Machu Picchu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Machu Picchu

Machu Picchu este un sit incaș din secolul al XV-lea, situat în regiunea Cusco. Ruinele au fost redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, fiind unele dintre cele mai frumoase și enigmatice locuri străvechi din lume. În timp ce incașii în mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălțime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând "vechiul pisc" în limba Quechua) era adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașii l-au transformat într-un mic (cu o suprafață de 5 mile pătrate), dar extraordinar oraș.

Invizibil de dedesubt și complet limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. 610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, norul înfășoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.

Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de ce a fost părăsită de băstinași în secolul XVI, fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu.

În secolul al XII-lea, enigmatica populație ce-și spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriu în nordul și vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului - nu se știe nici acum cu precizie de unde. Deși nu erau la fel de războinici și necruțători ca aztecii, incașii au cucerit nu mai puțin de 500 de civilizații amerindiene.

Nu s-au impus prin cultură (nu cunoșteau nici o scriere) căci aceștia transmiteau mesaje printr-un sistem de noduri și lungimi ale sforilor (ce nu este încă cunoscut), ci printr-o temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" construcțiilor de drumuri pavate și de cetăți-fortărețe (inclusiv în junglă) menite să reziste veșnic în fața oricărui inamic. Capitala incașilor, Cuzco, era - arhitectural - comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se află cetatea Machu Picchu.

Găsită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile.

De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidență dintre opera mitică a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul de încarcerare al Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la rându-i simbolul vieții pline de meandre și în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotația luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.

Și încă o enigmă: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, după rețeaua romană de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de tăiere de "autostrăzi" în coastele Anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 în 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulți cercetători, dar nu există dovezi credibile... nu încă... Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoților, putând adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului, ascunzând mistere încă de nepătruns.

Un fabulos oraș incaș[modificare | modificare sursă]

În inima unui lanț de munți acoperiți de un dens covor vegetal, Machu Picchu domină de mai bine de cinci veacuri îngusta și adânca vale a râului Urubamba.Acest cadru natural excepțional a făcut din cetatea incașă situl cel mai spectaculos din vechiul Peru. Înălțat pe la 1450 de suveranul incaș Pachacuti, Machu Picchu a fost în chip brutal abandonat de locuitorii săi în 1572, apoi uitat. A fost redescoperit în 1911 de istoricul Hiram Bingham, ale cărui teorii asupra sitului s-au bucurat multă vreme de autoritate. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și 1.000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe care îi număra, fără îndoială, pe atunci Cuzco, capitala.

Un oraș într-o natură îmblânzită[modificare | modificare sursă]

Sub conducerea arhitecților și șefilor de șantier în serviciul statului incaș, lucrătorii din cariere, cioplitorii în piatră și zidarii profesioniști construiesc noul oraș. Ei sunt secondați de muncitorii salahori recrutați dintre țăranii supuși corvoadei, munca forțată în serviciul statului. Pe versantul de est din Machu Picchu ('’Vechiul Vârf’’), muncitorii fac enorme lucrări pentru a adapta orașul la mediul natural. Ei ridică ziduri de susținere și amenajează multiple terase în cele două sectoare, agricol și urban, pe care le are orașul. Mai multe incinte cu ziduri înalte apără orașul. În zona agricolă, muncitorii instalează în plus canalizări pentru irigație și transportă pe terase cantități enorme de pământ necesare culturilor. În climatul tropical, muntele, transformat în grădină, răspunde nevoilor alimentare ale populației. Deasupra teraselor agricole constructorii incași ridică sectorul urban.

Mari constructori[modificare | modificare sursă]

Pentru a construi orașul, supușii împăratului Pachacuti s-au aprovizionat cu piatră din munții de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor pene de lemn umezite, așezate la intervale regulate după contururile blocului. Prin dilatare, lemnul făcea ca stânca să se crape. Pietrele au ajuns apoi pe șantier pe sănii urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, unde au fost trase pe trunchiuri de lemn cu coaja curățată, cu ajutorul frânghiilor. Pe șantier, cioplitorii în piatră au preluat ștafeta și le-au modelat cu unelte din bronz, dălți și percutoare de piatră dură. Extrem de riguroși, aceștia au ajustat perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate zidurilor care au rezistat cutremurelor de pământ. Au obținut șlefuirea finală frecând blocul cu nisip. Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic. Pentru a așeza materialele la locul potrivit, zidarii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălțat în același timp cu zidul în construcție. Edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puțin regulat și legate între ele printr-un mortar gros făcut din argilă.

Izolat în Anzi[modificare | modificare sursă]

Un imperiu efemer[modificare | modificare sursă]

Suveranul Pachacuti, mare cuceritor, a întemeiat Imperiul incaș pe la 1440. Acesta a atins apogeul spre 1490. S-a întins, la vremea respectivă, din Columbia la Nord, până în centrul statului actual Chile la Sud și cuprindea Ecuador, Peru, Bolivia si Nord-Vestul Argentinei. Capitala era Cuzco, în Sudul Peru-ului. În 1532, spaniolii, sub conducerea conchistadorului Francisco Pizarro, au pus stăpanire peste acest imperiu care a durat mai puțin de 100 de ani. L-au trimis la moarte pe incașul Atahualpa și și-au însușit fabuloasele lui comori. În 1536, fratele vitreg al acestuia, Manco Capac, a preluat comanda răscoalei împotriva invadatorilor. După un zadarnic asediu al orașului Cuzco, el s-a retras în munții și pădurile de nepătruns ale regiunii Vilcambamba, capitala ultimului focar de rezistență. ’’Imperiul Vilcambamba’’ și-a găsit sfârșitul prin invazia armatei spaniole, în 1572 și executarea ultimului suveran, Tupac Amaru. Machu Picchu, care făcea parte din regatul Vilcambamba, a fost cucerit, iar locuitorii săi l-au abandonat la aceeași dată, în mod misterios.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Multimedia