Judeţul Vâlcea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Judeţul Vâlcea


stemă	amplasare

Geografie

Regiune

Oltenia şi Muntenia

Reşedinţa

Râmnicu Vâlcea

Populaţia 2002

413.247 loc. (Locul 25)

Densitate 2002:

72 loc./km² (Locul )

Suprafaţă

5.765 km² (Locul 25)

Administraţie

Municipii

2

Oraşe

9

Comune

78

Consiliul Judeţean

Preşedinte

Dr.ing. Ion Câlea(PSD)

Site oficial

C.J. Vâlcea

Prefectura

Prefect

Remus Grigorescu

Site oficial

Prefectura Vâlcea

Informaţii generale

Abreviere

VL

Prefix Telefonic

(+40) x50 ⁽¹⁾

⁽¹⁾ Pentru fostul operator naţional x este 2, pentru operatorii alternativi de telefonie fixă x este 3.

Judeţul Vâlcea, localizat în sudul României, se întinde pe o suprafaţă de 5.765 km² şi se învecinează cu judeţele Alba şi Sibiu la nord, judeţul Argeş la est, judeţul Olt la sud şi sud-est, judeţul Dolj la sud-vest, judeţul Gorj la vest şi judeţul Hunedoara la nord-vest.

Reşedinţa judeţului este municipiul Râmnicu Vâlcea.

Din punct de vedere administrativ, judeţul Vâlcea este împărţit în 2 municipii, 9 oraşe şi 78 de comune.

Prin aşezarea sa geografică, judeţul Vâlcea beneficiază de aproape toate formele majore de relief: munţi, dealuri subcarpatice, podiş şi lunci cu aspect de câmpie, dispuse în trepte de la nord la sud, întregite de defileele ale Oltului şi Lotrului, străjuite de munţii Cozia, Căpăţânii, Făgăraş, Lotru şi Parâng. Aici între masivele de munţi se află una din cele mai mari depresiuni intramontane din judeţ, cunoscută sub numele de Ţara Loviştei.

Muntele Cozia, după unele mărturii ar fi "Kogaionon, muntele sfânt al dacilor"^[1].

Două treimi din suprafaţa judeţului sunt ocupate de Podişul Getic şi Subcarpaţii Getici, cu altitudini între 400–800 m.

Râul Olt străbate judeţul pe o distanţă de 135 km, primind apele a numeroşi afluenţi din care cel mai important este Lotrul. Acest bazin hidrografic, care se află în partea dreaptă a Oltului, cuprinde aproape toată suprafaţa judeţului. Această reţea hidrografică este întregită de numeroase lacuri: Gâlcescu, Zănoaga Mare, Iezerul Latoriţei (lacuri glaciare), Vidra, Brădet, Cornet, Călimăneşti, Dăeşti, Râmnicu Vâlcea, Râureni, Govora, Slăviteşti, Ioneşti Zăvideni Drăgăşani (lacuri artificiale pe Lotru şi Olt pentru hidrocentrale) şi lacurile sărate de la Ocnele Mari.

Clădirea Consiliului Judeţean Vâlcea

Judeţul Vâlcea prin însăşi aşezarea sa geografică dispune de importante resurse naturale.

Munţii cu vaste păduri de conifere şi foioase unde trăiesc urşi, capre negre, cerbi, căprioare. De asemenea păşuni alpine unde oieritul este ocupaţia ancestrală a oamenilor locului.

Către dealuri, plantaţiile pomicole oferă fructe: mere, pere, prune, nuci, cireşi, vişini. Din prelucrarea prunelor, în judeţ se produce ţuica de Horezu şi ţuica de Vâlcea. Tot pe dealuri, mai spre sudul judeţului, se cultivă viţa de vie din care se produc vinurile de Drăgăşani.

Spre graniţa de sud a judeţului, câmpia asigură terenuri fertile practicării agriculturii, cultivându-se cerealele (grâu, secară, porumb) sau culturi tehnice.

Bogăţia judeţului Vâlcea este întregită de importante resurse minerale, importante atât pentru economia judeţului cât şi pentru economia naţională. De la Cataracterele Lotrului, lângă Voineasa, se exploatează mică, pegmatite de cuarţ şi fedspat; calcar de la cariera Bistriţa din comuna Costeşti: sare (clorură de natriu) de la Ocnele Mari; cărbune brun de la Berbeşti, Alunu, Copăceni; ţiţei şi gaze naturale de la Băbeni, Mădulari, Făureşti; izvoare de ape minerale de la Călimăneşti, Băile Olăneşti, Băile Govora; hidrocentrale (17 la număr).

[modifică] Istoric

În sudul judeţului, la Bugiuleşti, s-au găsit cele mai vechi urme de hominizi din Europa, apreciate a fi cu circa 2000000 ani î.Hr. Aceasta, cunoscută sub numele de "Australanthropus olteniens", reprezintă prima legătură a antropogenezei europene ^[2].

De asemeni săpăturile arheologice de la Bârseşti şi Govora-sat, din comuna, Mihăeşti, Căzăneşti, Valea Răii din municipiul Râmnicu Vâlcea, Orleşti au scos la iveală mărturii ale locuirii arealului judeţului încă din perioada neolitică. Urmează apoi atestarea epocii de bronz prin săpăturile de la Boişoara, Buleta, Bârseşti şi Govora-sat din comuna Mihăeşti, oraşul Ocnele Mari, Goranu şi Râureni din municipiul Râmnicu Vâlcea, Scundu, Ştefăneşti. Iar epoca de fier este semnalată prin aceleaşi săpături la Căzăneşti, Costeşti, Ocnele Mari, Bârseşti, Valea lui Stan.

Fortăreţele dacice de la Ocniţa, Grădiştea şi Tetoiu au format un sistem defensiv ingenios în partea sud-estică a reşedinţei regilor daci, Sarmizegetusa Regia, din munţii Orăştiei.

La Ocnele Mari, săpăturile arheologice efectuate în locul unde a existat cetatea dacică Buridava, cetate menţionată de istoricul grec Ptolemeu în scrisurile sale, au scos la iveală bucăţi de ceramică cu inscripţiile REB şi BUR şi o vază pe care scrie „Basileo Thiamarcos Epoiei”. Acesta din urmă este numele unui rege local contemporan cu împăratul roman Octavian Augustus.

Anul 87 î.Hr. este anul când armatele romane trimise să cucerească Dacia suferă o înfrângere amară, conducătorul lor Cornelius Fuscus fiind ucis în luptă. Această luptă se dă pe teritoriul judeţului undeva în Loviştea.

Istoricul român Vasile Pârvan confirmă existenţa, pe meleagurile vâlcene, a unui număr de fortificaţii pe râul Olt, cunoscute sub denumirea de Limens Alutanus, construite în perioada 106-271 d.Hr. a dominaţiei romane a Daciei. Acestea, de la nord la sud sunt: Pons Vetus (Câineni), Proaetorius (Racoviţa), Arutela (Călimăneşti|Bivolari]]), Castra Romana (Sâmbotin), Buridava romană (Stolniceni), Pons Aluti (Ioneştii Govorii) şi Rusidava (Drăgăşani).

După retragerea romană din 271, cu toată influienţa nefastă a năvălirilor popoarelor migratoare, pe teritoriul acestui judeţ s-a semnalat comunităţi puternice daco-romane la Costeşti, Goranu, Inăteşti, Ioneştii Govorii şi Lăcusteni.

Fuga lui Carol Robert de la Posada

Mircea cel Bătrân domnitorul care atestează Vâlcea ca primul judeţ

Pe teritoriul judeţului Vâlcea, în Ţara Loviştei la Perişani, este unul din locurile unde este posibil să se fi dat bătălia de la Posada, între 9-12 noiembrie 1330, în care Basarab I a obţinut o importantă victorie împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, victorie ce condus la independenţa Ţării Româneşti.

Vâlcea este atestat documentar ca judeţ la 8 ianuarie 1392 printr-un act emis de Mircea cel Bătrân, fiind primul judeţ atestat documentar din România.

Radu cel Mare, la 1504 a înfiinţat la Râmnicu Vâlcea oraş domnesc, Episcopia Râmnicului - Noul Severin, fapt remarcat şi de Paul de Alep care notează că în peregrinările sale a găsit aici o „reşedinţă episcopală”.

Mihai Viteazul, născut la Drăgoieşti

Vechi documente istorice, aflate în custodia arhivei Academiei Române şi specificaţiilor din Condica Episcopiei Râmnicului, Mihai Viteazul, domnul primei uniri a românilor din toate provinciile, s-a născut la Drăgoeşti. La Proieni pe malul drept al Oltului, el şi-a serbat nunta cu Doamna Stanca într-o veche biserică ortodoxă.

O serie de mănăstiri şi aşezări monahale amintesc de Mircea cel Bătrân (Mănăstirea Cozia), Constantin Brâncoveanu, domnul erudit care împreună cu Antim Ivireanul au înfiinţat la 1705 prima tipografie în limbă română (Mănăstirea Hurezu), Radu cel Mare şi Matei Basarab(Mănăstirea Govora). De asemeni biserica „Buna Vestire” din municipiul Râmnicu Vâlcea, din fosta cetate a lui Mircea cel Bătrân, este ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanul (1545 -1552, 1553 - 1554, 1558 -1559).

Constantin Brâncoveanu, ctitorul Mănăstirii Horezu

Unice în întregul pesaj al arhitecturii medivale româneşti sunt cele două cule (case boiereşti), prima construită la 1516 de Nan Paharnicul şi a doua la 1812 de Gheorghe Măldărescu, în comuna Măldăreşti. Astăzi fac parte din Muzeul de artă medievală Măldăreşti.

Pe Valea Topologului la 1828 Iancu Bălcescu, fratele revoluţionarului paşoptist Nicolae Bălcescu, ridică conacul care dăinuie peste veacuri, azi fiind "Muzeul Nicolae Bălcescu", cu o arhitectonică deosebită.

Între anii 1717 - 1722 se construieşte sectorul de drum pe Valea Oltului dintre Cozia şi Câineni, cunoscut ca "Via Carolina" sub conducerea inginerului austriac Frantz Schwantz, drum care a avut ca suport vechiul drum roman cu aceeaşi denumire.

Pe meleagurile vâlcene vatră cu bogate tradiţii istorice şi culturale, documentele atestă existenţa şcolilor încă din secolele XIV-XV.

Nicolae Bălcescu, revoluţionarul paşoptist cu origini în Vâlcea

La Mănăstirea Cozia funcţiona încă din anul 1415 o şcoală mănăstirească, atestată documentar la 28 martie 1415. Atestarea ei se face şi prin hristoavele domneşti din 18 martie 1419, 16 iulie 1436, 17 aprilie 1448. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, stareţul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al lui Mircea cel Bătrân, compune versuri şi imnuri religioase, desfăşurând la Cozia o activitate prodigioasă. Logofătul Filos este considerat primul poet român. La 1649 Mardarie Cozianul pentru interesul şcolii alcătuieşte "Lexiconul slavo-românesc". Despre funcţionarea şcolii pomeneşte la 12 mai 1772 Arhimandritul Ghenadie care a venit la Cozia „din mică copilărie, unde am învăţat şi carte” ^[3] Nu departe de mănăstirea Cozia, la Jiblea (azi cartier al oraşului Călimăneşti), este semnalată în secolul al XVIII-lea o şcoală sătească condusă de Barbu, fost elev al Coziei.

De existenţa şcolii de la Mănăstirea Govora, mărturii documentare sunt din timpul lui Radu cel Mare, datate 3 mai 1502. La 9 august 1636, Teofan al Ierusalimului menţiona ca la Govora funcţionează o şcoală pentru deprinderea meşteşugului tipografic. Cărturarul Melinte Macedoneanul, cu bogate cunoştinţe "de elineşte şi slavoneşte" a pus, în timpul lui Matei Basarab, bazele unei tipografii.

O însemnare pe un manuscris din secolul al XVII-lea de către Constantin Grămatic (din satul Corbeasa), spune „Să se ştie că am şezut la Mănăstirea Bistriţa ca să-nvăţăm carte”, atestează că la acest aşezământ monahal funcţiona o şcoală. Aici cărturari vestiţi, ca Mihail Moxa, Teofil, viitor episcop de Vâlcea, Ştefan—viitor mitropolit al Ţării Româneşti—Ioachim Bărbătescu, au transcris sau au redactat numeroase hristoave şi cărţi. La Bistriţa, istoricul Nicolae Iorga menţionează că Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, „în tinereţea lui capătă cunoştinţe de limbă şi literatură”.

Tudor Vladimirescu, comandantul pandurilor ce a trecut prin judeţ în drumul către Bucureşti

Prin judeţul Vâlcea, la 2 martie 1821, a trecut, în drumul său către Bucureşti, cu armata sa de panduri, Tudor Vladimirescu. A poposit pe pridvorul şcolii săteşti din Beneşti, pe Olteţ, şcoală înfiinţată la 1750 de dascălul grec Hristodor. Această şcoală, la 1838 s-a transformat în şcoală preparandă, adică şcoală care pregătea învăţători rurali pentru satele plasei Olteţu.

Steagul naţional

Tot din Beneştii pe Olteţ fiind cărturarul Petrache Poenaru obţine la Paris în anul 1827 brevetul de inventator a ceace se numeşte „condei portăreţ fără sfârşit” (stiloul de azi). Dar, el cărturarul, omul de taină al marelui revoluţionar Tudor Vladimirescu, se remarcă prin faptul că este creatorul steagului naţional românesc,^{[necesită citare]} steag purtat pentru prima oară de pandurii acestuia. Este deasemeni cel care editează primul ziar românesc „Foaie de propagandă”, ziarul armatei de panduri a lui Tudor Vladimirescu, organizatorul învăţământului naţional românesc, fondatorul colegiilor naţionale din Bucureşti şi Craiova, este membru al Academiei Române din anul 1870.

Ioan Cuza Vodă, primul domnitor al României

Trecerea primului domnitor al Ţării Româneşti şi al Moldovei unite la 24 ianuarie 1859, Ioan Cuza Vodă, este marcată de o fântână în stânca masivului Căpăţânii, lângă Pârâul Poştei, la circa 2 km nord de Mănăstirea Cozia.

Pe la mănăstirea Cozia trece în drumul său spre Bucureşti dinspre Ardeal poetul Mihai Eminescu. Revoltat de faptul că autorităţile transformaseră ctitoria marelui voievod, Mircea cel Bătrân, în închisoare, scrie în ziarul Timpul din 12 septembrie 1882: „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Ţării Româneşti, acela sub care ţara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia, unde e îmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara, ce-a devenit? Puşcărie?”^[4].

„...cu un cal cu aproape patru picioare, cari deşi avea în aparenţă patru picioare întregi bietul cal, în realitate cu unul se servea de mare nevoie” ^[5]. a străbătut, în cabrioleta proprie, dramaturgul Ion Luca Caragiale, revizor şcolar pe la 1882.

Alexandru Vlahuţă, la începutul de secolului al XX-lea, trecând prin judeţul Vâlcea, spunea: „Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele, pe marginea râurilor, cu drumuri albe şi netede...” ^[6].

[modifică] Populaţia

Evoluţia demografică

[modifică] Prin "Muzeul satului Vâlcean"

Culă (casă fortificată din zona Horezu)	Han rural	Casă rurală	Şcoală rurală la început de secol XX
Casă rurală	Casă rurală	Casă rurală

[modifică] Economie

[modifică] Bibliografie

"Studii Vâlcene" (anii '80), Reviste de istorie, Manuale de istorie , Publicaţii Vâlcene , Muzee Vâlcene ,

"Inscripţii în cărbune" de Costea Marinoiu,Ed.Eminescu,1985,

,,Istoria cărţii vîlcene",Costea Marinoiu,Ed.Scrisul românesc,Craiova,1981.

[modifică] Referinţe

^ Costea Marinoiu,Inscripţii în cărbune,Editura Eminescu-1985,pag.142.
^ Costea Marinoiu,Inscripţii în cărbune,Ed.Eminescu,1985,pag.142.
^ Costea Marinoiu,Istoria Cărţii Vîlcene-secolele XVII-XVIII,Ed.Scrisul Românesc,Craiova,1981,pag.11.
^ Costea Marinoiu,Inscripţii în cărbune,Ed.Eminescu,1985,pag123.
^ Costea Marinoiu,Inscripţii în cărbune,Ed.Eminescu,1985,pag.124.
^ Costea Marinoiu,Inscripţii în Cărbune,1985,Ed. Eminescu,pag.125.