Isihasm
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Isihasmul (hesychasmos), din hesychia, "linişte, împăcare" este o tradiţie eremită de rugăciune în tradiţia Ortodoxă, a cărei practicare se numeşte hesychazo: "a păstra liniştea". Practicanţii sunt Isihaşti (hesychastes).
Isihasmul se mai numeşte şi palamism, iar formele sale cunoscute provin din tradiţia monastică a Muntelui Athos. Potrivit acestei doctrine, creştinul sau monahul trebuie să trăiască în pace şi linişte, împăcând trupul cu sufletul, menţinându-se într-o stare contemplativă. Se practica permanent aşa-numita rugăciune a inimii sau a minţii ("Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"), o formulă menită a ţine trează conştiinţa bunătăţii dumnezeirii şi a statutului nostru de creatură păcătoasă.
Deşi se spune (pe urmele lui Meyendorff) că Isihasmul ar fi fost iniţiat de Grigore Palamas, există teologi care susţin că originile acestei practici sunt mult mai vechi, ea provenind de la pustnicii Egiptului.
Aşa cum îl cunoaştem azi, în forma sa sistematizată, Isihasmul este învăţătura marelui teolog Grigore Palamas (arhiepiscop al Tesalonicului între 1347 şi 1359). Acesta preia şi îmbogăţeşte principiile Sf. Grigore Sinaitul, în urma unei provocări a lui Varlaam Calabrezul, un monah ortodox calabrit (italo-grec), probabil influenţat de nominalismul occidental. Astfel, curentul isihast se înfăţişează ca o dispută începută în 1338, între Palamas şi Varlaam, doi teologi importanţi ai lumii bizantine.
Cuprins |
[modifică] Origini
[modifică] Istoria termenului
Originea termenului hesychasmos şi a celorlalţi termeni înrudiţi (hesychastes, hesychia hesychazo) nu este foarte sigură. Conform Lexoconului Lampe (A Patristic Greek Lexicon) termenii de bază hesychia şi hesychazo apar încă în secolul al IV-lea la Părinţii Bisericii (la Ioan Chrysostomul şi la Capadocieni).
Termenul mai apare la Evagrie Ponticul (345–399), un scriitor care aparţine tradiţiei deşertului, deşi această tradiţie folosea de obicei termenul "anahoret" pentru practicantul retragerii.
De asemenea, termenul Hesychast mai era folosit în secolul al VI-lea în Palestina, în Vieţile lui Chiril din Scithopolis, cu referire la sfinţi care proveneau din Capadocia.
În perioada Împăratului Iustinian (secolul al VI-lea) termenii Hesychast and anchorite devin sinonimi. Astfel, sunt folosiţi sistematic de către Sf. Ioan Sinaitul (523–603).
Se pare că termenul semnifică în mod particular integrarea repetării continue a rugăciunii lui Iisus în practica de asceză mentală, folosită încă de Părinţii pustiei din Egipt.
Din secolul al XIV-lea, termenul se referă în mod precis la repetarea Rugăciunii lui Iisus în practicarea ascezei mentale, asistată de anumite tehnici psihofizice, în mediul monastic din Muntele Athos.
Potrivit tradiţiei, întemeietorul în Athos al mişcării a fost Grigore Sinaitul, un călugăr născut, se pare în Asia Mică şi care a umblat o vreme îndelungată în Orient, apoi prin insulele Mediteranei, la Athos şi la Constantinopol, pentru a se stabili după 1325, la Paroria, în Tracia de răsărit unde va şi muri pe la 1356.
[modifică] Scurtă descriere
Potrivit tezelor isihaste, comuniunea omului cu Dumnezeu (legătură iniţial existentă, dar deteriorată prin păcatul primordial) se poate reface printr-un efort către obţinerea purităţii primordiale, efort ascetic ce presupune două trepte consecutive.
Prima este praxisul, care constă în urmărirea strictă a pildei unor monahi exemplari, stăpânirea propriului eu, supunerea la privaţiuni şi probe ascetice. Rezultatul era achiziţionarea unei bune discipline psihice.
Regenerarea morală este ţinta celei de a doua etape, în cadrul căreia, printr-o supremă concentrare interioiară, prin izolare de lumea exterioară, prin meditaţie continuă şi prin practicarea rugăciunii mentale (specifică isihaştilor), se poate ajunge la purificare, resurecţie spirituală şi starea de extaz ce îngăduie vederea lumii divine (care, în concepţia lui Palamas, este identică cu cea apărută pe muntele Tabor).
Isihasmul este prin urmare atât o teorie cât şi o practică religioasă. În sens isihast, teologia nu este numai un discurs despre Dumnezeu, este în acelaşi timp şi un mod de viaţă creştin. Teolog este cel care nu rămâne la a cunoaşte dogma şi canoanele, ci mai ales le practică, trăind el însuşi în Iisus Hristos. Astfel, în Isihasm creştinismul este în primul rând experienţă.
Isihasmul consideră că Dumnezeu poate fi cunoscut, deoarece omul este părtaş la energia divină increată, adică la harul lui Dumnezeu.
[modifică] Practica isihastă
[modifică] Comparaţia cu tehnicile orientale
Practica isihastă este uneori comparată în mod exagerat cu tehnicile de meditaţie Budiste, Hinduiste sau Sufi, deşi asemănările pot fi considerate forţate atâta timp cât practicanţii isihasmului le resping pe motivul că posturile corporale şi tehnicile de respiraţie practicate în isihasm sunt considerate de importanţă instrumentală, pe primul loc fiind rugăciunea şi Graţia divină sau Harul. Această nuanţă este importantă deoarece în Creştinism, spre deosebire de religiile orientale, desăvârşirea şi mântuirea nu poate avea loc doar prin puterea (sau tehnica) omului, fiind necesar şi Harul lui Dumnezeu.
[modifică] Isihasmul şi viaţa sacramentală
Practica isihastă este considerată o parte a vieţii liturgice şi sacramentale a bisericii ortodoxe şi nu o tehnică pur individuală. Textele insistă asupra faptului că isihastul este un membru al Bisericii. Cu toate acestea, practica isihastă presupune o retragere a individului din societate.
Se vizează dobândirea liniştii interioare şi minimalizarea simţurilor corporale, conform modelului lui Evagrie Ponticul şi a unei vechi tradiţii ascetice greceşti. Aceasta presupune "retragerea" individului în sine, îndreptarea atenţiei spre mintea necorporală.
Sfântul Ioan Sinaitul descrie practica isihastă ca pe un exil pe înălţimi în vederea rugăciunii şi supravegherii "viei" (aluzie la parabola evanghelică) pe care o pândesc hoţii. Alegoria se referă la asceza mentală, la respingerea prin rugăciune a gândurilor ispititoare ("hoţii") care îl pândesc.
[modifică] Rugăciunea lui Iisus
Scopul isihastului este cunoaşterea faţă către faţă a lui Dumnezeu. În singurătate, el repetă rugăciunea lui Iisus "cu inima", adică în mod real, ca pe o invocaţie a lui Hristos însuşi. Aceasta este încă o diferenţă fundamentală faţă de tehnicile ascetice orientale, unde puterea formulelor mantrice este in objecto. Pentru isihast, repetarea pur formală a silabelor rugăciunii este considerată periculoasă.
Practicarea rugăciunii lui Iisus, numită şi "Rugăciunea inimii", trebuie să aibă loc în umilinţă. Textele isihaste avertizează deseori asupra pericolelor care survin asupra eremitului care este mândru, orgolios sau arogant.
Practicarea rugăciunii inimii este continuă şi automată, ducând la dobândirea unei stări mentale de nepsis (sobrietate, neutralitate), acea stare mentală care a devenit imună la gândurile ispititoare.
[modifică] Coborârea minţii în inimă
Un alt element al practicii isihaste este "coborârea minţii (nous) în inimă", pentru ca rugăciunea şi sobrietatea să se localizeze în amândouă. Sensul acestei coborâri nu pare să fie unul metaforic ci, în acord cu psihologia isihastă, este un fenomen real.
Mintea coborâtă în inimă semnifică o unire a facultăţii intelectuale cu cea imaginativă sau fantastică, astfel încât devine posibilă atingerea unei stări de sobrietate totală, fără imagini mentale şi fără tentaţii. Mintea atinge o linişte profundă, punctată doar de sunetele rugăciunii.
[modifică] Păzirea minţii
Acest stadiu este numit "păzirea minţii" şi reprezintă scopul practic al isihastului, condiţia de posibilitate pentru contemplarea lui Dumnezeu cu ajutorul Harului, o "stare de pregătire" care trebuie păstrată permanent.
[modifică] Dumnezeu ca Lumină necreată
Isihaştii spun că vederea lui Dumnezeu are loc sub forma Luminii Necreate. Această stare de extaz este temporară, isihastul nu rămâne în ea ci se întoarce printre oameni, continuând să practice păzirea minţii. Lumina Necreată a isihasmului este vederea Duhului Sfânt.
Pe de altă parte, Isihasmul ca set de practici ascetice înglobate în doctrina şi programul liturgic ortodox nu este o căutare a extazului ca scop în sine. Scopul isihasmului este de a purifica ascetul pentru a-l pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Se poate spune astfel că scopul isihasmului este acela de a avea mintea şi inima pregătită pentru a aştepta întâlnirea iminentă. Întâlnirea ca atare este însă o chjestiune de Har: Dumnezeu se arată atunci când doreşte, nu când îl chemăm noi. Întâlnirea cu Dumnezeu este înţeleasă de Isihast ca o experienţă personală, directă, empirică.
[modifică] Polemica isihastă
Veritabilul teoretician şi doctrinar al isihasmului a fost arhiepiscopul de Salonic, Grigore Palamas, născut în 1296 la Constantinopol, călugăr athonit. El s-a implicat într-o polemică cu călugărul filosof Varlaam din Calabria. Varlaam era interesat de fenomenul isihast şi se documenta în legătură cu metoda psihofizică de meditaţie din Athos (contemplarea buricului), culegând informaţii şi emiţând judecăţi superficiale cu privire la aceasta. Varlaam spunea că isihaştii confundă inima ca organ fizic cu inima înţeleasă ca centru spiritual al persoanei umane, accentuând că rugăciunea este un fapt mental care nu are nici o legătură cu activitatea corpului.
De asemenea, Varlaam respingea posibilitatea unei cunoaşteri empirice a lui Dumnezeu, spunând că aceasta poate fi numai propoziţională.
Palamas răspunde acestor opinii construind, în timpul polemicii, o solidă sinteză dogmatică a ortodoxiei.
[modifică] Filosofia isihastă
Tradiţia filozofică a acestui curent conţine elemente din gândirea neoplatonicilor. Ideile lui Platon - mai ales interpretările date de neoplatonici - au revenit periodic în atenţia filozofilor şi teologilor bizantini, altfel cunoscători exemplari ai tezaurului filozofic elin şi utilizatori ai lui, în limitele îngăduite de credinţa creştină. Mişcarea isihastă a cărei nume vine de la monahii "isihaşti" adică aceia care preferau, în locul comunităţilor călugăreşti, locurile retrase care favorizau asceza şi existenţa în tăcere, cu rădăcini în epoca bizantină timpurie (practica monastică din Siria şi Palestina ce a arătat de mult elemente pre-isihaste), se va închega într-un sistem al filozofiei bizantine din secolul al XIV-lea.
Isihasmul a mai fost definit şi ca o continuare a cunoscutei lupte dintre "ziloţi" şi "politici" sau a celei dintre călugări şi clerul secular, cu câştig pentru primii.
S-a mai spus, după opinia lui F. I. Uspenski, că "explozia" isihastă este şi o continuare a luptei dintre Platonism şi aristotelism. Conflictul fundamental a fost însă alimentat de disputa înverşunată dintre "palamiţi" şi "varlamiţi".
Două ipostaze l-au făcut celebru pe Varlaam: cea de inamic al lui Palamas şi cea de profesor de greacă al lui Petrarca. Un gânditor raţionalist, Varlaam a nutrit la şcoala ideilor filozofice şi a logicii lui Aristotel, apreciind silogismele şi capacitatea minţii omeneşti de a pătrunde cu sprijinul lor către "natura" lucrurilor.
[modifică] Bibliografie
- Vezi şi "Viaţa şi Învaţatura Sfantului Grigorie Palama" de Pr. Dr. Dumitru Staniloae ,Ed Scripta sau alte ediţi
- Michelina Tenace, Creştinismul Bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice, traducere de Al. Cistelecan, Editura Cartier istoric, 2005.
- The Right Reverend Dr. Auxentios, "THE HUMANIST QUEST FOR A UNITY OF KNOWLEDGE AND THE ORTHODOX METAPHYSICS OF LIGHT", în: Orthodox Tradition, Volume XI, nr. 3, pp. 7-17.
- Dan Horia Mazilu Literatura română în epoca renaşterii 1984, Bucureşti, Ed. Minerva
