Irina Ducas

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Către sfârșitul anului 1077, Alexios I Comnen, viitorul împărat, care nu era pe atunci decât un mare senior foarte ambițios, se gândi că pentru a ajunge la tronul spre care aspira, nimic nu i-ar fi mai folositor decât să facă o căsătorie frumoasă. Or, printre marile familii ale aristocrației bizantine nu exista atunci nici una mai ilustră decât familia Ducas. Genealogiștii duceau originea ei până pe vremea lui Constantin cel Mare și afirmau că strămoșul rasei, înrudit cu primul împărat crestin, primise de la el însărcinarea și titlul de duce de Constantinopol și că de aici venea numele purtat de urmașii lui. Spre sfârștul sec al XI-lea, familia Ducas, prin averea, prin puterea, prin considerația care o înconjura, era una din cele mai vestite din monarhie: ea dăduse mai mulți împărați Bizanțului și acum unul din membrii săi, Mihail al VII-lea ocupa tronul. Toc,ai pentru acest motiv Comnenii și Dukas nu se iubeau de loc, cel dintâi basileu din familia Comnenilor, Isac, acând ca succesor un Ducas și egalitatea ambițiilor și a drepturilor lor la coroană aprinzând în consecință ura cea mai violentă între cele două rivale. Tuturor celor sincer îngrijorați de liniștea publică li se păru deci că ar fi un aranjament foarte avantajos unind printr o căsătorie cele două familii dușmane și confundând astfel pe viitor pretențiile și interesele lor. Pe de altă parte, politicianul subtil care era Alexios Comnen înțelese fără greutate ce sprijin formidabil ar oferi o asemenea alianță ambițiilor sale viitoare. De aceea, cu toată împotrivirea mamei sale, el se căsători, în ultimele luni ale anului 1077, cu tânăra Irina Dukas, fiica lui Andronic Ducas, protovestiar, protopoedru, mare duce al gărzilor din Anatolia și nepoata cezarului Ioan Ducas Atunci când, în luna aprilie a anului 1081, Irina Ducas devenea împărăteasă a Bizanțului, ea nu împlinise 15 ani. Nu pare să fi fost foarte frumoasă de loc. Ana Comnena, care mărturisește pentru mama sa o foarte vie admirație, cu toată dorința pe care o are de a o arăta în culorile cele mai ademenitoare, n-a putut să ne o reprezinte ca pe o frumusețe desăvârșită. Era înaltă, bine făcută; avea în toate mișcările o armonie incomparabilă. Altul din panegiriștii săi declară că frumusețea ei era mai curând interioară. Dacă adăugăm pe lângă acestea faptul că Irina avea puțin gust pentru toalete, că-i plăcea mai puțin, după spusele unui contemporan, să se împodobească cu hainele brodate cu aur, decât să strălucească de lumina virtuților sale, că nu întrebuința nici un artificiu pentru a-și mări farmecul, cum fac femeile ușuratice, insultând astfel pe divinul Creator și că, în sfârșit, arta cosmeticilor scumpă Cleopatrei i se părea un lucru inutil și zadarnic, se înțelege că Alexe Comnenenul, cu temperamentul lui ușuratic, n-a avut motive prea puternice spre a rămâne legat de soția sa și că, deși a avut de la ea 7 copii, 3 băieți și 4 fete, el a nutrit pt ea oarecare indiferență, consolându -se cu numerose aventuri, care se pare că ațâțau foarte mult gelozia tinerei împărătese. Irina nu iubea lumea masi mult decât toaletele.Îi era silă să se producă în public, în marele aparat al ceremoniilor imperiale și se arăta foarte jenată și rușinată când rangul ei o silea să apară. Nu-i plăcea să vorbească li petrecea în serbările de la curte tăcută, cu buzele strănse, rece și misterioasă ca o statuie de marmoră (comparația este a Anei Comnena). În sfârșit Irina nu simțea nici o plăcere să se înconjoare de servitori mulți: gusturile ei erau simple; echpajele somptuoase, parada, pompa, îi făceau o silă adâncă. Trăia de preferință în apartamentele ei particulare, puțin aplecată asupra ei însăși și-și petrecea zilele citind si meditând. Viața sa intimă se împărțea între două ocupații esențiale: citirea Sfintelor Scripturi și datoriile de milostenie. Lucrările Părinților Bisericii o incântau cu deosebire; nu rareori se întîmpla să fie văzută venind la masă tinînd în mână cartea pioasă care o pasiona; și atunci când fiica sa Ana Comnena, mult mai atrasă către științe decât către teologie, o întreba cu oarecare mirare ce interes așa de mare găsea în aceste lecturi, ce plăcere putea să-i dea aceste teorii abstracte și subtile, care, spunea ea-te amețesc, Irina îi răspundea zâmbind: Ca și ție, mi/e teamă câteodată de aceste cărți și totuși nu mă pot lipsi de ele. De altfel, așteaptă puțin: după ce vei fi gustat din celelalte cărți, vei simți farmecul acestora. De altfel foarte inteligentă la lecturile sfinte; îi plăcea de asemenea literatura profană și proteja pe literați. Dar mai ales credința sa era mare și binefacerea neobosită. Foarte milostivă, cu deosebire față de călugări, pe care i iubea, avea totdeauna mâna deschisă, această mână cheltuitoare de bogății pe care o celebrează unul din panegiriștii săi. Ea dădea tuturor, cu foarte mare dărnicie, cerșetorilor, păduchioșilor, nenorociților pe care i întâlnea în calea sa. Și atunci pentru acești umili, această femeie de obicei rezervată și cam distantă, devenea ușor accesibilă; fața ei timiditatea îi dispărea, limba i se dezlega; în astfel de ocazii, devenea chiar puțin moralistă. Ea vorbea cu plăcere despre ridicare prin muncă, sfătuia pe protejații săi să nu se dedea lenii, să nu se târască din ușă în ușă cerând de pomană. Dând împăratului moștenitori pentru tron, își întărise poziția; mai târziu, căsătoria fetelor sale contribui de asemenea să-i asigure oarecare influență, prin acțiunea pe care o exercită cel putin asupra unuia din gineri. Apoi, retragerea Anei Dalassena liberând pe basileu din tutela în care-l ținea de atâta vreme împărăteasa mamă, lăsă locul liber pentru alte persoane. În sfârșit, încet-încet, pe măsură ce înainta în viață, Alexios însuși revenea către Irina. Acum pasiunile sale se liniștiseră, dragostea de aventură aproape se stinsese. De altfel, el suferea deseori de gută și în acele crize teribile numai basillisa știa să-l îngrijească cum trebuie și să-i potolească puțin durerile prin fricțiuni îndemânatice. Atunci sună pentru Irina ora așteptată cu răbdare. În curând, Alexe nu se mai putu lipsi de ea. Luă obiceiul s-o ducă peste tot cu el, în călătorii, în expedițiile militare chiar, atât pentru îngrjirea ei efectuoasă, cât și pentru bunele sfaturi de guvernare pe care știa să i le dea, poate de asemenea puțin pentru că se temea de spiritul ei intrigant și credea înțelept să n-o lase, departe de el, în seama sugestiilor unor ambiții pe care ea nu le mai ascundea. Iubind în adevăr foarte sincer pe soțul ei, împăratul, Irina, conștientă de influența ei, aspira acum mai sus. Ea se gândea, pentru prezent, să împartă puterea, să guverneze după propriile ei vederi; se gândea mai ales pentru viitor să aranjeze succesiunea după dorința ei și pretindea să transmită tronul, în detrimentul fiului său Ioan, moștenitorul legitim, fiicei sale preferate, Ana Comnena și soțului acesteia, Nichifor Bryenne, a cărui inteligență, elocvență, spirit cultivat și calități literare le aprecia foarte mult. Zadarnic dușmanii ppolitici ai Irinei glumeau pe socoteala dragostei conjugale pe care împăratul o avea acum pentru soția lui. Până și în cort, până și la masă, Alexios găsea fițuici injurioase, în care era sfătuit să trimită în gineceu pe această suverană a cărei prezență încurca taberele. Nimic nu l convingea. Din zi în zi prințul suferea tot mai mult influența Irinei. În vremea când exercita asupra lui Alexe Comnenul o influență atotputernică, Irina se asociase soțului ei pentru a întemeia un așezământ cucernic. În partea occidentală a Constantinopolului, în cartierul Deuteron, nu departe de locul actual al celor Șapte Turnuri, cei doi soți puseseră să se construiască doă mânăstiri vecine, una pentru bărbați sub patronajul lui Hristos, care iubește omenirea(Philantropos), cealaltă pentru femei, sub protecția Fecioarei plnă de grații. Motive destul de deosebite hotărâseră pe împărăteasă să clădească această sfântă casă. Ea voia mai întâi să-și arate astfel recunoștința în fața Madonei care, spunea ea, toată viața o copleșise cu darurile sale și o ocrotise cu protecția sa; o făcuse să se nască dintr o rasă credincioasă și pornită spre virtute îi asigurase binefacerile unei educații admirabile, care în urmă o ridicase pe tron, această culme a fericirii omenești; în sfârșit, întinsese mâna sa divină asupra tuturor celor pe care Irina îi iubea, asupra soțului, copiilor, nepoților săi, acordând basileului în războaiele împotriva barbarilor victorii mari și fructuoase, membrilor familiei suverane vindecări miraculoase în bolile lor, imperiului un sprijin statornic și oprosperitate fără pereche. De altfel, ca toți bizantinii, Irina atribuia o putere deosebită rugăciunilor care se ridicau din gura călugărilor catre Dumnezeu și în consecință ea aștepta de la așezământul său tot felul de avantaje pentru buna guvernare a monarhiei și pentru pacea creștinătății. Dar la aceste motive de ordin spiritual se adăugau și considerații mai omenești. Una din fetele împărătesei, Evdochia, făcuse o căsătorie destul de nefericită. Bărbatul ei, fără nici un respect pentru nașterea imperială a tinerei femei, o trata foarte disprețuitor; el nu nu se arăta mai delicat față de basillissa, soacra sa; așa încât, Evdochia îmbolnăvindu-se, fusese să se desfacă această căsnicie nepotrivită. Bărbatul fusese dat afară din palat, soția sa se făcuse călugăriță. Or, noua mânăstire era tocmai destinată a oferi imperialei schimnice un azil demn de rangul său. În sfârșit, în acest Bizanț așa de rodnic în revoluții, nimeni, precum se știe, nu putea fi sigur de ziua de mâine. Prințese din familia Irinei piteau avea nevoie cândva să caute în mânăstire un refugiu împotriva furtunilor vieții, dacă împăratul murea înaintea ei. De aceea, lângă mânăstire ea puse să se clădească construcții mai confortabile și mai somptuoase, pentru nevoile femeilor din casa imperială. Era așa numita casă a stăpânilor sau locuința prinților. Ridicate în afară de zidul mânăstirii și independente de aceasta, clădirile comunicau totuși ușor cu mânăstirea și aveau caracterul lor de sfințenie. Astfel, în timp ce Alexios pregătea în mânăstirea lui Hristos un mormânt pentru trupul lui muritor, Irina își pregătea un azil pentru bătrânețe, lângă mânăstirea Fecioarei. Aici se retrăsese după moartea soțului ei. Atunci importanța locuinței pe care și o pregătise împărăteasa crescu. Era un adevărat palat, cu curți întinse, porticuri, mai multe instalații de băi, o biserică specială, consacrată sfântului Dumitru.Irina veni să se instaleze aici întovărășită de o suită numeroasă de servitori și de femei. Ea dădu de asemenea ospitalitate fiicei sale preferate, ana Comnena, care ocupă un apartament cu vederea spre grădina mânăstirii lui Hristos și fiicei acesteia, rămasă văduvă tânără de tot și care ca și ea se numea Irina Dukas. Acolo, între copiii ei, bătrâna împărăteasă trăi până la moarte, care pare a se fi întâmplat în 1123, în vecinătateacălugărilor pe care-i iubise totdeauna și în atmosfera de credință care învăluise tinerețea sa. Totuși, ea nu murise cu totul pentru lume. Primea cu plăcere, întreținea în jurul ei o curte de oameni de litere, care-i celebrau gloria sau îi mîngâiau tristețea și doliul. Continua să se intereseze de problemele spirituale și încuraja cu deosebire pe ginerele său Nichifor Bryenne, al cărui talent literar îl apreciase totdeauna, să scrie istoria marelui Alexe Comnenul, soțul ei regretat. Această lucrare a ajuns până la noi iar în prefață Bryenne laudă mintea foarte înțeleaptă care i-a impus această sarcină grea, forța herculeanăcare i-a constrâns modestia să primească. În prezent se păstrează și actul de fundație, pentru mânăstirea sa, typikon-ulpe care Irina, împărăteasă a Romanilor, credincioasă lui Hristos Dumnezeul nostru l-a întocmit și semnat cu propria mână cu cerneală de purpură. Cea dintâi preocupare a fondatoarei este de a asigura în mânăstire respectarea scrupuloasă a moralei. În adevăr, la începutul secolului al XII-lea viața interioară a mânăstirilor avea mare nevoie de a fi reformată și nu fără motive se temea Irina ca șarpele, vechiul corupător să nu găsească în casa pioasă o noă Evă, la urechea căreia să șoptească sofisme mortale și pe care s o târască în mrejele iadului. Ea se roagă deci fierbinte Fecioarei să apere pe călugărițe de ispite și să dea acestor suflete de femei virtuți bărbătești. Dar ea luă cu prudență toate măsurile necesare spre a înlătura primejdia. Mânăstirea va fi închisă cu severitate pentru tot ceea ce vine din afară. Nici un bărbat nu va fi admis, nici un ochi străin nu va putea surprinde piosul mister al intimității monastice. Împărăteasa interzice, cu grijă, construirea de terase în apropierea sfintei case, de unde privirile indiscrete s-ar opri în curtea mânăstirii; interzice ca în suita doamnelor din aristocrație, admise să viziteze mânăstirea, vreun bărbat, fie chiar și eunuc, să treacă zidul protector. Pentru mai multăsiguranță, chiar și cântăreții sunt excluși din această mânăstire model: cel mult, deoarece trebuie, vor fi tolerați doi preoți și de asemenea confesorul și economul comunității vor trebui să aparțină acestei singure categorii de persoane. Aceasta în ce privește interiorul. Irina orânduise nu mai puțin sever legăturile pe care călugărițele le puteau avea cu lumea din afară. Asupra acestui punct, doctrina Bisericii era grozav de aspră.Călugărul, spuneau Părinții, nu trebuiesă mai aibă familie pe pământ. Totuși, în practică, erau necesare unele concesii slăbiciunii omenești. Ca urmare, o dată sau de două ori pe an, mama, sora, cumnata călugăriței erau autorizate să vină în mânăstire, spre a lua o masă împreună cu surorile; și dacă persoana cu care erau rudă se ăntâmpla să fie bolnavă, se tolera ca vizitatoarele să stea două zile întregi în mânăstire. Cât despre bărbați, tată, frate, cumnat, ei nu puteau să-și vadă rudele decât la poarta exterioară a mânăstirii și încă în prezența unei respectabile surori în vârstă și pentru foarte puțină vreme. Dacă vreo călugăriță era bolnavă, spre a și putea vedea rudele era transportată cu targa la poarta cea mare: dar, sub nici un motiv un bărbat nu trebuia să treacă zidul. Invers, dacă una din surori avea în oraș vreo rudă grav bolnavă, ea putea s-o viziteze, dar întovărășită de două surori de vârstă și de ținută respectabilă și cu nici un preț nu trebuia să petreacă noaptea afară din mânăstire. De altfel, pentru a evita orice ieșire sau intrare suspectă, călugărița portăreasă, femeie în vârstă și virtuoasă, veghea la poartă; și pentru și mai multă siguranță, în fiecare seară ea preda cheile în mâna superioarei. De altfel nu se făcea nimicîn casă fără autorizarea acesteia: ceea ce nu însemnează că ea era scutită de disciplina comună. Când trebuia să trateze afacerile mânăstirii, când avea de primit pe administratorii sau fermierii bunurilor comunității, ea se ducea la poarta interioară a mânăstirii, escortată de două sau trei surori în vârstă, care erau martorii discuțiilor. De altfel se sileau să primească în interiorul zidurilor cât mai puțini străini. Cel mult se permitea vizita femeilor pe care le atrăgea reputația de sfințenie a casei; asupra acestei chestiuni, fondatoarea lăsa la aprecierea superioarei,însă adăugând că aceste vizitatoare trebuiau să fie totdeauna persoane de o moralitate recunoscută și limitând la cel mult 2 zile durata șederii lor. Comunitatea instituită de Irina nu trebuia să fie prea numeroasă, în intențiile fondatoarei mulțimea riscând să împiedice exacta aplicare a ordinei. Ea cuprindea numai 80 de călugărițe și 10 servitoare și în nici un caz numărul servitorilor nu trebuia să treacă peste 40. În fruntea casei era o superioară. Felul în care era numită aceasta era foarte curios. Călugărițele se înțelegeau să propună trei nume, între care alegerea definitivă se făcea în felul următor: cele trei nume erau scrise pe trei foi de hârtie asemănătoare, cu formula aceasta: Doamne, Isuse Hristoase, tu care cunosti inimile, prin ajutorul Fecioarei omaculate, plină de grații, arată-te nouă, umilele tale servitoare, dacă crezi demnă de demnitatea de stareță pe cutare și pe cutare. Hârtiile, îndoite cu grijă, erau așezate pe altar sâmbătă seară; comunitatea petrecea noaptea în rugăciuni și a doua zi, după slujbă, preotul lua una din hârtii de pe altar și judecata lui Dumnzeu arăta astfel pe aceea care va conduce mânăstirea. O dată instalată, ea exercita o autoritate absolută asupra lucrurilor materiale ca și asupra celor spirituale și drepturile sale mergeau până la a exclude fără explicații dacă credea de cuviință, pe o călugăriță din comunitate. Ea însăți nu dădea socoteală nimănui și nu putea fi înlocuită decât dacă călca grav vreuna din datoriile ei. În acest caz, prințesa imperială, protectoarea mânăstirii și care în această calitate prezida alegerea, intervenea și destituia pe stareță. Dar ecesta era un eveniment cu totul excepțional.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ducellier Alain, Bizantinii, Editura Teora, Bucuresti, 1997
  • Georgescu Maria, Istoria Bizantului Editura Cetatea de Scaun, Targoviste, 1997