Mănăstirea Saharna

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Mănăstirea Saharna
Saharna monastery, view from Chapel hill.jpg
Mănăstirea Saharna situată în defilelul râului omonim
Profilul mănăstirii
Confesiune: ortodoxă
Hram: Sfânta Treime
Ctitor: Schimonahul Vartolomeu Ciungu
Tip: călugări
Datele mănăstirii
Datare: 1776
Țara: Republica Moldova
Localizare: Saharna, raionul Rezina
Website: http://www.manastirea-saharna.md

Istoria[modificare | modificare sursă]

Mănăstirea Saharna, în întregul ei ansamblu, este unul din cele mai vechi așezăminte monahale din cuprinsul Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, Raionul Rezina. Ansamblul monastic este compus din două mănăstiri: una rupestră (Bunavestire) și alta terestră (Sf. Treime). Istoria mănăstirii rupestre se cunoaște foarte puțin, neștiindu-se data precisă a întemeierii și cine sunt întemeietorii.

Nici chiar cercetătorii din domeniu n-au ajuns încă la o părere unanimă privind perioada întemeierii acestei chinovii. Ea rămâne blândă și tăcută în așteptarea unor timpuri mai bune, când istoria ei zbuciumată, dar și glorioasă, va fi cunoscută și elogiată de toată lumea creștină.

Mănăstirea terestră, fiind o ctitorie călugărească, a fost întemeiată în anul 1776 de către Schimonahul Vartolomeu Ciungu (anii de viață - 1739-1798, Ciungu nu este numele de familie, ci doar un apelativ). Câte ceva despre viața starețului Vartolomeu aflăm din inscripția, ce însoțea portretul lui, descoperit în trapeza mănăstirii „Sf. Treime” Rudi de către inginerul-arhitect Nicolae Țiganco, portret, ce mai târziu dispare fără urmă. Iată această inscripție, tradusă din limba ucraineană în română în anul 1928: ”... în 1739 în ziua 23 a lunii decembrie a avut loc nașterea trupească, a numitului Vasile, din părintele preot Teodor și maică Pelagheia. În anul 1760 în ziua de 2 a lunii mai în orașul Savran gubernia Podoliei, fiind logodit și mergând la logodnica sa pentru a se căsători, Vasile fusese pe neașteptate rănit cu un glonț în mâna stângă, iar la an 1766 ... a lunii mai a părăsit patria sa și a venit în Moldova. An 1776 în luna martie ziua 25 a intrat în Saharna. Nu era nimic, era acolo un loc pustiu, a clădit biserica, chilii, ogradă și altele".

Există unele momente, care ne permit să presupunem că până a începe construcția noii mănăstiri, Vartolomeu cu o mică comunitate de călugări trăiseră în mănăstirea din stâncă. Însă viața în acel loc era foarte anevoioasă și părintele Vartolomeu hotărăște construcția unei mănăstiri terestre, care ar fi fost și aproape de căile de comunicare din localitățile apropiate, și așezată într-un loc unde liniștea călugărilor nu avea să fie tulburată prea mult de forfota lumească. Era destul de dificil să găsești un asemenea loc și după cum spune tradiția că se cuvenea unui bun călugăr și creștin, înainte de începerea lucrărilor, Vartolomeu trăiește 40 de zile de post și rugăciune, pentru a milostivi pe Dumnezeu și sfinții, ca să fie ajutat în alegerea cât mai reușită a unui loc pentru construcția mănăstirii. Legenda spune, că la a 40-ea zi de rugăciune, el a avut o revelație. I s-a arătat Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care era înconjurată de foc ceresc și i-a arătat locul, unde, după voia Celui Preaînalt, trebuia să construiască locașul monahal închinat Sfintei Treimi. Acest loc era colina de la poalele celor trei dealuri. Minunea a avut loc pe stânca cu numele Grimidon (nume, ce i-a fost dat mai târziu) și, ca dovadă a alegerii divine, Maica Domnului a lăsat încrustată în piatră urma piciorului Ei. Această urmă se poate vedea și astăzi în capela, ce este construită în cinstea acestui fapt pe stânca Grimidon.

Părintele Vartolomeu a început construcția mănăstirii și a chivernisit-o până în anul 1798, când la conducerea ansamblului chinovial i-a urmat Egumenul Paisie.

Despre moșia, pe care este construit satul și mănăstirea se știu următoarele. Prima atestare documentară este din 24 ianuarie 1495, când Ștefan cel Mare întărește prin uric împărțeala între urmașii lui Sima Rugină, printre care și satul Saharna, menționează istoricul Vladimir Nicu. Apoi timp de peste o sută de ani istoria nu ne lasă nici o mărturie despre această localitate. Abia la 24 februarie 1602, voievodul Ieremia Movilă, după moartea vornicului Bucium, aprobă ca satul Saharna și o treime din moșie să rămână în posesia văduvei Antemia și a feciorilor ei. La 23 martie 1733 Saharna devine proprietatea boierului Constantin Hrisoverghi. În anul 1783 băneasa Maria Calimah dăruiește de zestre moșia Saharna nepoatei sale, Smaranda, fiica lui Enache Hrisoverghi, danie ce a fost întărită cu carte domnească în anul 1785 de către Alexandru Ioan Mavrocordat. În 1795 stolnicul Enache Hrisoverghi înzestrează schitul Saharna cu 120 desetine de pământ, ce sunt dăruite nelegal și din care pricină, credem, s-a iscat o mică neînțelegere între comunitatea condusă de Vartolomeu și posesoarea de drept a moșiei, adică Smaranda. Această mică neînțelegere se întărește și mai mult când, în 1798, soția lui Hrisoverghi, spătăreasa Ancuța, face o dăruire repetată a moșiei Saharna, care de data aceasta este dăruită de zestre surorii mai mici a Smarandei, Mărioara. Pentru rezolvarea acestor mici conflicte în care erau implicați familia Hrisoverghi și starețul Vartolomeu, în anul 1800 are loc o judecată, care o face pe Smaranda posesoarea moșiei Saharna. Tot atunci, în prezența boierilor Divanului și a Mitropolitului Moldovei se încheie o înțelegere între starețul Mănăstirii și stăpâna moșiei, lucru ce este confirmat mai târziu de scrisoarea Smarandei adresată starețului, semnată cu data de 24 noiembrie 1804. Prin postulatele de la sfârșitul scrisorii mănăstirea este luată sub ocrotirea directă a stăpânului moșiei, pe care a fost întemeiată (aceste postulate și salvează mănăstirea de la desființare în 1842, când este desființată abuziv mănăstirea Horodiște și transformată în schit subordonat mănăstirii Saharna).

Cascadă în Defileul Saharna

În anul 1818 se încep lucrările de construcție a bisericii de vară (devenită mai târziu biserică centrală), care se încheie în 1821, deja sub conducerea Egumenului Tarasie. Biserica este sfințită în același an în cinstea Sfintei Treimi, se presupune că de către Mitropolitul Veniamin COSTACHI. "Se presupune" pentru că nu s-a păstrat nici o pisanie (inscripție făcută pe pereții interiori sau exteriori ai unui locaș de cult ortodox, care conține informația privind întemeietorii și ctitorii locașului dat, precum și arhiereul de care a fost sfințit) sau document autentic, care ar mărturisi despre acest lucru.

În anul 1837, în timpul stăreției Egumenului Onisifor, s-a renovat catapeteasma bisericii, care se știe că era și ea foarte frumoasă, împodobită cu icoane valoroase (la închiderea mănăstirii din 1964 aceste icoane au dispărut fără urmă). Tot în același an se mai construiește un corp de case din piatră. Printr-o directivă din 11 octombrie 1838, egumenul Tarasie, care timp de 19 ani fusese stareț al mănăstirii Saharna, a trecut pe un an la mănăstirea Hârbovăț, pentru a "orândui lucrurile" (Arhiva Națională, fond. 208, inventar 2, dosar 2053). În anul 1842 decedează subit egumenul Onisifor și după regulă se face un act de transmitere a patrimoniului următorului ales pentru a fi superiorul mănăstirii, anume părintele Tovie. Actul conținea 54 de puncte, în enumerarea cărora se cuprindea: Gramota Sfântului Sinod, două icoane de mare valoare, 13 tablouri acoperite cu sticlă, Cuvântarea lui Cicero, un cufăr frumos ornamentat, 4 cai pentru trăsură, diferită veselă... Din neștiința și posibil și neglijența călugărilor localnici, în anul 1843 mănăstirea a trecut prin pericolul de a fi sărăcită de obiectele vechi și de mare preț, de care dispunea, de către niște anticari din Podolia Ucrainei. A fost salvată de agentul financiar Alexie Kliuceariov din Kameneț, care, la 30 martie 1843, a expediat pe numele guvernatorului Basarabiei, Pavel Fyodorov, o scrisoare, în care îi povestește despre josniciile puse la cale de niște funcționari din guvernământul Podoliei. Guvernatorul Fyodorov trimite, la rândul lui, această scrisoare arhiepiscopului Dimitrie Sulima, care a luat măsurile cuvenite, ca nimic din lucrurile mănăstirii să nu se înstrăineze.

În anul 1857, sub conducerea părintelui-stareț Serafim, se restaurează mănăstirea rupestră, care ajunsese într-o stare avansată de deteriorare. La 21 decembrie 1869, starețul Vladimir adresează o scrisoare Consistoriului (organ gubernial administrativ și disciplinar în conducerea Bisericii) rugând să i se permită tăierea și comercializarea a 60 desetine de pădure din moșia mănăstirii "pentru a îmbunătăți situația financiară". În urma acestei operații, la 20 decembrie 1871 pe contul mănăstirii au fost vărsate 4918 ruble de argint (AN, f. 208, in. 4, dos. 885).

Pentru că în mănăstiri slujbele se oficiază în fiecare zi, iar biserica de vară nu avea (și nici nu are) un sistem autonom de încălzire, s-a hotărât construcția unei biserici de iarnă. Lucrarea se înfăptuiește în anul 1883. S-a construit o biserică nu prea mare, sub formă pătrată, în stil arhitectural moldovenesc. Este sfințită în cinstea Nașterii Maicii Domnului (ziua îngerului 8/21 septembrie).

Prin actul din 2 iunie 1894, mănăstirea Saharna dă unter-ofițerului Vasile Francovski în arendă pentru 6 ani moara de apă de la schitul Horodiște contra unei plăți de 25 ruble anual (AN, f. 208, in. 4, dos. 2040). La 27 iunie 1896, starețul Nicodim cere, printr-un demers, permisiunea Consistoriului de a deschide pe moșia mănăstirii o carieră de extragere a cotileților, care "o să aducă mare profit". "În prezent, scrie el, mănăstirea are bonuri de 8000 de ruble în instituțiile creditare, dispune de 430 puduri de grâu, 110 puduri de porumb, 60 puduri de orz și 120 puduri de culturi boboase" (AN, f. 208, in. 4, dos. 2041).

În anul 1900 s-a renovat mănăstirea rupestră de către locuitorii Saharnei Ipolit Terlețki și Vasile Corneanu, renovare, care a afectat aspectul interior și cel exterior al mănăstirii. Atunci a fost demolat peretele natural dintre biserică și chiliile ce îi erau alăturate, ridicându-se pereți noi din “cotileți" (blocuri de piatră calcaroasă de forme regulate). La 4 octombrie 1903, starețul-ieromonah Iosif depune la Consistoriu o cerere, prin care roagă să i se permită să cheltuiască 1700 ruble “pentru a cumpăra o batoză cu paravic și minoc" (AN, f. 208, in. 4, dos. 2703). În aceeași perioadă a anilor 1900-1911, când mănăstirea a fost condusă de stareții Iosif și Inochentie, au fost ridicate o moară (astăzi nu mai este), o magazie și arhondaricul (casa de oaspeți). Potrivit informației incluse de Zamfir Ralli-Arbore în prestigioasa sa lucrare "Dicționarul Geografic al Basarabiei", în 1904 "...mănăstirea Saharna posedă 420 desetine de pământ. Are o populație de 20 de călugări, toți moldoveni. Are o bibliotecă de cărți românești și slave. Liturghia se oficiază în două limbi. În bibliotecă se află următoarele cărți vechi rare: un Evanghelion tipărit la Lipsca în 1722, un alt exemplar din 1743; Irmologhion din 1775; Cinul de înmormântare a preoților de mir, tipărit în anul 1650 pe timpul Mitropolitului Ștefan și al lui Matei-Vodă; Învățămintele lui Dositheiu, în limba slavă, tipărit la 1628; un Iconion tipărit la Vâlna în 1618". În 1913 mănăstirea a fost vizitată de publicistul și scriitorul rus Rozanov Vasili, care era o bună cunoștință a moșieresei Eugenia Apostolopulo. Rozanov a fost atât de impresionat de locurile noastre, încât a publicat cu lux de amănunte câteva articole despre călătoria sa.

După anul 1918 mănăstirea și-a schimbat statutul, devenind “de maici". Când mănăstirea a avut acest statut, a avut-o ca stareță pe maica Valentina, care din cauza provenienței sale conduce cu comunitatea nu prea multă vreme, fiind mai apoi nevoită să părăsească Basarabia și să se refugieze în România împreună cu cele două nepoate ale sale, care făcuseră noviciatul în mănăstire. Se crede că anume în acei ani Mănăstirea Saharna a purtat numele “Regina Maria" în cinstea Majestății Sale, Regina Maria a României. Mai apoi, în funcția de maică superioară a fost aleasă Egumena Militina, care a fost și ea o bună conducătoare și chivernisitoare a sfântului lăcaș saharnean, dovadă fiind numărul mare de maici, care trăiau aici: aproximativ 70.

Prin anul 1950 mănăstirea ajunsese la înflorire maximă, fiind una din cele mai bine amenajate și cuvios împodobite lăcașuri de cult monahale din țara noastră, dar nu pentru mult timp, pentru că în 1964, în timpul regimului sovietic, mănăstirea este închisă și transformată într-un spital de psihiatrie. Tot avutul și podoabele mănăstirii sunt devastate și nimicite fără milă. Chiliile călugărești sunt amenajate ca saloane de spital, biserica de vară este transformată în depozit, iar cea de iarnă – în casă de cultură. Anume în timpul când mănăstirea a fost ocupată de instituția spitalicească, pe teritoriu a mai fost construită o clădire, care îndeplinește astăzi rolul de trapeză pentru nevoitorii sfintei mănăstiri.

Actualitate[modificare | modificare sursă]

Imaginea mănăstirei Saharna pe o marcă poştală din Republica Moldova

Redeschiderea mănăstirii a avut loc la 19 aprilie 1991. Cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinției Sale, ÎPS Vladimir CANTAREAN, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove, mănăstirea își reîncepe cu greu, dar și cu pași siguri, activitatea misionară și pastorală. Concomitent cu slujbele și rugăciunile săvârșite de două ori pe zi, călugării viețuitori, foarte puțini la număr, munceau mult pentru a se putea întreține și pentru a ridica din ruini și dezastru mănăstirea, ce fusese pângărită timp de aproape trei decenii. Astfel, se fac lucrări de restaurare mai întâi în biserica de iarnă pentru oficierea serviciilor divine zilnice. Această biserică nu are pictură interioară și nu demult i s-a construit o anexă, un mic paraclis în care se păstrează racla cu moaștele Cuviosului Macarie pe durata iernii. Se mai efectuează lucrări de întreținere și înfrumusețare.

Concomitent s-a restaurat și biserica de vară (1992-1998). Cu regret nu a fost posibilă păstrarea și conservarea picturii vechi, care era într-un grad avansat de deteriorare, așa că pe pereții bisericii se așază chipuri noi de sfinți pictați în stil realist de către pictorul Vladimir Lazăr din or. Rezina. Trebuie să menționăm, că în interior, biserica este pictată în întregime astfel că începând de la catapeteasma clasică în cinci rânduri meșterită din lemn de paltin în România, de-a dreapta și de-a stânga, în primul registru sunt pictați sfinții cuvioși părinți, care au pus temeliile monahizmului contemporan: Cuvioșii Antonie și Teodosie din Lavra Kievo-Pecerska, Serafim al Sarovului, Siluan Athonitul, Paisie Velicicovski, Macarie Egipteanul, Paraschiva de la Iași, Ambrozie de la Optina, Antonie cel Mare, Gherasim de la Iordan ș.a.. Diversitatea naționalităților sfinților reprezentați pe pereții acestei sfinte biserici întărește cu și mai multă putere universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe, ce cuprinde sub aripa ocrotitoare toate popoarele pământului. De asemenea la intrarea în naos în partea stângă stă frumos pictată icoana Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, ce ne amintește de trecutul glorios al neamului și țării noastre. Cu totul deosebită este pictura de pe pereții sfântului altar, care a fost zugrăvit în stil neobizantin de pictorul român Mihai Gabor din or. Gura Humorului. Bolta sfântului altar este ocupată de chipul Preasfintei Fecioare "ORANTA", adică cea care tronează, încadrată de sfinții Vechiului Testament: psalmistul David și înțeleptul Solomon. Registrul de mai jos este plin de figurile mărețe ale episcopilor, care au păstorit Biserica lui Hristos de-a lungul veacurilor, cum ar fi: Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopi ai Constantinopolului, Nicolae, Arhiepiscopul Mirei, Spiridon, Arhiepiscopul Trimitundei ș.a.. Mai apar de asemenea sfinții arhidiaconi Ștefan și Lavrentie, care cu sângele lor mucenicesc au sfințit temeliile Creștinismului.

La împlinirea celor 2000 de ani de Creștinism, lângă Casa Starețului s-a construit un mic paraclis, în care se păstrează icoana Maicii Domnului cu Pruncul numită "Pocheaevskaya", dăruită mănăstirii de un grup de creștini. Icoana este o copie fidelă a celei făcătoare de minuni din Lavra "Adormirea Maicii Domnului" din or. Poceaev, reg. Ternopol, Ucraina și se venerează îndeosebi la sărbătoarea de la 5 august.

Deși nu există nici o mărturie scrisă sau documente autentice, tradiția spune că Mănăstirea Saharna, după tradiția timpurilor voievodale, a fost închinată de către întemeietorii și ctitorii ei Bisericii Sfântului Mormânt din or. Ierusalim.

Relicve[modificare | modificare sursă]

Din relicvele, pe care le deține mănăstirea în prezent menționăm moaștele (osemintele) Preacuviosului Egumen Macarie Tincu, iscusit duhovnic al sec. XX și înflăcărat apărător al Ortodoxiei, precum și icoana cu chipul Fericitei Matrona de la Moscova, în care se mai păstrează și mici părticele din moaștele mai multor sfinți: Cuvioșii părinți din Lavra Kievo-Pecerska, cuviosul Serafim de la Sarov, sfânta Mare Muceniță Varvara, doi mucenici din Caucaz, o bucățică din piatra de pe Mormântul Domnului și o bucățică din Stejarul Mamvri. Mănăstirea deține și câteva icoane vechi, lucrări ale sec. XVIII și XIX: Domnul Iisus Hristos și Maica Domnului cu Pruncul dintr-o catapeteasmă (nu a mănăstirii), Maica Domnului "Tânguirea", în care a apărut chipul Domnului Iisus, socotită făcătoare de minuni, Răstignirea Domnului (curgătoare de mir), Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Arhidiacon Ștefan, Cuvioasa Paraschiva, Cuviosul Serafim de la Sarov, Mântuirorul–Mare Arhiereu și Cina cea de Taină (în catapeteasma bisericii de iarnă) precum și icoane mici ale mai multor sfinți, ce se păstrează în colecțiile personale ale călugărilor. La Saharna mai găsim și o cruce din lemn de chiparis învelită în foiță de argint suflată cu aur, făcută în anul 1817 și donată mănăstirii de niște cazaci, ce se întorceau din războiul cu Napoleon (D. Șceglov, op.c. pag. 508). Nu se știe dacă crucea a fost o pradă de război, dar se păstrează cu sfințenie de către călugării localnici. Are iscripții în limba rusă.

Cimitirul mănăstirii, care altă dată era mult mai mare, acum odihnește în sine osemintele boierului Nicolae Apostulopulo, pe mormântul căruia stă o cruce mare din granit negru. N. Apostolopulo (+1901) era căsătorit cu fiica boierului Ioan C. Bogdan, Eugenia Apostolopulo-Bogdan, din s. Cuhureștii de Sus și avea la Saharna o mare moșie, unde a zidit un conac de o frumusețe rară. El a fost unul din cei mai darnici mecenați ai mănăstirii Saharna, căreia i-a dăruit multe icoane, podoabe de cult și alte bunuri materiale. Monumentul de pe mormântul lui a fost executat de prietenul familiei Apostolopulo, celebrul sculptor Alexandru Plămădeală.

Sunt și câteva morminte recente.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]