Extinderea Uniunii Europene

Uniunea Europeană

Acest articol face parte din seria Politica și Guvernanța Uniunii Europene

Parlamentul European Președinte Martin Schulz Grupurile mari; Joseph Daul: EPP María Badía (interimar): S&D A șaptea legislatură MPE (736) Mandatul 2009-2014 Biroul Vicepreședinte Chestor Conferința Procedură legislativă

Consiliul European Președinte Herman Van Rompuy Partide Lista reuniunilor

Consiliul de Miniștri Președinție Danemarca Configurație Afaceri Generale Afaceri Străine Economic Euro Procedură legislativă Voturi Secretariat Secretar General Uwe Corsepius COREPER

Comisia Europeană Comisia Barroso Președinte José M. Barroso Vicepreședinți Catherine Ashton Viviane Reding Joaquín Almunia Siim Kallas Neelie Kroes Antonio Tajani Maroš Šefčovič Comisari Serviciul Civil Secretariatul General Catherine Day

Curtea de Justiție Curtea de Justiție Curtea Generală Tribunalul Funcției Publice Membri Jurisprudență

Alte instituții Banca Centrală Președinte SEBC Euro UEM Zona Euro Curtea de Conturi Buget OLAF Banca de Investiții CoR CESE Ombudsman Alte organisme Agenții Parlamente naționale

Politici și aspecte Buget Patru libertăți EEA Piața Unică Zona LS&J Schengen Politici Agricolă Energetică Piscicolă Regională Cetățenie Proeuropenism Euroscepticism Integrarea Supranaționalism Federalism S.U.E. Europa cu mai multe viteze Opt-outs Consolidarea cooperării Retragerea

Afaceri externe Înaltul Reprezentant Catherine Ashton Serv. de Acțiune Externă Politică Externă Politică de Apărare Extindere

Alegeri 1979, 1984, 1989 1994, 1999, 2004 2009 (ultimele alegeri) 2014 (următoarele alegeri) Partide politice Circumscripții Referendum

Legislație Acquis Supremația Subsidiaritatea Tratate Drepturile Fundamentale Membri

Extinderea Uniunii Europene se referă la aderarea pe parcursul timpului a noi state la Uniunea Europeană. Extinderea este un proces sui generis în comparație cu celelalte provocări ale UE. Ca politică, extinderea este mai mult decât o preocupare a organelor comunitare. Procesul de extinderea depinde de pregătirea internă a țărilor candidate, pregătirea internă a UE și negocierile de aderare propriu-zise.

Premisele extinderii UE

Procesul de extindere a UE a pornit din dorința clară de a crea premisele necesare unei uniuni cât mai strânse a popoarelor europene. Condițiile de bază pentru extinderea Uniunii Europene au fost stipulate prin Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede că: "orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii". În acest sens, statul interesat își adresează cererea de aderare Consiliului UE, care se pronunță în unanimitate, după consultarea Comisiei Europene și obținerea avizului conform din partea Parlamentului European. Decizia Legislativului european se adoptă în condițiile întrunirii majorității absolute a membrilor săi. Uniunea Europeană de astăzi, are 27 de state membre și o populație de aproximativ 500 de milioane de locuitori, este mai sigură, mai prosperă, mai puternică și exercită o mai mare influență decât Comunitatea Economică Europeană de acum 50 de ani, cu 6 state membre și o populație de mai puțin de 200 de milioane de locuitori. Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de membru. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE elaboreaza capacitatea de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare. Extinderile succesive au întărit democrația, au conferit securitate Europei și au sporit potențialul său comercial și de creștere economică.

Motivele extinderii UE

Extinderea UE este rezultatul hotărârii de a împărți cu alte state beneficiile obținute de Europa Occidentală prin crearea unei zone stabile, unde războiul a devenit imposibil. UE are responsabilitatea de a ajuta țările vecine să se dezvolte din punct de vedere economic și democratic, în paralel cu promovarea stabilității și securității. Acest ideal își are rădăcinile în experiența acumulată datorită tulburărilor manifestate pe continentul european în anii interbelici, a distrugerilor cauzate de ultimul război și a optimismului care a început să se manifeste în perioada de după război. Pacea și stabilitatea constituie premisele unei economii prospere, reciproca fiind în egală măsură valabilă. Raționamentul părinților fondatori ai UE s-a bazat pe logica faptului că integrarea economiilor din Europa Occidentală ar preveni războiul și ar crea pace, stabilitate și prosperitate pentru toți cetățenii, pretutindeni în Europa. Această viziune este în continuare importantă, după cum a demonstrat-o și dezintegrarea violentă a fostei Iugoslavii. Extinderea prin primirea de noi state membre va defini cadrul politic și economic al UE pentru mai bine de o generație de acum încolo.

Istoricul procesului de extindere

În prezent, Uniunea are 27 membri, dintre care sase membri fondatori din 1951:

• Franța ,
• Germania,
• Italia ,
• Olanda ,
• Belgia
• Luxemburg .

Alte nouă state au aderat succesiv:

• 1973:
  • Irlanda ,
  • Regatul Unit,
  • Danemarca

Prima extindere a CE (1973)

La o prima privire asupra tratatelor fondatoare ale CE se poate constata ca UK este cea mai notabila absenta in randul membrilor CEE. UK se percepea pe sine ca o putere mondiala in perioada postbelica, in continuarea unei epoci trecute in care fusese un mare imperiu. Aceasta situatie se schimba insa, iar episodul crizei Canalului de Suez din 1956 a jucat un rol important. Criza Canalului de Suez a fost declansata de nationalizarea canalului de catre Egipt sub conducerea presedintelui Nasser. Franta si UK au vrut sa rastoarne de la putere pe Nasser. Israel le-a sprijinit efortul, invadand Peninsula Sinai. Franta si UK ofera sprijin militar si ocupa Canalul Suez. Opinia publica internationala isi manifesta oprobriul, sub influenta SUA. Episodul accelereaza criza Republicii a 4-1 in Franta. Infruntarea de putere la scara internationala a aratat Marii Britanii ca pierduse din putere si ca va trebui sa-si reconsidere strategia.

UK nu se alaturase celor 6 state europene in 1957 si pentru ca doreau sa fie independente si sub nicio forma sub dominatia franceza care se prefigura pe continentul european. UK nu era impotriva cooperarii ci era precauta la o apropiere prea mare ca aceea declarata de Monnet si mai ales nu voia o cooperare condusa de francezi. Rivalitatea franco-britanica este istorica.

Pierderea puterii sale coloniale, temerea ca va ramane izolata si nu va fi parte a jocului de putere european au determinat marea Britanie sa fie foarte decisa in anii 60 sa devina membra a CE. Tarile mai mici din CE ar fi dorit intrarea UK pentru ca ar fi contrabalansat puterea celor mari, in principal a Frantei si a Germaniei.

UK era interesata sa-i fie protejate interesele si legaturile cu Commonwealth-ul sau – inclusiv cele comerciale.

UK membra fondatoare a AELS (EFTA) alaturi de Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Portugalia, Suedia (1960). Dar AELS era doar o ZLS, si nu avea o structura institutionala asemanatoare CE. Doar Consiliu de ministri (IG) cu intalniri de 2-3 ori pe an. Desi au fost operate taieri de tarife interne AELS, organizatia aparea ca fiind ineficienta: membri AELS faceau mai mult comert cu tari CE decat intre ele.

La inceputul anilor 60 devenise clar ca influenta politica era de partea CE. Daca nu intra UK risca izolarea. In august 1961 UK aplica pentru calitatea de membru . Irlanda si Danemarca aplica tot in 1961. Norvegia in 1962. Au si inceput negocieri cu UK in 1962.

In 1963 s-a incheiat o Intelegere franco-germana. De Gaulle si Adenauer semneaza un Tratat de prietenie franco-german. In acest context Franta se opune aderarii UK la UE. Sunt respinse la pachet si aplicatiile venite din Danemarca si Irlanda. Marea Britanie reaplica in 1967. Din nou se izbeste de veto-ul francez. Este vorba despre teama francezilor de faptul ca UK ar fi reprezentat un concurent la pozitia dominanta a Frantei. Franta nu dorea intarirea rolului SUA in Europa, prin UK.

In 1969 De Gaulle paraseste fotoliul prezidential francez. UK aplica din nou. Irlanda, Danemarca, Norvegia isi reinnoiesc candidaturile pentru calitatea de membru al CE. Intrarea UK in CE a fost favorizata de venirea la presedintia Frantei a lui Georges Pompidou dar si de faptul ca Franta incepea sa aiba temeri ca puterea Germaniei a crescut atat de mult incat are nevoie sa contrabalanseze aceasta putere impreuna cu UK. Exista si temerea ca venirea la putere a social-democratilor in Germania si a lui Willy Brandt va insemna apropierea lui de est si va destabiliza CE.

Pe acest fond, Marea Britanie, Irlanda si Danemarca devin membri ai CE in ianuarie 1973. Norvegia, in ciuda dorintei liderilor politici, a renuntat la candidatura in urma unui referendum organizat in septembrie 1972, cand cetatenii norvegieni ai respins-o. In urma acestei prime extinderi, Comunitatile Europene sunt alcatuite din 9 membri. „Cei 9” in loc de „cei 6”. Ca performanta economica, cele trei noi membre, au scazut media CE de pana atunci. Este vorba in primul rand de Irlanda, care era o tara relativ saraca si de Marea Britanie, care era pe o panta descendenta, economic vorbind, in perioada postbelica.

• 1981:
  • Grecia

A doua extindere (1981)

Este un val mic de extindere, cu o singura tara, Grecia. Ea ceruse asocierea la CE inca din 1959. Initial, a fost respinsa datorita faptului ca economia sa era subdezvoltata – in termeni relativi, bineinteles, in comparatie cu cei 6. Grecia devine membra asociata din 1961. Foarte probabil ca ar fi devenit mai repede membra daca nu ar fi intervenit lovitura de stat militara din 1967[1] si care a mentinut Grecia intr-un regim autoritar–militar pana in 1974. Este vorba despre asa-numitul „regim al coloneilor” si care pretindea ca protejeaza Grecia de comunism. Pe perioada acestui regim s-au inregistrat violari flagrante ale drepturilor omului dar si o administratie ineficienta.

Inlaturarea regimului autoritar nu a fost lipsita de turbulente, antrenand revolte chiar in interiorul militarilor. Pana 1973 statul grec a fost condus de Georgios Papadopoulos, dar care a fost inlaturat de Brigadier Dimitros Ioannides. Aceste incearca si inlaturarea arhiepiscopului Macarios III, care conducea Ciprul. In contextul acestei crize, dar si a gravelor incalcari a drepturilor omului in Cipru in timpul coloneilor, Turcia invadeaza Ciprul in 1974. Grecia iese din criza prin intoarcerea la putere a lui Constantin Karamanlis, care a avut rolul istoric de a superviza reintoarcerea la democratie.

Negocierile dintre CE si Grecia au fost incepute in 1976. Grecia nu era o tara bogata, dimpotriva. Turismul, prin care este azi cunoscuta, nu reprezenta nici pe departe ceea ce reprezinta azi ca si contributie la venitul national. Cea mai puternica ramura economica o reprezenta shippingul. Grecia devine membra a CE in 1981. De acum se pate vorbi despre „cei 10”.

• 1986:
  • Spania ,
  • Portugalia

A treia extindere (1986)

Este vorba despre valul alcatuit din cele doua tari iberice: Spania si Portugalia. Ambele cerusera asociere inca din 1962 . Dar in acel moment ambele aveau regimuri autoritare, care nu erau, la fel cu Grecia, pe potriva principiilor pe care erau asezate Comunitatile Europene. Abia din 1970, respectiv 1973, cele doua tari obtin statutul de comert preferential cu CE, constand in scutirea de taxe si tarife la exportul din aceste tari catre tarile comunitare.

Dupa inlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luata in considerare aplicatia celor doua state iberice. Ambele erau relativ sarace, desi in trecutul lor fusesera puteri coloniale. In Portugalia, unul din motivele pentru care s-a prabusit regimul Salazar a fost incapacitatea guvernamentala si militara de a face fata problemelor puse de coloniile Mozambic si Angola si de lupta lor pentru independenta (obtinuta in 1975). Spania, sub conducerea generalului Francisco Franco si a ideilor sale, a trecut printr-o perioada dificila economic in a doua jumatate a anilor 50 si anii 60, datorita orientarii politicii economice spre autarhie. Regimul Franco s-a incheiat, la moartea generalului (1975) si a beneficiat de o tranzitie pasnica spre democratie, la care au colaborat diferitele elite spaniole – militare, religioase, politice, inclusiv casa regala.

CE au incurajat procesele de democratizare in ambele tari. Negocierile de aderare a Spaniei si Portugaliei au fost demarate 1978-1979. Ele devin membre ale CE in 1986. Prin aceasta s-a ajuns la dublarea membrilor CE si aceasta a avut drept consecinte: cresterea influentei CE in lume (devenise cel mai mare bloc comercial din lume); complicarea procedurilor decizionale in organismele politice ale CE; reducerea influentei Frantei si Germaniei; schimbarea echilibrului economic in interior – prin intrarea unor tari mai putin dezvoltate – Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). In opinia multor europeni, era timpul pentru suspendarea extinderii si pentru adancirea integrarii.

In acelasi deceniu al valurilor doi si trei ale extinderii, au mai depus aplicatii de membru: Turcia in 1987, Austria in 1989, Cipru si Malta in 1990.

• 1995:
  • Finlanda ,
  • Suedia ,
  • Austria.

A patra extindere (1995)

A patra extindere a UE are un caracter aparte fata de celelalte trei care i-ai precedat: este vorba despre extinderea CEE cu 3 tari bogate, al caror Produs Intern Brut depasea semnificativ media PIB-ului tarilor UE la acel moment.

De asemenea, mai este distinct acest val si prin faptul ca este primul val post-1989, cand Zidul Berlinului a reunit estul si vestul Europeni. Toate cele trei tari care au intrat in UE in 1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau tari neutre (au ramas si pana azi, de fapt), care in sfarsit au putut sa-si manifeste liber optiunea pentru intrarea in Comunitatile Europene. Intrarea lor a avut consecinte in ce priveste interesul CE pentru estul Europei si o strangere a relatiilor economice dintre CE si aceste tari.

Uniunea Europeană înainte de extinderea din 1 ianuarie 2007

Prima extindere a Uniunii Europene în est a fost plănuită pentru 1 mai 2004.
Negocierile de aderare au fost închise definitiv pentru toate statele. Au aderat:

• Polonia ,
• Slovenia ,
• Ungaria ,
• Malta ,
• Cipru ,
• Letonia ,
• Estonia ,
• Lituania ,
• Cehia ,
• Slovacia .

La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea Europeană:

• România,
• Bulgaria.

Bulgaria și România au încheiat negocierile de aderare la UE și au aderat împreună la Uniunea Europeană în ianuarie 2007. Într-o ceremonie desfășurată la 25 aprilie în Luxemburg, România și Bulgaria, împreună cu țările membre ale UE, au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Acesta prevăzuse însă clauze de salvgardare ce ar fi putut întârzia aderarea cu un an. Cele mai problematice capitole au fost Justiția și Afacerile Interne și Politica în Domeniul Concurenței.

Vezi și: Integrarea României în Uniunea Europeană, Integrarea Bulgariei în Uniunea Europeană

Extinderi viitoare

     Membri curenți

     Țări candidate

     Potențiali candidați

     Alți candidați eligibili

Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambițiile europene ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri preliminare la 3 octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră ca această țară nu va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și sociale care trebuie întreprinse. De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a implementat reforme permanente în privința drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorității kurde, și a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuși, datorită diferențelor religioase și culturale în relație cu Europa, Turcia se lovește de o opoziție puternică din partea guvernelor conservatoare și religioase ale statelor membre, în special Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.

Croația este un alt stat candidat la aderare. Aderarea ar putea avea loc până în 2010, deși procesul de aderare a fost încetinit printre altele de necooperarea Croației cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI). La 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat Macedoniei, devenind astfel cea de a treia republică ex-iugoslavă care câștigă acest statut.

Republica Moldova este un aspirant si eligibil candidat la aderarea în Uniunea Europeană, în care aceste două structuri vecine au stabilit un acord de cooperare, menit să îmbunătățească relatiile dintre cele 2 structuri. Aceasta este totodată un membru al Acordul Central European al Comerțului Liber(un acord care pregătește statele membre acordului pentru aderarea în UE) și al Parteneriatului pentru pace(program lansat de NATO).

Serbia este un aspirant si eligibil candidat la aderarea în Uniunea Europeană, dar va putea adera numai dacă va stabili relatiile cu Kosovo.

Albania a fost un potențial candidat la aderarea in Uniunea Europeană începând cu ianuarie 2003, și este aplicat în mod oficial pentru aderarea la UE la data de 28 aprilie 2009.

Ucraina este un potential, aspirant si eligibil candidat la aderarea în Uniunea Europeană.

Kosovo este un potential, aspirant si eligibil candidat la aderarea în Uniunea Europeană, dar va fi dificil să intre, deoarece, state cum ar fi România, Serbia, Republica Moldova, Spania, Slovacia, Cipru și alte state nu recunosc independența și se vor opune.

Muntenegru: Și acesta este un posibil candidat la aderare în Uniunea Europeană.

Bosnia și Herțegovina: Și acest stat este un posibil candidat la aderare in UE. În prezent, Bosnia-Herțegovina a angajat un proces de negocieri cu Uniunea Europeană vizând, pe termen lung integrarea sa în cadrul Uniunii.

Georgia: Și Georgia este un potential și aspirant la aderare in UE.

Armenia ar putea fi un posibil candidat la aderare în UE.

Azerbaijan ar putea fi un posibil candidat la aderare în UE.

Vezi și

• Uniunea Europeană
• Integrarea Croației în Uniunea Europeană
• Integrarea Turciei în Uniunea Europeană
• Integrarea Macedoniei în Uniunea Europeană

Bibliografie

• Mihai Berinde, Adriana Giurgiu, Aderarea României la Uniunea Europeană, Editura Universității din Oradea, 2007

Legături externe

• Situl oficial al extinderii Uniunii Europene
• Centrul de informare al Comisiei europene în România
• Ministerul Integrării Europene
• Buletin săptămânal asupra extinderii UE
• Europedia
• Valul cinci, 24 aprilie 2005, Irina Cristea, Jurnalul Național
• Ceardasul integrarii europene, 2 mai 2004, Evenimentul zilei