Managementul tehnologiilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Tehnologia este un instrument puternic pentru susținerea avantajului competițional al companiilor. Domeniul managementului tehnologiilor a apărut pentru a indica tehnicile manageriale pe care trebuie să le abordeze companiile pentru a utiliza tehnologiile în strategiile și operațiile afacerilor. Profesorul Michael Porter de la Harvard Business School (SUA)[1] a notat în cartea sa Competitive Advantage că tehnologia are potențialul de a schimba structura industriilor existente și de a crea noi industrii. Tehnologia determină avantajul competițional al liderilor de piață și favorizează noile companii să preia leadershipul de la firmele existente. Managementul tehnologiilor este setul de politici și practici care influențează pozitiv tehnologiile, cu scopul construirii, menținerii și creșterii avantajului competițional al firmelor pe baza cunoștințelor cu drept de proprietate și a know-how-ului. Managementul tehnologiilor este aplicarea tehnicilor manageriale celor mai adecvate pentru a asigura că factorul tehnologie este exploatat pentru atingerea obiectivelor întreprinderii. O parte hotărâtoare a acestei abordări constă în implementarea corectă a practicilor adecvate referitoare la managementul tehnologiilor și managementul inovațiilor, la nivelul întreprinderii. Managementul tehnologiilor se referă la acele activități implicate în dezvoltarea și exploatarea capabilităților tehnologice pentru avantaj competitiv sustenabil; acesta este o parte integrală și necesară a procesului de dezvoltare industrială eficientă.[2] Conținutul specific al managementului tehnologiilor (MT) variază în funcție de nivelul de dezvoltare al unei țări. În țările industriale avansate, MT ar putea însemna abilitatea de a introduce sectorul de industrii cu tehnologii de vârf ( high-tech) sau de a avansa în domeniul inovării. În multe țări în curs de dezvoltare, MT implică deseori abilitatea de a deveni mai eficient și competitiv în privința tehnologiilor importate într-un domeniu de activitate de fabricație.

Definiții și abordări ale managementului tehnologiilor[modificare | modificare sursă]

Managementul tehnologiilor (engleză management of technology) s-a dezvoltat la mijlocul decadei anilor 1980. Consiliul Național de Cercetare din Washington, D.C. (U.S. National Research Council in Washington, D.C.-NRC) a definit managementul tehnologiilor ca un domeniu interdisciplinar care asociază " ingineria, știința și disciplinele de management cu scopul planificării, dezvoltării și implementării capabilităților tehnologice, în vederea formării și atingerii obiectivelor strategice și operaționale ale unei organizații."[3] După opinia NRC, elementul de analiză este reprezentat de capabilitățile tehnologice ale organizației. Ca o consecință a acestei definiții, finalitatea managementului tehnologiilor este de a organiza congruența între portofoliul de tehnologii și obiectivele și țintele organizației. Conform propunerii NRC, managementul tehnologiilor ar putea fi considerat ca "intersecția" a două discipline științifice: ȘTIINȚA și TEHNOLOGIA pe de o parte și MANAGEMENTUL, pe de altă parte, ceea ce permite îmbinarea competențelor tehnice cu cele manageriale. Se urmărește astfel să se exporte metodele existente de management la managementul resurselor tehnologice. Raportul NRC a indicat că există o mare necesitate de a sprijini educația și cercetarea în domeniul MT și că este necesară finanțarea unor agenții ca NSF (National Science Foundation) și NASA pentru a sprijini astfel de cercetări.

Cercetarea și dezvoltarea a noi practici de management și învățare în domeniul managementului tehnologiilor ar trebui să includă :

  • Cum să fie integrată tehnologia în obiectivele strategice generale ale firmei ?
  • Cum să fie introdusă, respectiv retrasă, tehnologia mai rapid și mai eficient în firmă?
  • Cum să fie evaluată mai eficient tehnologia ?
  • Cum să fie manageriată utilizarea internă, în organizație, a tehnologiilor?

După abordarea inițială de către NRC a apărut un volum mare de publicații asupra operaționalizării managementului tehnologiilor.

B.A.Bayraktar (1990)[4] a dat următoarea definiție: "o perspectivă rațională și sistematică răspunzând la oportunitățile tehnologice și inovațiile tehnologice și care tratează consecințele lor." Prin definiția sa, Bayraktar a redus scopul managementului tehnologiilor la "probleme de decizie la toate nivelurile, referitoare la crearea și utilizarea activelor tehnologice și a capabilităților tehnologice". Managementul tehnologiilor acoperă:

  • crearea de noi tehnologii și utilizarea eficientă și efectivă a tehnologiilor existente;
  • răspunsul și înfruntarea impactelor și efectelor schimbării tehnologice asupra persoanelor, organizațiilor, societății și naturii;
  • dezvoltarea metodelor, tehnicilor și procedurilor pentru tratarea problemelor tehnologice.

Ulterior, Dankbaar (1993)[5] a sugerat să se includă în managementul tehnologiilor "toate activitățile de management asociate cu procurarea tehnologiilor, cu cercetarea, dezvoltarea, adaptarea și acomodarea tehnologiilor în întreprindere și cu exploatarea tehnologiilor pentru producția de bunuri și servicii.

Aceste definiții sunt larg acceptate de comunitatea științifică care se recunoaște prin Asociația Internațională pentru Managementul Tehnologiei (International Association for the Management of Technology -IAMOT). Astfel de definiții au adoptat punctul de vedere asupra managementului tehnologiilor ca disciplină care ia în considerare activele (engleză assets) tehnologice.

M.K.Badawy (1998)[6] a sugerat că managementul tehnologiilor este practica integrării strategiei tehnologice cu strategia de afaceri, iar o astfel de integrare necesită coordonarea deliberată a cercetării-dezvoltării cu fabricația și cu alte funcțiuni operaționale ale organizației industriale.

Gregory, M.J. (1995)[7] a propus un model general al managementului tehnologiilor, constituit din cinci procese generice:

  • identificarea tehnologiilor pentru produse viitoare, care sunt importante pentru companie;
  • selectarea tehnologiilor care ar putea fi sprijinite de companie;
  • achiziția și asimilarea tehnologiilor selectate;
  • exploatarea tehnologiilor selectate ,pentru a genera profit sau alte beneficii;
  • protecția cunoștințelor și expertizei încorporate în produse și în sistemele de fabricație.

Acest model al procesului de management al tehnologiilor are avantajul de a fi foarte general, incluzând toate activitățile de MT din firmă.

Analiza conținutului literaturii de specialitate asupra managementului tehnologiilor conduce la concluzia că nu există o definiție general acceptată a acestui concept. Se recunoaște că lipsa de acord asupra definiției poate fi o barieră în dezvoltarea conceptului de managementul tehnologiilor. O mare parte a literaturii asupra MT se concentrează pe aplicarea metodelor specifice ale științei managementului la managementul tehnologiilor. Alt domeniu de interes prevalent se referă la etapele ciclului de viață al tehnologiilor, în sensul că managementul tehnologiilor include managementul fiecărei etape a ciclului de viață.[8]

Există un anumit acord asupra faptului că MT este un efort (tentativă -endeavor) multidisciplinar(ă), care asociază ingineria, știința și disciplinele de management într-o abordare holistică, sistematică și integratoare (vezi mai sus definiția formulată de NRC). Există, de asemenea, un consens asupra faptului că MT atât formează, cât și sprijină obiectivele și scopurile strategice. MT este considerat ca fiind managementul procesului de extindere a abilităților umane și ale organizației pentru atingerea obiectivelor strategice. Interpretarea implicită sau explicită cea mai obișnuită a expresiei "obiectiv strategic" este câștigarea avantajului competițional, însă în general, obiectivele pot fi sociale sau economice.

Domeniul managementului tehnologiilor a fost abordat, deasemenea, din alte paradigme de management și domenii ale științei, de exemplu, teoria organizației și managementul calității.[9] Literatura sugerează că alinierea între strategia tehnologică și strategia organizației este crucială, această aliniere fiind obținută prin intermediul unui sistem formal de management al tehnologiilor.

George Eisler (2002)[10] a propus, în teza sa de doctorat, o definiție generală și cuprinzătoare a conceptului de MT: " Managementul tehnologiilor poate fi definit ca o aplicație holistică și integrată a ingineriei, științei și capabilităților managementului la managementul strategic al tehnologiilor de produs și de proces, noi și relevante, cu scopul de a forma și a îndeplini obiectivele și scopurile necesare pentru succesul organizației".

Această definiție subliniază necesitatea de a efectua managementul tehnologiilor pe tot parcursul ciclului lor de viață, adică de la concepția tehnologiei până la înlocuirea acesteia. Pot fi evidențiate două aspecte importante ale acestei definiții:

  • tehnologia contribuie la formarea și îndeplinirea strategiei de afaceri a organizației;
  • obiectivul managementului tehnologiilor este, în esență, de a contribui la succesul organizației, însă "succesul" trebuie să fie definit pentru fiecare organizație/companie particulară. În general, succesul depinde de doi factori specifici: resursele tehnice și capabilitățile de management.

În abordarea holistică și integrată a conceptului de managementul tehnologiilor, propusă de G.Eisler, acest concept include trei dimensiuni:

  • managementul strategic al tehnologiilor;
  • managementul schimbării și inovării;
  • managementul organizației și operațiunilor.

Managementul strategic al tehnologiilor implică dezvoltarea strategiei tehnologice în aliniere cu strategia de afaceri.

Managementul schimbării și inovării se concentrează pe managementul schimbării prin inovare, pentru a adopta noi căi de satisfacere a necesităților clienților.

Managementul organizației și operațiunilor trebuie să cuprindă fiecare etapă a ciclului de viață al tehnologiilor și să fie sprijinit de evaluarea și aprecierea neîntreruptă a performanțelor și riscurilor la nivelul tehnologiilor și organizației.

O formulare foarte cuprinzătoare a conținutului managementului tehnologiilor a fost propusă de profesorii Jean-Jacques Chanaron și Dominique Jolly(1999). [11] de la Groupe ESC Grenoble, Franța, care consideră că managementul tehnologiilor se ocupă de portofoliul de tehnologii al companiei, adică de întregul ansamblu de resurse și capabilități tehnologice diseminate în companie/organizație. Scopul managementului tehnologiilor se referă la activități cum sunt: prognoza tehnologiilor, explorarea, crearea și dezvoltarea tehnologiilor, achiziția, exploatarea (utilizarea), diseminarea, comercializarea, transferul, implementarea și înlocuirea tehnologiilor prin inovare tehnologică. Așadar, practica managementului tehnologiilor într-o companie trebuie să includă paleta largă de activități menționate, integrate în procesele de management general al companiei. Managementul portofoliului de tehnologii revine în sarcina tuturor inginerilor, tehnicienilor și cercetătorilor, atât din departamentul de C-D, cât și din fabricație.

Chanaron și Jolly (1999) introduc conceptul de management tehnologic, considerat ca fiind o disciplină globală și transversală care va aborda funcțiile de management ca unități de analiză. Cu alte cuvinte, managementul tehnologic tratează marketingul și tehnologia, managementul financiar și tehnologia, managementul resurselor umane și tehnologia, managementul producției și operațiunilor și tehnologia. Managementul tehnologic consideră tehnologia ca input. Rolul managementului tehnologic este de a captura și a ține sub control impactul tehnologiei asupra fiecărui domeniu de management.

O prezentare judicios structurată a conceptului de managementul tehnologiilor este realizată în manualul Tool and Manufacturing Engineers Handbook (TMEH) Knowledge Base (1998)[12]. În această lucrare de referință se precizează că managementul tehnologiilor în fabricație implică trei faze distincte, care trebuie repetate în timp, o dată ce se modifică atât tehnologia, cât și situația întreprinderii : 1)planificarea tehnologiei; 2)selectarea tehnologiei; 3)aplicarea tehnologiei. Aceste trei faze alcătuiesc ciclul de viață al managementului tehnologiilor.

Procesul de planificare a tehnologiei identifică noi oportunități de tehnologii care trebuie să satisfacă obiectivele strategiei de afaceri și care vor trebui să completeze lipsurile din mediul de fabricație existent, evaluează beneficiile care ar rezulta din realizarea oportunităților, determină fezabilitatea de realizare a oportunităților în mediul de fabricație existent și produce un plan de acțiuni cu faze în timp, pentru selectarea tehnologiilor. Acest plan de acțiuni include sarcini, jaloane, măsuri, cerințe de resurse, cerințe pentru organizație, în vederea implementării planului.

În faza de selectare a tehnologiei sunt trecute în revistă tehnologiile relevante curente și cele emergente, cu scopul de a selecta cele mai bune abordări ale oportunităților identificate. Abordările tehnologiilor compatibile sunt încorporate într-o arhitectură standard a sistemului de fabricație sau platformă care devine baza pentru deciziile de cumpărare a software și echipamentelor. Se elaborează specificații pentru noi tehnologii hardware și software. Sunt specificate, de asemenea interfețele cu ingineria, fabricația, serviciul finaniciar pentru a se pune de acord cu sau a elimina constrângerile mediului de fabricație existent. Se iau decizii de a fabrica/a cumpăra componente, sunt dezvoltate specificații de achiziție și este adus la zi planul de acțiuni. Această a doua fază conduce la specificațiile sistemului pentru a realiza mediul de fabricație dorit (în starea viitoare).

Faza finală este aplicarea tehnologiei și constă din proiectarea preliminară, proiectarea detaliată, construirea subsistemelor și activități de testare. Această aplicare este definită printr-un proces de proiectare preliminară care stabilește subsistemele specifice și cerințele interfețelor cu utilizatorii, apoi un proces de proiectare detaliată care identifică modul în care fiecare subsistem va fi construit sau achiziționat. Este condusă o serie de teste pentru a asigura că subsistemele, sistemul și cerințele business-ului sunt satisfăcute.

Diferitele propuneri de definire a conceptului de managementul tehnologiilor evidențiază faptul că nu există deocamdată un consens asupra definiției, că este vorba de un domeniu emergent sau în faza de dezvoltare conceptuală. De altfel, într-o cercetare recentă, T.Talonen (2008)[13] emite opinia că este corect să se afirme că managementul tehnologiilor este mai mult un set de abordări conceptuale, decât o paradigmă exactă sau un domeniu exact al științei. Din cauza evoluției interdisciplinare și a naturii managementului tehnologiilor, există multiple tipologii și abordări pentru definirea funcțiunilor managementului tehnologiilor.

În țări industriale dezvoltate a apărut profesiunea nouă de manager de tehnologii. Acesta este un specialist de formație generală, cu multiple specializări bazate pe tehnologii și care dispune de noi competențe și tehnici manageriale, care cunoaște strategia companiei și modul cum poate fi utilizată tehnologia mai eficient pentru a sprijini obiectivele și scopurile firmei. Programele educaționale în Managementul tehnologiilor au deplasat accentul de pe tehnologii pe management, centrându-se pe managementul inovării și strategia tehnologică, însă abordând și alte domenii cum sunt managementul operațiunilor, managementul proiectelor, aplicații pe calculator, dezvoltarea noilor produse,statistică, comportamentul organizațional etc. În anul 2002 s-au elaborat în SUA programe educaționale pentru profesiunea de "manager în știință și tehnologie", destinat "să conducă, să organizeze și/sau să managerieze activități de știință și tehnologie, inclusiv cercetare de bază, cercetare aplicativă și/sau dezvoltarea tehnologiilor avansate". În SUA s-a înființat în anul 1992 Asociația Internațională pentru Managementul Tehnologiei (IAMOT), care este dedicată învățământului și cercetării în domeniul managementului tehnologiilor.[2]

Managementul dezvoltării interne a tehnologiilor[modificare | modificare sursă]

Integrarea verticală este un stil de control al managementului și reprezintă procesul prin care mai multe faze în producția și/sau distribuția unui produs sau serviciu sunt controlate de o singură entitate sau companie pentru a-și întări poziția competitivă pe piață.[14] Companiile integrate vertical sunt unite printr-o ierarhie și au un proprietar unic. Fiecare membru al ierarhiei produce un produs/serviciu diferit, iar produsele se combină pentru a satisface o necesitate comună.

Integrarea verticală este deseori studiată din punctul de vedere al opțiunii "fabrică sau cumpără" (engleză make or buy).

Abordarea "fabrică sau cumpără" este adecvată pentru un mediu de piață stabil, însă mai puțin în cazul în care condițiile de piață se modifică și se schimbă regulile competiției. În unele industrii (de exemplu, de automobile) mulți fabricanți au conștientizat că este mai dificil să stăpânească inovația tehnologică în concepția și producția fiecărei componente a unui produs complex. Este dificil pentru companii să dispună de competențele necesare în tehnologii foarte diferite, cum sunt cele mecanice, electrice, electronice, aerodinamice etc. În multe cazuri, fabricanții păstrează pentru activități interne numai proiectarea și asamblarea, lăsând alte activități în sarcina furnizorilor.

Pentru fabricant este important să aibă sub control producția componentelor strategice, mai degrabă decât a fiecărei componente. Relevanța strategică a componentelor este asociată direct cu riscurile lor strategice:

  • caracterul adecvat/oportun (engleză appropriable) al componentei;
  • adecvanța know-how-ului;
  • vizibilitatea pe piață;
  • siguranța furnizării;
  • timpul până la introducerea pe piață (engleză time to market).

Fabricanții-lideri sunt forțați să-și păstreze capabilitățile necesare pentru a concentra proiectarea, ingineria și eforturile de producție asupra componentelor care dispun de un nivel semnificativ de relevanță strategică. Competitivitatea lor se referă la know-how specific în domeniile:

  • tehnologii de produs;
  • tehnologii de proces;
  • organizare;
  • cercetare-dezvoltare.

Liderii integrării verticale vor trebui să-și dezvolte capabilitatea de a identifica componentele cu caracter strategic, precum și pe acei furnizori care au competențele necesare pentru producția lor.

Managementul transferului de tehnologie[modificare | modificare sursă]

Procesul de transfer de tehnologie este influențat, în mare măsură, de dezvoltarea tehnologiilor și de schimbările tehnologiilor care se bazează intens pe științe, în special în domeniile tehnologiilor avansate (high-tech). Accesul la informații asupra tehnologiilor a devenit mai ușor datorită dezvoltării tehnologiei informației și comunicațiilor. Cunoștințele asupra tehnologiilor sunt codificate, dacă sunt exprimate în formă digitală sau în software, respectiv sunt tacite dacă se bazează pe experiența personalului din C-D, producție etc.

Transferul de tehnologie (TT) poate fi clasificat în două categorii, în funcție de faptul dacă furnizorul de tehnologie intenționează sau nu ca transferul să aibă loc, aceste categorii fiind transferul neintenționat care nu aduce profit inovatorului și transfer intenționat, care constituie o parte a strategiei competiționale și aduce beneficii furnizorului.

Transferul neintenționat. Cunoștințele asupra tehnologiilor referitoare la noi produse și procese traversează deseori granițele internaționale, prin intermediul literaturii științifice și tehnice, conferințelor și congreselor științifice sau comunicării personale dintre cercetători. Know-how-ul și practicile tehnice care nu sunt ușor de descris în publicații sau comunicate explicit sunt deseori transferate prin angajarea inginerilor și managerilor străini. Altă formă de transfer care este în afara controlului firmelor furnizoare este ingineria inversă (engleză reverse engineering). In acest proces, firma receptoare cumpără produsul finit al inovatorului de pe piață și îl analizează pentru a stabili modul în care a fost realizat. Se proiectează o copie care poate fi fabricată de firma receptoare. Firma inovatoare originală nu promovează transferul în mod activ. Unele tipuri de tehnologii, de exemplu procese chimice, sunt totuși dificil de reprodus prin inginerie inversă.

Firmele inovatoare încearcă deseori să se protejeze împotriva transferului neintenționat de tehnologie prin brevetarea produselor lor. Alteori, firmele își păstrează secrete unele tehnologii.

Transferul intenționat. Principalele forme de transfer de tehnologie comercial (intenționat) în țările în curs de dezvoltare sunt:[2]

1. Importul de mijloace de producție

2. Investiții străine directe

3. Societăți de tip joint venture

4. Licențiere

5. Contracte de franciză

6. Contracte de management

7. Contracte pentru servicii tehnice

8. Contracte "la cheie"

9. Subcontractare internațională.

Importul de mijloace de producție este considerat o formă de TT în măsura în care implică preluarea know-how-ului încorporat în acestea. Înțelegerea legăturilor structurale ale noii tehnologii cu alte componente din sistemul produsului sau procesului este relevantă pentru dezvoltarea tehnologică. Achiziția unei tehnologii specifice, sub forma mijloacelor de producție, poate fi problematică în situațiile unui monopol al furnizorului.

Investițiile străine directe (ISD) constă în stabilirea unei sucursale în străinătate prin achiziția unei întreprinderi existente sau constituirea unei întreprinderi noi. Compania-părinte își asumă controlul asupra sucursalei prin proprietatea majoritară sau completă, sau chiar prin participația minoritară la capitalul social prin aranjamente speciale. Tehnologia este transferată ca parte a unui pachet care ar putea include mijloace de producție, drepturi de proprietate intelectuală sau know-how secret. Factorii care determină ISD sunt: dimensiunea piețelor locale și gradul de adaptare/personalizare care ar fi necesar, infrastructura științifică locală și disponibilitatea personalului calificat, gradul de însușire a tehnologiei și diseminarea (engleză spillover) potențială, politicile și reglementările din țara-gazdă.

Societăți de tip joint-venture. În cadrul unor joint-venture proprietarul de tehnologie își dă acordul să împartă cu una sau mai multe întreprinderi locale private sau de stat capitalul social, riscul investiției, controlul și profitul operării. Elementele de tehnologie oferite de companiile transnaționale (CTN) în cazul unor joint-venture sunt aceleași ca și cele din cazul ISD, însă natura tehnologiei furnizate este definită mai explicit, prin contracte.

Licențierea. Printr-un contract de licență, o CTN conferă unei companii locale drepturile de a utiliza o anumită proprietate intelectuală, de exemplu brevete de invenție, mărci comerciale, copyright etc. care includ și transferul de know-how necesar pentru exploatare. În schimb, CTN primește plăți sub forma unei taxe fixe, drepturi de autor, împărțirea profiturilor, capitaluri reprezentând capitalizarea tehnologiilor sau compensații în contrapartidă sub formă de mărfuri. Atunci când o companie proprietară de tehnologie percepe că controlul asupra acelei tehnologii slăbește, ea poate decide să o licențiezeși să investească veniturile în noi activități care aduc venituri mai mari.

Contractul de franciză. Este un tip de contract de licențiere în care CTN oferă drepturi ce includ utilizarea unei mărci comerciale sau a unui brand, împreună cu servicii de asistență tehnică, instruire etc. în schimbul unor anumite plăți.

Contracte de management. Prin contracte de management CTN pot păstra controlul operațional al unor întreprinderi locale, prin intermediul unui board de directori, în schimbul unei taxe. TT ia forma competențelor manageriale și know-how-ului, prin responsabilitatea pentru aspectele tehnice ale producției.

Contracte pentru servicii tehnice. Prin aceste contracte, firme străine oferă servicii tehnice pentru operațiunile unei firme locale, în schimbul unei taxe. Exemple pot fi : contracte de mentenanță și reparații ale mașinilor, consultanță asupra know-how-ului de proces și controlului calității.

Contracte "la cheie". Într-un contract de acest tip, CTN își asumă responsabilitatea pentru dezvoltarea unei unități de producție, oferind un pachet integrat de active și servicii, necesare pentru ca noua unitate de producție să devină operativă. Aceste servicii se extind de la un studiu de fezabilitate al unui proiect, până la acordarea de tehnologie și know-how, precum și construirea uzinei. Contractele "la cheie" asigură, o dată pentru totdeauna, transferul fizic al tehnologiei, ca un pachet.

Subcontractarea internațională. În această formă de TT, CTN emite comenzi unei întreprinderi locale pentru componente sau pentru asamblarea de produse finite, utilizând input-uri și tehnologia furnizată de CTN. Tehnologia transferată constă din specificații, know-how de producție și uneori echipamente.

Factori determinanți ai TT. Investițiile străine în țările în curs de dezvoltare sunt determinate de o serie de factori: concurența dintre firme și structura industriilor; atractivitatea pieței; etapa din ciclul de viață al tehnologiei; politicile guvernamentale din țara-gazdă și țara de origine; nivelul de complexitate tehnică al firmei locale.

Protecția tehnologiilor. Principalele forme de proprietate intelectuală sunt: brevete de invenție, modele industriale și desene, mărci comerciale (marcă înregistrată), drepturi de autor și secrete comerciale. Alegerea între diferitele forme de protecție depinde de factori cum sunt: durata ciclului de viață al tehnologiei sau probabilitatea de a obține brevetul solicitat.

Brevet de invenție. Un brevet de invenție este un act juridic oficial (titlu de protecție pentru o invenție) care îi acordă titularului său un drept exclusiv de utilizare a unei invenții.Brevetele sunt acordate de un organ de stat abilitat, în România de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM). Brevetul descrie invenția și creează situațiile în care aceasta poate fi utilizată legal (fabricarea obiectului invenției, utilizarea, vânzarea etc.), cu acordul deținătorului invenției. Valabilitatea unui brevet de invenție recunoscut de OSIM este de 20 ani,iar zona de valabilitate este teritoriul național.

Condițiile de brevetabilitate a unei invenții sunt:

  • să reprezinte o noutate;
  • să implice o activitate inventivă;
  • să aibă aplicabilitate industrială.

O invenție este o noutate dacă soluția care face obiectul invenției nu a fost publicată sau dezvăluită anterior solicitării brevetului și nu este cunoscută din stadiul anterior al tehnicii.

O invenție implică activitate inventivă dacă: nu rezultă ca evidentă în stadiul actual al tehnicii în domeniu; specialistul din domeniu, pe baza cunoștințelor din stadiul actual al tehnicii, nu poate rezolva problema așa cum o rezolvă invenția; invenția are ca obiect un procedeu analog care realizează un efect tehnic nou, sau prin acest procedeu se obține o substanță cu calități noi, superioare, ori dacă materiile prime sunt noi, chiar dacă efectele tehnice obținute sunt identice.

Aplicabilitatea industrială este înțeleasă în sensul că obiectul invenției poate fi folosit cel puțin într-un domeniu (industrie, agricultură, servicii, meserii manuale etc.); invenția poate fi reprodusă cu aceleași caracteristiciși efecte, ori de câte ori este necesar.

Pentru invenții sub forma de produse, multe legi privind brevetele de invenție recunosc drepturi exclusive pentru:

  • fabricarea produsului;
  • utilizarea produsului;
  • vânzarea produsului.

Pentru invenții conținute în procese, protecția este asigurată pentru:

  • fabricarea produsului obținut direct prin procesul inventat;
  • utilizarea produsului obținut direct prin proces;
  • vânzarea produsului obținut direct prin proces.

Certificatul de utilitate (micul brevet) (engleză utility model, germană Gebrauchsmuster) este un titlu de protecție pentru care condițiile de brevetabilitate sunt mai puțin severe decât pentru un brevet de invenție. Este utilizat pentru "invenții incrementale" care vizează mai ales domeniul mecanic, de exemplu unelte de lucru, organe de mașini, obiecte de folosință uzuală etc. Durata maximă de protecție asigurată este mult mai scurtă decât pentru un brevet de invenție, fiind de 6 sau 10 ani.

Desenul industrial reprezintă aspectul exterior al unui produs sau a unei părți a acestuia, redat în două dimensiuni și rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, textură, ornamentații și culori. Prin "desen" se înțeleg, de asemenea, motivele prezentate pe țesături, hârtie, porțelan etc. Pentru obținerea protecției desenului industrial este necesară (în România) înregistrarea la OSIM care eliberează un titlu de protecție denumit Certificat de Înregistrare a Desenului.

Mărci comerciale. O marcă comercială (de fabrică, de serviciu) este un semn distinctiv care este utilizat de întreprindere pentru a realiza deosebirea produselor, lucrărilor și serviciilor sale de cele similare sau identice ale unei alte întreprinderi. Mărcile pot consta din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, simboluri, culori etc., de exemplu:

  • denumiri imaginare: Kodak, Pepsi;
  • denumiri arbitrare: Blaupunkt;
  • nume de familie: Ford, Benetton;
  • litere: BMW;
  • sloganuri.

În general, dreptul de exclusivitate conferit de marcă se obține prin înregistrarea în registrul fiecăreia din țările respective.

Drepturi de autor (engleză copyright). Legea dreptului de autor (în România, Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, modificată și completată prin Legea nr.285 din 23 iunie 2004 și OUG nr.123 din 1 septembrie 2005) protejează forma de exprimare sau de fixare a ideilor, nu ideile înseși. Subiectele protecției prin copyright includ:

  • scrieri literare și publicistice (romane, poeme, lucrări dramatice);
  • compoziții muzicale (cântece, coruri, opere etc.);
  • opere științifice (comunicări, cursuri universitare, manuale școlare);
  • opere fotografice (portrete, peisaje etc.);
  • opere cinematografice (filme de televiziune, de cinema, filme documentare etc.).

În general, durata copyrightului este de 70 ani după decesul autorului, drepturile patrimoniale fiind transmise prin moștenire.

Secrete comerciale. Există secrete comerciale și tehnice care pot influența rezultatele comerciale ale unei companii și pe care deținătorul nu dorește să le dezvălue. Secretele comerciale pot fi protejate prin clauze specifice care interzic dezvăluirea lor, în cadrul contractelor de joint venture, parteneriate sau acorduri de licență. Companiile utilizează această formă de protecție atunci când își pot oferi produsele pe piață și pot, totodată, să-și păstreze secretul tehnologiei implicate. Acesta este cazul formulelor chimice și al proceselor industriale, de exemplu la cosmetice și unele rețete (Coca-Cola). În aceste cazuri, secretele comerciale sunt preferate brevetelor de invenție, deoarece durata invenției este nelimitată.

Managementul transferului de tehnologie poate fi abordat sistematic în următorii pași:

1. Identificarea domeniilor tehnologice critice prin:

٭identificarea oportunităților pentru dezvoltarea produselor/proceselor existente;

٭stabilirea domeniilor critice pentru viitor, prin prognoză tehnologică;

2. Identificarea modalităților de acces la expertiza tehnologică: în interiorul întreprinderii, în alte întreprinderi, cu suportul organizațiilor de consultanță, în universități etc;

3. Acțiuni strategice, de exemplu fuziunea cu altă companie, parteneriat sau joint-venture, achiziția de tehnologii prin licență sau importuri de componente etc;

4. Acțiuni operaționale cum sunt: dezvoltarea unei noi expertize, "veghea tehnologică", dezvoltarea rețelelor academice, căutarea de informații și surse de informații etc.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Porter, Michael.(1985) Competitive Advantage. New York, The Free Press
  2. ^ a b Tavares, R., Avila-Merino, A. (2008). Technology management.Training Manual. ICS UNIDO, Trieste
  3. ^ U.S. National Research Council. (1987). Management of Technology. The Hidden Competitive Advantage. Washington National Academy Press
  4. ^ Bayraktar, B.A. (1990), On the concepts of technology and management of technology, in: Khalil,T.M. and Bayraktar, B.A. (Eds), Management of Technology II, Proceedings of the 2nd International Conference on Management of Technology, 28 February 2 March, Miami, Florida, USA, pp.1161-75
  5. ^ Dankbaar, B. (1993), Research and Technology Management in Enterprises: Issues for Comunity Policy, Overall Strategic Review, EUR, 15438-EN, Brussels
  6. ^ Badawy, M.K. (1998). Technology Management education : alternative models, California Management Review, Vol. 40, No.4, Summer, pp.94-115
  7. ^ Gregory, M.J. (1995). Technology Management : a process approach. Proceedings of the Institution of Mechanical Engineers, vol.209, pp.347, 56
  8. ^ Cory, J.P. (1988). The Process, and Technology Management. In: International Journal of Technology Management, 1988, 3(5)
  9. ^ Hanna Kropsu-Vehkapera et al.(2009). Analysis of Technology Management Functions in Finnish High Tech Companies. The Open Management Journal, 2009, 2, 1-10
  10. ^ Eisler, George (2002) Health Care Technology Management (HCTM): An Assessment of its Application in Canadian Teaching Hospitals. PhD Thesis.
  11. ^ Chanaron, Jean-Jacques, Jolly,Dominique (1999). Technological management: expanding the perspective of management of technology. Management Decision, 37/8, 1999, pp.613-620
  12. ^ Tool and Manufacturing Engineers Handbook (TMEH) Knowledge Base (1998), Vol.5, chapter 8, MI, Dearborn, USA
  13. ^ Talonen, T. (2008). Developing Management of Technology Processes in a Global Technology Corporate. Licentiate Thesis, Department of Industrial Engineering, University of Ouluy
  14. ^ Vertical integration.Definition[1]