Mănăstirea Cutlumuş
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii. |
Mănăstirea Cutlumuş (sau Cutlumuz) (gr.: Κουτλουμουσίου) este o mănăstire de pe Muntele Athos. Se află la câteva minute de Karyes (capitala Sf. Munte Athos).
După Marea Lavra, Vatoped,Iviron, Hilandar şi Dionisiu, urmează în ierarhia athonită cea de a şasea mănăstire: Cutlumuş, cu hramul Schimbării la Faţă a Domnului. Originea numelui ei se pierde în negura vremii, undeva la începuturile mănăstirii, în secolele X-XI. Potrivit unor surse, ar fi vorba de numele fondatorului, Kutlumuz, un turc care s-a încreştinat, alţii spun că s-ar traduce „sfântul care a venit din Etiopia”, iar alţii consideră că Kutlumus înseamna, într-un vechi dialect arab, „Hristos Mântuitorul”, Cel Căruia îi este închinată mănăstirea.
Prima atestare documentară a mănăstirii este din 1169 şi primele ajutoare din ţările române au sosit în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). Adevărata ei înflorire începe însă cu stareţul Hariton, cel care a refăcut-o cu ajutorul lui Vladislav I (Vlaicu vodă), domn al Ţării Româneşti între 1364-1374. Hariton s-a implicat atât de mult în ridicarea Mănăstirii Cutlumuş, încât în 1394 aceasta era supranumită „Mănăstirea lui Hariton”. Astfel, el a făcut nu mai puţin de şapte drumuri în Ţara Românească, obţinând ajutoarele promise de Vlaicu vodă, care se angajase spunând: „Voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea, voi înălţa biserica, trapeza, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale, ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii Domniei Mele şi eu...”
În contextul relaţiei speciale dintre stareţul Hariton şi Ţara Românească, este cunoscută corespondenţa sa cu voievodul român, care cerea, în schimbul ajutoarelor pe care urma să le trimită, ca monahilor români de la Cutlumuş să li se permită să ducă o viaţă de sine. Se pare că stareţul Hariton a încercat să-l convingă pe domnitor asupra importanţei vieţii de obşte, pe care o numea „rai pe pământ”, însă tot ce a obţinut a fost ca stareţul Mănăstirii Cutlumuş să fie întotdeauna ales dintre călugării greci (ce duceau viaţă de obşte).
Între 1372-1380, Hariton avut funcţia de mitropolit al Ungrovlahiei (al Ţării Româneşti). Cuvântul lui Hariton către urmaşi: „Pe cine va alege Dumnezeu să fie mitropolit în Ţara Ungrovlahiei, să fie ctitor al Mănăstirii Cutlumuş şi să o ajute cu zel ca şi noi, iar mănăstirea să fie datoare a-l scrie la Sfânta Proscomidie ca ctitor...”.
Între ctitorii Cutlumuşului s-au adăugat, rând pe rând, Mircea cel Bătrân, Laiotă Basarab, Basarab cel Tânăr, Vlad al IV-lea Călugărul, Vlad al VI-lea Înecatul, Vlad al VII-lea Vintilă şi nu în ultimul rând Radu cel Mare şi Neagoe Basarab. Acesta din urmă a ridicat aici Biserica Sf. Nicolae, chilii, trapeza (sala de mese), pivniţa, brutăria, bucătăria, hambarul, bolniţa, arhondaricul (pentru primirea oaspeţilor) şi alte construcţii, a acoperit biserica cu plumb şi i-a pus geamuri, a construit port întărit cu zid şi a numit Cutlumuşul „Lavra cea Mare” a Ţării Româneşti.
Au contribuit de asemeneni Elisabeta Movilă si Gavriil Movilă, urmaţi de Matei Basarab, care a ajutat la repararea picturii bisericii şi a reconfirmat închinarea către Cultumuş a Mănăstirii Clocociov din judeţul Olt. O serie de domnitori fanarioţi, ca Alexandru Ipsilanti, Caragea, Mihail Şuţu şi Alexandru Moruzi, şi-au legat numele de Cutlumuş.
Ultima mare danie românească către această mănăstire, şi se pare chiar către Athos, îi aparţine moşieresei Marghioala Procopie Cănuşi, cu ajutorul căreia Cutlumuşul s-a putut reface după incendiul devastator din 1870.
În Mănăstirea Cutlumuş, care numără în prezent 30 de călugări, se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci, piciorul Sfintei Ana (moaşte întregi), mâna Sf. Grigore Teologul şi capul Sf. Alipie Stâlpnicul, toate dăruite mănăstirii de primul său ctitor, împaratul bizantin Alexie Comnenul (1081-1118), cât şi multe alte părticele din moaştele altor 70 de sfinţi. Ca şi în celelalte mănăstiri athonite, şi aici se păstrează o bibliotecă impresionantă, conţinând, printre altele, 662 de manuscrise (din care 100 pe pergament).
