorial Hatîn
În Uniunea Sovietică, Hatînul a devenit un simbol al masacrelor împotriva populaţie civile care au fost făptuite de germani şi colaboratorii lor. În 1966 a fost ridicat în zonă un complex memorial. Printre simbolurile cele mai cunoscute ale complexului se află un monument format din trei mesteceni şi o flacără veşnică, în amintirea celor aproximativ un sfert din populaţia RSS Belarusă pierită în timpul celui de-al doilea război mondial. [3] în complex se află statuie care i-a avut ca model pe Iosif Kaminski, singurul adult supravieţuitor al masacrului şi pe fiul său ucis. De asemenea, în complex se află un zid cu nişe care comemorează cetăţenii belaruşi morţi în lagărele de concentrare naziste. Clopotele bat odată la 30 de secunde, amintind rata pierderii de vieţi omeneşti în republică în timpul războiului.
[modifică] Controverse
După cum afirmă oficialul FBI Benjamin B. Fischer, Hatînul a fost ales datorită asemănării numelui său cu cel al Katynului. (Хатынь – Катынь).[5] De asemenea, Norman Davies, profesor la Colegiul Wolfson, (Oxford), satul a fost ales iar memorialul creat de către autorităţile sovietice printr-o politică bine calculată de dezinformare, pentru a crea confuzie cu masacrul de la Katyn.[6]
Printre liderii străini care au vizitat memorialul Hatîn s-au numărat Richard Nixon (SUA), Fidel Castro (Cuba), Rajiv Gandhi (India), Yasser Arafat (OEP) şi Jiang Zemin (China).[7]
[modifică] Note şi bibliografie
- ^ Leonid D. Grenkevich; David M. Glantz (1999). The Soviet Partisan Movement, 1941-1944: A Critical Historiographical Analysis, pag. 133-134, Londra: Routledge. ISBN 0-7146-4874-4.
- ^ en Genocide policy. Khatyn.by. SMC "Khatyn" (2005).
- ^ a b en Vitali Silitski (May 2005). „Belarus: A Partisan Reality Show” (pdf). Transitions Online: 5.
- ^ en Genocide policy. Khatyn.by. SMC "Khatyn" (2005).
- ^ Benjamin B. Fischer, "The Katyn Controversy: Stalin's Killing Field", Studies in Intelligence, iarna 1999–2000
- ^ Norman Davies, Europe: A History, Oxford University Press, 1996, pag. 1005. ISBN 0-19-513442-7
- ^ ru Хатынь — интернациональный символ антивоенных акций (Khatyn: international symbol of anti-war actions). khatyn.by. ГМК «Хатынь» (2005).
