Marina Voica

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Marina Voica

Marina Voica (n. 3 septembrie 1936) pe numele de domnișoară Marinka Nicolskaia, s-a născut în orășelul Ivanovo din fosta URSS. Deși venea din Uniunea Sovietică, după lansarea sa în România în 1960, într-un duet interpretat la TVR împreună cu Margareta Pâslaru, a devenit imediat foarte populară, ajungând una dintre cele mai iubite cântărețe de muzică ușoară.

A trăit, încă din adolescență, o viață de telenovelă, iubind pasional și cântând la fel. În prezent, trăiește retrasă, își deapănă regretele și își scrie amintirile, în casa sa de la Breaza.

Auto-biografie[modificare | modificare sursă]

Viața mea plină de evenimente tumultoase ar putea umple ușor sute de pagini ale unui adevărat roman. Dar despre asta mai târziu, cândva când o să pot să mă adun.

Acum, o scurtă rememorare. În primul rând să corectez anumite inexactități care circulă în presă, cum că mă cheamă Marinca, care este doar diminutiv de la Marina, că m-am născut pe 2 septembrie, când, de fapt, m-am născut pe 3 septembrie 1936. Că evenimentul acesta s-a întâmplat intr-un orășel mic, când de fapt este un oraș mare din Rusia, cu jumătate de milion de locuitori, centru de județ, oraș universitar renumit pentru industria sa textilă. Și fiindcă acolo majoritatea celor care lucrează sunt femei, orașul a primit denumirea “orașul mireselor” și “miresele” din Ivanovo tare frumoase sunt…

Am un frate Shurik, adica Sașa, mai mare decât mine cu 7 ani. Părinții și-au dat seama că suntem copii foarte muzicali și ne-au dat la o școală de muzică – eu la vioară și Shurik la violă. Aveam doar 6 ani și tare mă plictisea vioara la care studiam acasă, în timp ce toți copiii se jucau în curte. Așa că, după câțiva ani, mamei i s-a făcut milă de mine și m-a retras de la școala de muzică. Dar Shurik a continuat cursurile și a terminat ca premiant acea școală. Tot la Ivanovo am făcut liceul, pe care l-am terminat în 1954. Fratele meu deja era student la medicină dar, în acest timp, a continuat să se ocupe și de educația mea muzicală. M-a învățat să mă acompaniez singură la pian cântând cu însuflețire cântece pionierești.

Într-o zi am văzut un film datorită căruia am devenit ceea ce sunt acum. Era un film argentinian “Vârsta dragostei” cu Lolita Torres. De atunci repertoriul ei și cântecele spaniole au devenit baza a ceea ce eu numesc stilul meu ca și cântăreță. Dar despre asta altă dată.

Părinții s-au hotărât să mă trimită la Facultate la Moscova. La Moscova nu m-am simțit prea bine. Facultatea – Institutul de Finanțe – nu era pe gustul meu, nici aglomerația unei metropole ca Moscova nu mi-a priit prea bine. Voiam acasă la mama. Acolo, la Facultate a pus ochii pe mine un coleg al meu, român și nu i-a dezlipit până nu s-a însurat cu mine. Ne-am căsătorit fiind, încă, amândoi studenți. Numele lui (Voica) îl port și acum. După căsătorie și după terminarea facultății, a plecat în România lăsându-mă să-mi termin facultatea. După ce am terminat facultatea, a fost o perioadă de pregătire pentru a-l putea urma, perioadă dramatică pentru părinți. Și iată-mă în tren, tânără și curajoasă gata să întâmpin necunoscutul. În București m-am adaptat foarte repede. Orașul era încântător, clima caldă, oamenii zâmbitori și primitori. Am lucrat un timp la ADAS – Direcția Generală și apoi a început…

Într-o zi, o prietenă mi-a adus în casă un tânăr care lucra la Televiziune, ca să mă asculte cântând. M-am așezat la pian și am cântat tot repertoriul lui Lolita Torres, iar din când în când luând castanietele și dansând prin cameră.

Cred că l-am cucerit pe tânărul de la TV, fiindcă peste câteva zile am fost invitată la o emisiune de-a lui. Mi-am croit și mi-am cusut singură o rochie pe care o am și acum și îmi vine ca turnată; am luat castanietele și două cântece – unul rusesc și altul spaniol. Emisiunea pe atunci era și pe viu și în direct. Dar pentru mine era ca o joacă, fără pic de emoții, nefiind conștientă că asta va fi un preludiu al unei mari cariere ce mă aștepta. Am avut un succes cu apariția mea. Tânărul regizor, care era nu altul decât Valeriu Lazarov, mi-a spus să uit că sunt o economistă, că acum s-a născut o nouă stea.

Paralel cu lansarea mea, tot în emisiunea lui Valeriu Lazarov, și-a făcut apariția o puștoaică care abia împlinise 16 ani, iar numele ei era Margareta Pâslaru.

Într-una din emisiuni, cineva a avut ideea de a face un duet cu aceste două tinere, lansate cu așa mare răsunet. Și fiindcă pe amândouă ne lega muzica spaniolă și dragostea pentru Lolita Torres, au ales un cântec din repertoriul ei, care a intrat, pot să spun în istorie cu numele “Pe aripa vântului”. Generația mea n-o să uite niciodată acest duet la Revelion TV 1960, când două fete stând la un geam înghețat cântau: “Ninge, ninge, fulgi de zăpadă, pe casă, pe stradă ...”.

Am cântat un timp împreună, apoi fiecare a urmat drumul său. După mulți ani, după ce eram deja artiste consacrate, Radu Șerban (compozitorul) în amintirea lansării noastre ca duet, ne-a scris “Balada” pentru festivalul de la Mamaia. Mi-aduc aminte că Sile Dinicu, marele nostru dirijor al Orchestrei de Radio, la repetiție a lăcrimat văzându-ne din nou împreună.

Cariera mea a fost presărată cu multe urcușuri și coborâșuri. Întotdeauna am fost victima unui conflict politic între două țări: România și Rusia. Mare lucru nu s-a putut rezolva între ele, dar Marina Voica era aici, aproape. "Jos cu ea!" Și stăteam ani de zile îndepărtată din TV și radio. Așa s-a întâmplat că într-una din perioadele acestea nefaste, Radu Șerban a scris pentru mine un cântec “Prieten drag”. Trebuia să-l cânt în primă audiție la o emisiune de televiziune, unde chiar compozitorul m-a acompaniat la pian. Am acest concert înregistrat pe bandă de magnetofon. L-am cântat un timp și cântecul “Prieten drag” devenise șlagărul din repertoriul meu. Dar a venit iarăși o perioadă când nu aveam voie să apar la TV și la Radio și atunci Radu Șerban, ca să nu moară acest frumos cântec, l-a dat unei tinere debutante care era Pompilia Stoian. Imprimarea variantei mele s-a pierdut la Radio și cântecul s-a consolidat ca repertoriul Pompiliei Stoian. Încă mult timp nu am avut cântece românești, când într-o zi totul s-a schimbat. La o ediție a Festivalului de la Mamaia, Ion Cristinoiu mi-a scris un cântec “Încredere”. Piesa a luat Marele Premiu.

De atunci compozitorii m-au asaltat cu piesele lor și am devenit în sfârșit o adevărată cântăreață română. Mulțumesc tuturor compozitorilor, ziariștilor, oamenilor de televiziune, care m-au susținut: Octavian Ursulescu, Marius Țeicu, Marcel Dragomir, Ion Cristinoiu, George Grigoriu, Ionel Tudor, Titus Munteanu, Ovidiu Dumitru, Paul Urmuzescu, Ioana Bogdan, Aurora Andronache, Tudor Vornicu, Dan Mihăiescu… și încă o armată de oameni cu care am colaborat de-a lungul a 50 de ani.

De atunci au fost numeroase apariții la TV, show-uri în țară și peste hotare, festivaluri naționale și internaționale, discuri, turnee în țară și peste hotare: Polonia, Cehia, Bulgaria, Germania, Turcia, Cuba, Israel, Rusia, Canada, USA și multe diplome de excelență.

În ultimii ani am devenit și compozitoare și textieră. Textieră, fiindcă textul în cântecele mele este de bază. Întotdeauna e o poveste venită prin inspirație și nu neaparat ca un episod din viața proprie. Încep cu textul, cu o idee, dar muzica…. Mă așez la pian și în câteva minute cântecul este gata! Să mă ierte compozitorii profesioniști pentru așa un diletantism! Și totuși, de mult nu am avut așa un șlagăr ca “Într-un colț de cafenea…” care dăinuie de aproape de 10 ani, iar la toate concertele, organizatorii îmi cer obligatoriu să-l cânt. M-am cam plictisit de el. Consider că am și alte cântece tot așa de "șlăgăroase" cum ar fi ultimul “Bucureștiul e micul Paris” sau “Apartament 23” (continuare la “Si Afară plouă, plouă”). Și urmează alte cântece și mai și…

Acum trăiesc la Breaza. Toate televiziunile au venit să-mi filmeze casa și curtea și toți au fost încântați de peisaj. Tot aud că Marina Voica ”s-a retras, s-a retras, s-a retras”. Nici vorbă. Eu am fugit de căldura din București, pe care o suportam din ce în ce mai greu. Continui să compun, să apar la TV. Sunt înconjurată de oameni, de vecini buni și nu mă simt nici singură și nici retrasă. În casa mea răsună muzică și cântec!

Acum un an Breaza mi-a decernat titlul “Cetățean de onoare”. Aș zice, cu toate că mă apropii de sfârșitul vieții, trăiesc în prezent cea mai liniștită și mulțumitoare perioadă a vieții. Dar ce va fi mâine, știe numai Dumnezeu…

Cu stimă,

Marina Voica

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Interviuri

Videoclipuri