Manifestul de unire cu Biserica Romei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Manifestul de unire sau Cartea de mărturie din 7 octombrie 1698 este unul dintre cele trei documente care legitimizează unirea cu Biserica Romei a clerului român și a credincioșilor ortodocși din Transilvania. Celelalte două documente sunt declarația din februarie 1697 a Mitropolitului Teofil și a altor participanți la un sinod ținut în Alba Iulia și așa-numitul Act al Unirii semnat de Mitropolitul Atanasie și de participanții de la sinodul din 4 septembrie 1700, ținut la Alba Iulia. Actul este format din trei file (șase pagini), primele două formate dintr-o coală unică îndoită în două iar a treia filă lipită ulterior.

Pagina întâi[modificare | modificare sursă]

"Noi mai în gios scriși, vlădica, protopopii și popii besericilor rumânești dăm în știre tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Țărăi Ardealului. Cercând noi schimbarea aceștii lumi înșelătoare și nestarea și nieperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască și ne mărturisim a fi mădularele ceștii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră și cu acele priveligiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările și popii aceștii Biserici sfinte, precum înălția sa împăratul și coronatul craiu nostru în milostenia decretumului înălții sale ne face părtași, care milă a nălții sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioșilor înălții sale, această carte de mărturie și nălții sale și țărăi Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm și pecețile și scrisorile mănilor noastre. S-au dat în Belgrad (Alba Iulia) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.

Însă într-acesta chip ne unim și ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceștii Biserici a Romei, cum pre noi și rămășițele noastre (urmașii noștri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate țărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, așa și de acum înainte să fim slobozi a le ținea după călinadriul vechiu și pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinții sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinții sale. Ci tocma de i s-ar tămpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinția sa papa și înălțatul împărat să-l întărească și patriarhul de suptu biruința înălții sale să-l hirotonească. Și în obiceiul și dregătoriilor protopopilor carii sănt și vor fi, nici într-un fel de lucru să nu se amestece, ci să se ție cum și păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi și pre rămășițele noastre într-această așezare, pecețile și iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie."

Pagina a doua, în latină[modificare | modificare sursă]

Textul, care ar fi trebuit să fie o traducere a celui românesc, are o serie de afirmații suplimentare. Se spune că unirea se face din insuflare dumnezeiască și, mai mult, primind, mărturisind și crezând toate câte le mărturisește ea (Roma), dar mai ales cele patru puncte în care știam că ne deosebim până acum, care ni se arată în prea milostivul decret și în diploma prea sfintei sale maiestăți.

Paginile 3-5[modificare | modificare sursă]

Cuprind semnăturile a 38 de protopopi, cu 37 peceți și transcrierea în latinește a numelui și sediului.

Pagina 5[modificare | modificare sursă]

După ultimele semnături protopopești:

"Și așa ne unim cu acești ce scri mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile și carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceți ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru Athanasie să fie în scaun și nime să nu-l hărbutăluiască" și o pecete ce acoperă două litere din penultimul rând. Acest text este adăugat de Atanasie Anghel, conform expertizei grafologice, dar fără semnătura acestuia.

Pagina 6 - nescrisă[modificare | modificare sursă]

Controverse[modificare | modificare sursă]

Există controverse atât asupra documentului original, cât și asupra traducerii lui în limba latină.

Originalul[modificare | modificare sursă]

Actul respectiv se găsește în fondurile Academiei Române[1]. În opinia unor istorici, chiar și greco-catolici[2], actul este evocat drept "un fals evident"[3].

Originalul actului a stat ascuns multă vreme[4], fiind găsit abia la sfârșitul secolului XIX de marele istoric greco-catolic Nicolae Densușianu.

Printre motivele care a determinat un număr de istorici să recunoască falsitatea originalului acestui act sunt: lipsa semnăturii mitropolitului[2], fără care actul este lovit de nulitate dintru început; nemenționarea așa-zisului sinod în nici un document de epocă; nemenționarea așa-zisului sinod nici în plângerile și nici în răspunsurile din corespondența purtată de ortodocși cu autoritățile în anii 1698-1711[5]; nerespectarea normelor procedurale sinodale referitoare la redactarea de documente (totdeauna hotărârile se redactau pe pagini întregi, neîndoite, textul fiind urmat, după un spațiu, de semnătura mitropolitului și alături a secretarului, cu pecețile acestora, urmată de semnăturile protopopilor în ordinea importanței protopopiei; niciuna din aceste reguli nu este respectată)[6].

De asemenea, așa cum arată și I. Lupaș, în 15 iunie 1700 Mitropolia ortodoxă de Alba Iulia, păstorită de Atanasie Anghel (deci încă mitropolit ortodox) primește de la Constantin Brâncoveanu un sprijin de 6000 galbeni pe an și moșia Merișanilor. Ajutorul va fi retras după uniația din 1701.

Nicolae Densușianu, Silviu Dragomir și alți istorici au concluzionat că este vorba de un act fals, realizat de iezuiți prin strângerea de semnături de la protopopi sub alt pretext, foaia pe care este scris textul românesc fiind la început ultima, iar ulterior trecută în față și completată cu declarația de unire.

Există opinia conform căreia actul în speță ar fi fost realizat abia în 1701 [2] când Atanasie Anghel, chemat la Viena (după nenumărate persecuții suferite în Transilvania), a fost pus să aleagă între închisoarea pe viață pentru 22 de acuzații (exact numărul articolelor din mărturisirea de credință semnată de acesta la hirotonire) și respectiv unirea cu Roma. Atanasie Anghel, care făcuse la hirotonia sa, ca mitropolit ortodox, legământ să apere Biserica românească față de tentativele de catolicizare, alege să își schimbe religia. El se leapădă oficial și ceremonial de Ortodoxie. Este apoi "rehirotonit" întâi preot iar apoi episcop romano-catolic. În schimbul trecerii sale de la Ortodoxie la Romano-catolicism rudele i-au fost înnobilate, a primit titlul de consilier imperial, distincție pentru "meritele sale înalte și speciale" și un salariu anual de 4.000 de florini. Cu această ocazie a fost realizat și actul, prin colaborarea unor protopopi apostați, completat de mitropolitul lepădat de Ortodoxie cu textul din pagina 5 (de după semnături, dar pecetluit!) și datat apoi... 1698, pentru a justifica o serie de declarații false ale iezuiților în fața Dietei și a Curții de la Viena. Merită notat că încheierea documentului, singura parte scrisă de Atanasie, sună astfel: "Și așa ne unim cu acești ce scri (deci actul fusese făcut de alții, nu de Atansie și cei din preajma lui și nu cu colaborarea lui[7]) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile și carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceți ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră."

Se observă și aici ca și în celelalte texte românești ale documentului analizat că singura unire menționată constă într-o simplă recunoaștere a papei ca patriarh, fără drept de intervenție de orice natură în Biserica românească din Transilvania. El urma doar să hirotonească pe mitropolitul ales de români. Nici măcar cele patru puncte florentine nu sunt acceptate de români, chiar și în 1701, când se realizează de fapt actul antedatat.

Traducerea[modificare | modificare sursă]

Nicolae Densușianu, referindu-se la traducerea latină a originalului, a socotit-o a fi "o traducere din cele mai mișelești și criminale, falsificarea unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica română de Alba Iulia" [8].

Printre motivele care a determinat un număr de istorici să recunoască falsitatea traducerii acestui act sunt: diferențele radicale între textul original românesc și textul tradus latinesc (primul prezintă o unire formală, fără nicio abdicare canonică "din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului"; textul latinesc prezintă o unire totală[9]); menționarea în traducerea latină a diplomei leopoldine dată în 16/28 februarie 1699, deci la câteva luni ulterior pretinsului sinod.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ unde exact?
  2. ^ a b c referință
  3. ^ de unde e citatul? se referă la original sau la traducere?
  4. ^ lipsește referința și punerea în context; cine a ascuns documentul? l-a căutat cineva și nu l-a găsit ca să puten trage conclzia că a fost ascuns??
  5. ^ în care scrisori anume nu a fost menționat?
  6. ^ referință și viziune comparativă necesară
  7. ^ de ce?
  8. ^ lipsește referința
  9. ^ ce e aceea unire totală?

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Silviu Dragomir, Românii din Transilvania și Unirea cu Biserica Romei. Cluj 1990.
  • Ștefan Lupașa, Biserica ardeleană și "unirea" în anii 1697-1701, București 1949.
  • N. Nilles S.J., Symbolae ab illustrandam historiam ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stephani, vol. I , Oeniponte, 1885.

Vezi și[modificare | modificare sursă]