Marilyn Monroe

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Marilyn Monroe
Nume la naștere Norma Jean Mortensen
Născut(ă) 1 iunie 1926
Los Angeles, California
Decedat(ă) 5 august 1962
Los Angeles, California
Alte nume Norma Jeane Baker
Norma Jeane Dougherty;
Norma Jeane DiMaggio
Căsătorit(ă) cu James Dougherty (1942 - 1947)
Joe DiMaggio (1954)
Arthur Miller (1956 - 1961)

Marilyn Monroe (născută Norma Jeane Mortensen; n.1 iunie, 1926 – d. 5 august, 1962) a fost o actriță, sex simbol și divă pop a secolului al XX-lea. Ascensiunea lui Monroe la nivelul de celebritate a început cu selectarea ei pentru a poza în câteva reviste, asta în timp ce primul ei soț făcea parte din Marina Comercială.

Cea mai însemnată parte a filmelor ei au fost făcute pentru 20th Century Fox, unde și-a luat și numele care a făcut-o celebră. După câteva apariții minore în decurs de câțiva ani, Marilyn a început să devină cunoscută pentru talentul ei de comediană, ajutată fiind și de remarcabila ei prezență scenică. Și-a îndreptat eforturile către apariții mai consistente, și, la un anumit moment al carierei sale, a reușit să-și îndeplinească acest scop. Circumstanțele misterioase ale morții lui Marilyn au fost subiectul multor speculații, dar nu au reușit să-i știrbească reputația de cea mai legendară figură publică a tuturor timpurilor.

Începuturile vieții lui Marilyn Monroe[modificare | modificare sursă]

Cu toate că a devenit cea mai celebrată actriță a istoriei filmului, începuturile lui Monroe au fost modeste. Ea s-a născut în secția socială de maternitate a spitalului din Los Angeles County. Numele sub care a fost înregistrată a fost Norma Jeane Mortensen (mai târziu, bunica sa Della Monroe Grainger a botezat-o în stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea biografilor cred că tatăl său biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vânzări pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley, lucra ca editor de film. Totuși, certificatul ei de naștere îl indica pe norvegianul Martin Edward Mortensen ca fiind tatăl. În ultimii ani câțiva biografi chiar au început să susțină că de fapt acest lucru ar fi și situația reală.

Gladys nu a fost în stare să o convingă pe Della să aibă grijă de Norma Jeane, așa că a încredințat-o unor părinți adoptivi, Albert și Ida Bolender din Hawthorne, California, la sud-vest de Los Angeles, unde ea a trăit până la vârsta de șapte ani. În autobiografia sa My Story (rom: "Povestea mea"), Monroe declară că a crezut că Albert și Ida erau părinții săi până într-o zi când, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.

Și tot din My Story, aflăm că Gladys o vizita pe Norma Jeane în fiecare sâmbătă, dar niciodată nu o lua în brațe, nu o săruta sau măcar să îi zâmbească. La un anumit moment, Gladys a anunțat că a cumpărat o casă pentru ea și fiica sa, dar după câteva luni după ce s-au mutat acolo, a avut o cădere psihică. Monroe și-o amintește pe Gladys ca "țipând și râzând" când a fost internată cu forța în spitalul de boli mentale din Norwalk, California, același spital în care mama lui Gladys, Della a murit în august 1927. Tatăl lui Gladys, Otis, a murit de asemenea într-un spital de boli nervoase (lângă San Bernardino, California) ca urmare a sifilis-ului.

Marilyn Monroe

Totuși merită subliniat că My Story nu poate fi considerată o sursă de încredere, pentru că a fost de fapt scrisă de un jurnalist numit Ben Hecht și a fost menită să portretizeze imaginea de orfan îndurerat pentru Monroe. Mărturisirile de acolo au fost considerate ca fiind discutabile.

Gladys a fost declarată incapabilă de a-și îndeplini îndatoririle de părinte, iar prietena ei cea mai bună, Grace McKee (mai târziu Goddard) a devenit tutorele său legal. După căsătoria lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisă la orfelinatul din Los Angeles, ca mai apoi să urmeze o lungă succesiune de familii adoptive unde se crede că a fost abuzată și neglijată. Există totuși puține dovezi că au fost atât de multe familii adoptive precum susține. Ca o completare, Monroe înseși e cunoscută pentru slăbiciunea ei de a exagera informațiile despre copilăria sa în timpul interviurilor.

În septembrie 1941, Norma Jeane și-a reîntâlnit mama. Familia Goddard, se mută pe coasta de est și au crezut că cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era să se căsătorească, pentru că altfel trebuia să se reîntoarcă la orfelinat. Ea i-a făcut cunoștință cu fiul vecinului său, James Dougherty, care i-a devenit primul soț, în 1942, după ce a împlinit 16 ani.

Anii tinereții[modificare | modificare sursă]

În timp ce soțul ei era plecat să lupte în cel de-al doilea război mondial, tânăra doamnă Norma Jeane Dougherty a început să lucreze într-o fabrică unde pulveriza soluție anti-fugnitivă pentru piese de avioane. Un tânăr fotograf militar, David Conover, se plimba prin fabricile locale făcând poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajută la eforturile depuse pentru război. El i-a remarcat imediat potențialul de model și i-a oferit să colaboreze cu agenția de modelling The Blue Book. Norma Jeane a devenit unul dintre cele mai de succes modele ale agenției, pozând pe prima pagina a sute de reviste. În 1946 ea a intrat în atenția căutătorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox. A reușit să treacă acest test și i s-a oferit un contract standard pe șase luni cu un salariu de început de 75 de dolari pe săptămână (300$ pe lună), categorie superioară de salarizare judecând după standardele industriei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn după actrița Marilyn Miller și i-a fost sugerat numele de fată al mamei sale, Monroe, ca nume de familie. Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".

În primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici măcar un rol. În schimb ea a învățat despre coafură, machiaj, costume, actorie și iluminarea scenică. După șase luni Fox a decis să îi reînnoiască contractul, și, în următoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neînsemnate în două filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! și Dangerous Years. Ambele au fost lansate în 1947 și au fost niște eșecuri din punct de vedere al încasărilor, așa că Fox a decis să nu îi mai reînnoiască contractul. Monroe s-a reîntors astfel la modelling și a început să își extindă rețeaua de cunoștințe din Hollywood.

În 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures a făcut-o să apară în alt film, Ladies of the Chorus, dar și acest musical cu buget redus a fost un eșec, ceea ce a dus la concedierea lui Monroe încă o dată. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiți agenți ai Hollywood-ului, Johnny Hyde, care i-a facilitat un nou contract cu Fox, după ce MGM refuzase o colaborare. Vice-președintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de potențialul de celebritate al lui Monroe. Totuși, datorită insistenței lui Hyde, ei i-au fost încredințate roluri secundare în All About Eve și The Asphalt Jungle. Chiar dacă aceste roluri au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o și Monroe a început să primească mai multe scrisori de la admiratori decât mulți dintre actorii celebri ai timpului.

Monroe a jucat primul rol principal (excluzând Ladies of the Chorus) în Don't Bother To Knock(1952), ecranizând o babysitter cu probleme, care, într-un acces de furie, o atacă pe fetița pe care o avea în grijă. Cu toate că a primit critici mixte, Monroe a susținut mai târziu că acesta a fost una dintre interpretările ei favorite. Mai târziu, numeroși critici de film au considerat ca această contribuție a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice din cariera ei.

Anii celebrității[modificare | modificare sursă]

Marilyn Monroe în Gentlemen Prefer Blondes

Deși criticii americani/latini au avut rezerve la început să îi recunoască abilitățile dramaturgice, ei nu au ezitat să îi conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum (1953) într-un film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat atenția asupra magnetismului camerei față de Monroe, nu numai la acțiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe Monroe să devină senzația momentului aproape peste noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrată cu moravuri ușoare care plănuiește să își asasineze soțul, i-a făcut pe critici să afirme că ar fi fost actrița principală perfectă pentru unul din filmele regizate de Alfred Hitchcock.

Acest moment coincide cu timpul în care pozele nud ale lui Monroe, făcute de către fotograful Tom Kelley în anii de luptă pentru roluri, încep să iasă la lumină. Copii ale acestora au fost cumpărate de către Hugh Hefner și în decembrie 1953 au apărut în prima ediție a noii sale reviste Playboy. Chiar dacă Fox a fost îngrijorat că asta va crea o controversă ce îi va afecta cariera, Monroe a decis să admită în mod public că ea este modelul din fotografii. Unui ziarist care a întrebat-o ce îmbrăcăminte a purtat în timpul ședinței i-a răspuns: "Radio-ul." La întrebarea despre ce poartă în pat, răspunsul a fost de asemenea simplu: "Chanel No. 5." Mai târziu avea să devină celebră pentru aceste replici incitatoare lipsite de predicat.

"Gentlemen Prefer Blondes" a fost un musical excepțional de îndrăzneț pentru acele timpuri, și azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de către numeroși critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl căutătoare de aur, Lorelei Lee, este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Aparițiile ei în "Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui Monroe.

În 'How to Marry a Millionaire', Monroe a făcut echipă cu alte două atracții ale 20th Century Fox, Lauren Bacall și Betty Grable. Ea interpretează rolul de blondă proastă numită Pola Debevoise și reușește să fie strălucitoare chiar și printre cele două celebre staruri. Chiar dacă rolul este unul stereotipic, Monroe a strâns opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat capabilitățile de comedie. În Statele Unite, ea era considerată un sex simbol înșelător, pe când în Europa deja începuseră să îi fie recunoscute calitățile actoricești, ajungându-se să fie comparată cu Charles Chaplin.

Următoarele două filme, western-ul River of No Return și musical-ul There's No Business Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vină având-o faptul că lui Monroe nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambițioasă ca întotdeauna și dornică să învingă neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le încredința. După încheierea filmărilor la The Seven Year Itch la începutul lui 1955, ea încheie contractul și abandonează Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio în New York. Fox nu dorește să îi satisfacă noile solicitări contractuale și insistă ca ea să revină pentru a începe lucrul la noi producții pe care ea le considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost filmat pana la urmă), The Girl in the Red Velvet Swing și How To Be Very, Very Popular.

Monroe refuză să apară în aceste filme și rămâne la New York. Pentru că The Seven Year Itch ajunge în topul încasărilor din vara lui 1955, și pentru că celelalte starlete Fox Jayne Mansfield și Sheree North dezamăgesc în a prinde la public, Zanuck se recunoaște învins și Monroe se întoarce cu triumf la Hollywood. Un nou contract a fost întocmit, care îi permitea lui Monroe drepturi regizorale complete precum și opțiunea de a juca în alte proiecte ale studioului.

Primul film făcut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au remarcat imediat abordarea profundă al lui Monroe pentru personajul interpretat. În general este apreciată pentru prestația sa ca Cherie, o cântăreață dintr-un saloon bar care se îndrăgostește de un cowboy. Monroe apare în mod intenționat prost machiată și lipsită de strălucirea unui star. Mulți au crezut că va fi nominalizată pentru premiile Oscar. Se crede că nu a reușit această performanță datorită reputației ei controversate. Totuși a luat o apreciere Golden Globe.

O necunoscută practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care să-și deschidă propria casă de producție, împreună cu prietenul său, fotograful Milton H. Greene. Marilyn Monroe Productions a lansat primul său film The Prince and the Showgirl în 1957 și a primit opinii mixte. Pe lângă funcția de producător executiv pentru acest film, ea a jucat alături de apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul. Din păcate, atracția dintre cei doi lipsea, lucru care nu era tocmai surprinzător. Asta având în vedere concepția lui Olivier despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzând obiceiul notoriu de a îi lăsa pe oameni să aștepte ore întregi până la apariția ei la filmări) și astfel a crescut reputația ei în industria filmului de actor dificil.

Interpretarea compozitoarei Elsie Marina, totuși, a fost considerată de primă mână de către criticii vremii, mai ales în Europa, unde i-a fost înmânat un David di Donatello, echivalentul italian al Oscar-ului, precum și un premiu Crystal Star în Franța. Chiar mai mult, Monroe a fost nominalizată pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.

Anii maturității[modificare | modificare sursă]

În 1959 ea înregistrează cel mai mare succes al carierei jucând alături de Tony Curtis și Jack Lemmon în comedia lui Billy Wilder Unora le place jazz-ul. Comportamentul ei dificil pe scenă este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totuși, la terminarea filmărilor, Wilder a declarat că era dispus să treacă oricând peste aceste inconveniente, prețuind calitățile ei de comediană de prima clasă. Unora le place jazz-ul este considerat acum ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cântăreață îndoielnică, consumatoare frecventă de băuturi, dar plină de compasiune - Sugar Kane, a fost premiat cu un Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un musical sau comedie.

După Unora le place jazz-ul, Monroe a făcut un musical numit Let's Make Love regizat de George Cukor alături de Yves Montand. Monroe, Montand și Cukor considerau filmul ca fiind unul slab, dar Monroe a fost forțată să îl facă datorită obligațiilor față de Twentieth Century Fox. Deși filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole Porter.

Prin 1961, cel de-al treilea soț al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese și lucrase deja la ceea ce avea să fie ultimul film filmat de ea împreuna cu Clark Gable, The Misfits. A fost o filmare lungă și obositoare în fierbintele deșert Nevada. Întârzierile lui Monroe au devenit cronice și asta a creat probleme și mai mari filmărilor. În ciuda tuturor acestor lucruri, Monroe, Gable și Montgomery Clift au fost capabili să joace extraordinar, chiar exemplar. Monroe s-a împrietenit cu Clift, simțind că au o legătură profundă. Gable a murit de atac de cord la puțin timp după asta, existând voci care o învinuiau pe Monroe, susținând că ea îl supăra pe platourile de filmare. Totuși nu trebuie uitat că Gable a insistat să facă pe grozavul, consumând cantități mari de băutură și țigări, așa că toți au fost de acord că era suprasolicitat fizic. Monroe a participat la ceremonia funerară a acestuia.

Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost făcute de către Douglas Kirkland în 1961, ca bonus pentru revista LOOK ediția aniversară - 25 de ani .

Monroe s-a întors la Hollywood pentru a relua filmările la pelicula Something's Got to Give. În mai 1962, Monroe și-a făcut ultima apariție publică importantă, cântând Happy Birthday, Mr. President în cadrul unei petreceri televizate făcută în cinstea președintelui american John F. Kennedy. După filmările care sunt considerate ca fiind primele scene nud ale unei celebrități, aparițiile lui Monroe au devenit și mai puțin frecvente datorită problemelor de sănătate.

Datorită constrângerilor financiare cauzate de costurile pentru filmările la Cleopatra, cu Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absența lui Monroe ca scuză pentru a o exclude din film și a o înlocui cu Lee Remick. Totuși, o clauză în contractul lui Dean Martin îi conferea acestuia dreptul să aleagă actrița principală a filmului. Pentru că el nu era dispus să lucreze cu altcineva, Monroe a fost reangajată pentru un salariu dublu față de cel inițial.

Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life Magazine, în care și-a exprimat părerea de rău pentru modul în care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blondă proastă și cât de mult își iubea publicul. A făcut de asemenea o ședință fotografică pentru Vogue și a început discuțiile pentru un viitor film cu Gene Kelly și Frank Sinatra. Ea plănuia de asemenea să joace drept Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregăteau pentru viitor erau What a Way to Go! și The Stripper. Fișier:Marilyn Monroe in ultime sesiune foto facuta de Bert Stern.jpg Înainte ca filmările la Something's Got to Give să fie reluate, Monroe a fost găsită moartă în casa sa din Los Angeles, în dimineața zilei de 5 august 1962. Moartea sa, oficial înregistrată ca o probabilă sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcată de lipsa de profesionalism a anchetei poliției. A devenit astfel o temă folosită în teoria conspirației. Acest lucru nu a afectat însă statutul ei de model pentru arhetipul unui sex simbol și o stea de cinema.

Căsătorii[modificare | modificare sursă]

James Dougherty[modificare | modificare sursă]

La vârsta de șaisprezece ani, Monroe se căsătorea cu James Dougherty pe 19 iunie, 1942. În cărțile sale The Secret Happiness of Marilyn Monroe și To Norma Jeane With Love, Jimmie, Dougherty afirmă că erau îndrăgostiți și că ar fi trăit fericiți dacă visul ei de a deveni celebră nu i-ar fi îndepărtat. Totuși Monroe a susținut mereu că aceasta a fost o căsătorie din interes. Marilyn a divorțat de Dougherty pe 13 septembrie 1946.

În documentarul din 2004 Marilyn's Man, Dougherty a făcut trei afirmații semnificative: el a inventat personajul "Marilyn Monroe"; Fox a obligat-o să divorțeze de el; ea spera mereu să fie din nou împreună. Nu există nici o dovadă care să susțină aceste afirmații sau că au rămas în contact unu cu altul (ea era o necunoscută în 1946, când Fox a "obligat-o" să divorțeze - ceea ce face improbabilă afirmația.) Ea a fost înfuriată după ce el a dat un interviu pentru Photoplay în 1953, în care susținea că ea amenințase că va sări de pe pontonul din Santa Monica dacă el o va părăsi vreodată. Mai târziu el a apărut în To Tell the Truth drept "primul soț real al lui Marilyn Monroe".

Faptele lui Dougherty nu susțin nici ele afirmațiile despre dragostea adevărată dintre el și Monroe. El s-a recăsătorit la numai câteva luni de la divorțul lor. Când a fost informat despre moartea ei, reporterul de la New York Times a mărturisit că a spus în mod repetat îmi pare rău și și-a continuat serviciul de patrulare pentru LAPD; nu a participat la ceremonia funerară. Într-un interviu pentru A&E Network, el a admis că mama sa ar fi fost rugată de către Grace Goddard care l-ar fi întrebat dacă ar fi de acord să se căsătorească cu Norma Jeane pentru a evita ca ea să fie trimisă la orfelinat.

Dougherty a rămas căsătorit cu cea de-a treia sa soție până la moartea acesteia în 2003. El a trăit în Maine până în 15 august 2005 moartea sa fiind datorată unor complicații survenite din cauza leucemiei.

Joe DiMaggio (stânga) și Monroe înainte de căsătoria lor de pe data de 14 ianuarie 1954

Joe DiMaggio[modificare | modificare sursă]

În 1951 star-ul de baseball Joe DiMaggio a văzut o fotografie a lui Monroe cu doi jucători de la Chicago White Sox, dar a așteptat până după retragerea lui să îi ceară domnului care organizase fotografia o întâlnire cu ea. Monroe nu a vrut să se întâlnească cu el, temându-se că este un sportiv îngâmfat, dar după doi ani de curtenire cei doi s-au căsătorit la primăria din San Francisco pe 14 ianuarie 1954. În perioada lunii lor de miere, ea a fost solicitată să viziteze trupele din Coreea pentru a-i înveseli pe soldați. Ea a susținut zece spectacole în patru zile la temeperaturi extrem de scăzute. Audiența sa a constat în peste 100 000 de soldați și marinari. După mărturisirile presei, Joe nu a fost încântat de decizia soției sale din timpul perioadei pe care el și-o imaginase ca fiind o perioadă foarte intimă.

Biograful lui DiMaggio, Maury Allen, l-a citat pe purtătorul de cuvânt al New York Yankees Arthur Richman care a mărturisit că DiMaggio îi spusese că totul s-a năruit după călătoria în Japonia. Deși Marilyn declarase că vrea să se oprească ea intenționa să își continue cariera. Prietenii au afirmat că DiMaggio a devenit foarte posesiv și că o persecuta pe Monroe în timp ce aceasta se depărta din ce în ce mai mult dorințele lui. După filmarea celebrei scene cu ridicatul fustei din The Seven Year Itch, Billy Wilder își amintește de privirea "stupefiată" ce se putea citi pe fața lui DiMaggio în timp ce privea împreună cu fanii și figuranții. Tom Ewell a declarat pentru Louisville Courier-Journal la câțiva ani mai târziu că Wilder inventase toată scena ca aerul care venea de la aerisirea de la metrou să îi ridice rochia până peste cap. Richard Ben Cramer, biograful lui DiMaggio, a afirmat că Joe a fost atât de "scârbit" de "ușurința" lui Marilyn încât a început să o abuzeze. Tipul de la machiaj al lui Merilyn, Allan "Whitey" Snyder, își amintește că a apărut cu brațul învinețit. În 24 octombrie, la 274 zile de la căsătorie, ea a depus actele pentru divorț, iar ca motiv era declarat "cruditatea mentală".

Monroe și DiMaggio și-au reluat relația după divorțul ei de Arthur Miller. Ea s-a reîntors la căile auto-distructive încrezându-se în oameni pe care DiMaggio îi credea nocivi pentru ea (incluzându-l pe Frank Sinatra). Starea ei fizică și mentală au devenit subiect de presă. Terapeutul lui Monroe a aranjat ca ea să fie internată la clinica psihiatrică "Payne Whitney". Fiindu-i imposibil să se externeze de una singură ea l-a sunat pe DiMaggio. Pe 10 februarie 1961 el a consfințit ca ea să fie externată (ea fusese internată în secția pentru bolnavii cei mai gravi). Mai târziu ea l-a însoțit în Florida. Afirmațiile lor că ar fi "doar buni prieteni" nu au oprit zvonurile unei recăsătorii. După Maury Allen pe 1 august 1962 DiMaggio și-a părăsit slujba de la oficiul poștal al armatei pentru a se întoarce în California și pentru ai îi cere să se recăsătorească.

Pentru douăzeci de ani, DiMaggio a pus de trei ori pe săptămână 12 trandafiri la mormântul lui Monroe. Spre deosebire de ceilalți doi soți, sau de bărbații care susțineau ca o cunoscuseră intim, el nu a vorbit public despre ea. Nu s-a recăsătorit niciodată. A murit pe 8 martie 1999 după un lung cancer.

Pe 23 ianuarie 2006 a fost anunțat că nepoata lui DiMaggio va scoate la licitație lucrurile lui personale în mai, printre acestea fiind și o fotografie pe care Monroe îi scrisese: "I love you Joe."

Arthur Miller[modificare | modificare sursă]

Pe 29 iunie 1956, Monroe s-a căsătorit cu Arthur Miller, pe care îl cunoscuse în anul 1951, în cadrul unei ceremonii civile desfașurată la White Plains, New York. Judecătorul Seymour Robinowitz a oficiat ceremonia grabnică desfășurată în biroul lui Sam Slavitt (nunta a fost ascunsă presei și publicului). Deși a crescut ca fiind creștină, ea s-a convertit la iudaism înainte de a se mărita cu Miller. După încheierea filmărilor la The Prince și Showgirl cu Laurence Olivier, cuplul s-a întors din Anglia în Statele Unite, unde și-au dat seama că ea era însărcinată. Totuși, ea suferea de endometrioză, și sarcina era ectopică. A urmat mai apoi o întrerupere de sarcină.

Scenariul lui Miller pentru The Misfits, o poveste despre dispariția unei divorțate, a vrut sa fie cadoul său de Sf. Valentin către soția sa, dar filmările la această peliculă au început în 1960, când căsătoria lor scârțâia. Un divorț mexican a fost acordat pe 24 ianuarie 1961. La 17 februarie 1962, Miller s-a căsătorit cu Inge Morath, una dintre fotografele care au contribuit la realizarea peliculei The Misfits.

Filmografie[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Marilyn Monroe