Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu (n. 1 ianuarie 1923, Gura Văii, comuna Recea, județul Făgăraș; d. 1 mai 2006, comuna Sântimbru, sat Galtiu, județul Alba) a fost un celebru luptător în munți, împotriva comunismului. În memoriile sale, mărturisește că aflat în anul 1976, pe când era anchetat la Securitate, la Rahova, că în acte, localitatea sa de naștere era Iași, județul Făgăraș (așa i-a spus anchetatorul și securistul Nagy). A acționat pe versantul nordic al Munților Făgăraș.

Biografie

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut într-o familie românească cu trei copii, în Țara Făgărașului. A învățat la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, unde a făcut parte din Frăția de Cruce „Negoiul”. A urmat timp de patru ani cursurile a două facultăți: Facultatea de Agronomie din Cluj și Academia de Înalte Studii Economice Brașov. A făcut armata la 12 Vânători de Munte (pentru un timp participând la frontul de apus) și la Școala Militară de ofițeri Câmpulung Muscel.

S-a angajat ca luptător anticomunist și în facultate, la Cluj și la Brașov. S-a încadrat cu întreaga viață deplin și pentru totdeauna în Rezistența armată anticomunistă din România, conducând șapte ani Grupul Carpatin Făgărășan. În această calitate a desfășurat un parteneriat militar cu NATO anticomunist în anii 1951-1954. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanțele comuniste în contumacie la zeci de ani închisoare și, la urmă, de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, organele securității nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuție la intervenția directă a președintelui american, Nixon.

Scurt istoric al rezistenței armate anticomuniste din România

de Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu, elev

Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât și ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puțini membri, mai toți fiind de origine etnică străină.

Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică și apoi de forța celor mai declasați indivizi din societatea românească: Securitatea.

Românii au ieșit din ce-al doilea război mondial ca popor învins și tratat ca atare, și de sovietici, și de democrațiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel și a celorlalte țări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma țării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie și și-au dorit puterea și traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă și nedreptățile mai strigătoare la cer decât în celelalte țări vecine, dacă a existat un fenomen Pitești și un Canal al morții, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea țara care prin așezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupți de apus, neavând graniță decât cu țări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă și antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoșat și obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 și 1941), alegătorii erau duși să voteze pe față, „da” sau „nu”, în coloane, însoțiți de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede țara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei “Pantiușa” Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, János Vincze și Pavel Aranici.

Oamenii politici și de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în fața noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăși de drum, lăsând descoperiți pe cei ce nu și-au aplecat capul și care au fost trimiși în temniță sau la moarte. Pustiul, deznădejdea și lașitatea s-au întins peste tot cuprinsul țării.

Și totuși în această mlaștină a disperării s-a închegat o rezistență armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au pășit pe pământul țării noastre. Acțiunea a fost organizată de Armata Română, de ofițeri, cum a fost locotenentul Motrescu, și a continuat în acest colț de țară prin Cenușe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistența armată s-a întins apoi în toți munții României. În toamna anului 1944 și iarna ce a urmat, au fost lansate în țară, de germani, grupuri de parașutiști cu misiunea de a acționa la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesființat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munți, până în 1948, când au devenit active. Așa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraș, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane și Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuși fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a inițiat o rezistență armată, imediat ce și-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere și în ajutor apusean, speranțe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenței militare anticomuniste, implicându-se în ea ofițeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonț, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înțelegere între toate forțele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Național-Țărănesc (ing. Pop), Partidul Național Liberal (ing. Bujoi), Mișcarea Legionară (prof. Nicolae Petrașcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizațiile studențești și alte forțe. - - S-a format și un Comandament Unic al Rezistenței. În toată țara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acționa la momentul potrivit. A fost anunțat Consiliul Național Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunțat guvernele apusene despre ce s-a inițiat în România.

Din cauza defecțiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenți sovietici cu funcții înalte, ca Harold “Kim” Philby, Anthony Blunt și alții), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat și, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestați (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzați).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenți, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistență. Au rămas doar un număr mic de nearestați, poate 20%, dintre cei deciși să se încadreze în rândurile rezistenței armate, care, fie că nu erau cunoscuți de regim, fie că au reușit să se eschiveze de la arestare. Din acești puțini rămași, s-a format rezistența armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe țară, care să coordoneze acțiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici și strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistență anticomunistă pe întreaga țară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri și doar din puține victorii. Învinși au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluțiile de la 1848, învinși în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ținut conștiința națională trează, prin ele am supraviețuit prin veacuri și stăm astăzi pe pământul țării.

Prin lupta de rezistență armată și jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistența creștină, a celor din închisori și a emigrației românești, poporul român și-a spălat onoarea, murdărită de atâtea lașități și trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistență armată anticomunistă nu se cunoaște exact. În arhivele Securității nu există un inventar complet, ci doar tabele parțiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundația Luptătorii din Rezistența Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.

Editarea conținutului
Manuale
Manual de stil Biografii Date și numere Pronunție Titlurile articolelor Titluri în română
Legături utile și îndrumări
Citarea surselor Fără cercetare originală Punct de vedere neutru Cioturi Imagini

Un grup înarmat de rezistență anticomunistă, trebuia să aibă următoarele caracteristici:

1. Un număr de doi sau mai mulți luptători (189 - în banda Victor Lupșa - Vrancea, 250 - în banda Vasile Dunca – Maramureș etc) hotărâți să se opună cu arma conducerii comuniste, pentru a o dărâma.
2. Un număr de oameni de sprijin al luptătorilor, care ajungea până la ordinul miilor, oameni ce au dat adăpost, hrană și informații grupurilor de luptători.
3. Un sector muntos sau păduros, în care să activeze, și un număr de localități unde să-și exercite influența asupra populației.
4. Forțe ale Securității și Miliției, de la un pluton până la o armată de multe batalioane sau regimente, cu tehnică de luptă, care au acționat după toate regulile războiului, împotriva grupului, câteva zile, câteva luni, sau ani în șir (20 de ani în munții Bucovinei).
5. Un număr de câțiva luptători din grup uciși, sau prinși răniți în ciocnirile cu forțele Securității.
6. Un număr de câțiva dintre luptători sau dintre sprijinitori uciși în anchete la Securitate.
7. Neapărat unul sau mai multe Iude, care i-au vândut, pentru bani sau avantaje materiale, pe luptători, pentru ca aceștia să fie prinși vii sau răniți.
8. Un proces sau mai multe procese publice sau secrete în care s-au dat zeci, sute sau mii de condamnări (cazul zonei Făgăraș), dintre care multe la moarte și confiscarea averii.
9. Execuții ale celor condamnați la moarte în locuri dosite, aruncarea cadavrelor în gropi comune, necunoscute până în ziua de azi, sau execuții fără condamnare, în locuri publice, pentru a înspăimânta populația (la Câmpeni, a rudelor episcopului Valerian Trifa).
10. Uciderea celor condamnați la închisoare în afara Penitenciarului, în condiții necunoscute.
11. Instalarea unui regim de teroare asupra familiilor, sprijinitorilor și populației din localități (bătăi, chinuri, confiscarea averii, familii distruse, alungarea din case, strămutarea lor forțată, copii neprimiți la școli, servicii militarii în unități de pedepsire de muncă forțată, sate întregi dislocate în Bărăgan, (de exemplu satul Segacea din munții Apuseni.)
12. Arogarea dreptului de viață, libertate sau moarte, de către câțiva ofițeri de Securitate, care puteau face în sectorul lor orice crimă și fărădelege, fără a da socoteală nimănui.

Grupuri de rezistență armată

Harta mişcărilor armate anticomuniste din România, 1948–1969

Grupurile cele mai cunoscute, conform documentelor din arhiva securității sunt:

• În Banat: col. Ion Uță, Spiru Blănaru, comandor Petru Domășneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru Ambruș, Ion Tănase, Dumitru Ișfănuț (Sfârlogea), Vernichescu, Nicolae Doran, Liviu Vuc;
• În Munții Apuseni (Alba): Dr. Iosif Capotă, Teodor Șușman, col. Nicolae Dabija, frații Macavei, Ștefan Popa, Maxim Sandu, frații Spaniol;
• În Hunedoara: Lazăr Caragea, Petru Vitan;
• În Rodna: Leonida Bodiu (organizația Cruce și Spadă)
• În Vâlcea: Gheorghe Pele, Șerban Secu, Ion Jijie;
• În Craiova: generalul Ion Carlaonț, Marin Dumitrașcu;
• În Gorj: cpt. Mihai Brâncuși;
• În Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae Ciolacu, Nicolae Trocan, frații Croitoru;
• În Crișul Alb: Gligor Cantemir, Ion Lulușa, Adrian Mihuț;
• În Maramureș: Vasile Popșa, Ilie Zubașcu, Gavrilă Mihali-Ștrifundă, Ion Ilban, Nicolae Pop, Vasile Dunca, “banda” de preoți greco-catolici;
• În Vrancea: frații Paragină, Victor Lupșa;
• În Bârlad: Constantin Dan;
• În Bacău: Vasile Corduneanu;
• În Cluj: Gheorghe Pașca, Alexandru Podea, Pop, maior Emil Oniga, Cornel Deac;
• În Suceava: Silvestru Hazmei;
• În Munții Făgăraș:
  • la sud: colonel Gheorghe Arsenescu, frații Petru și Toma Arnăuțoiu, Apostol;
  • la nord: Dumitriu (Gheorghe Ionele), Făină, Ion Cândea și Grupul Carpatin Făgărășan.

Într-un raport al Securității a fost dată cifra de 1300 de astfel de grupări. În arhiva Securității nu se găsesc date despre grupurile parașutate de puterile vestice în România, decât ceea ce a apărut în presă cu prilejul procesului din noiembrie 1953, necunoscându-li-se numărul.

Între grupurile de rezistență din munți, se numără și grupul făgărășan, la început sub numele de banda Hașu, banda Hașu-Gavrilă, banda Gavrilă. Ei s-au numit Grupul Carpatin Făgărășan.

Grupul Carpatin Făgărășan

Era prin 1947. Câteva sute de făgărășeni gata de a se opune cu arma stăpânirii comuniste impusă de Armata Roșie. Era vremea când Brașovul urma să se numească Orașul Stalin, din raionul Stalin, din regiunea Stalin, unde era instalat la Securitate (care încă mai avu scurt timp denumirea de Siguranța statului) consilierul sovietic Alexandru Filipov, ajutat de colonelul de securitate Coloman Ambruș, căpitanii Ernest Deitel, Izu Averbuch (Auerbach), Moritz, Francisc Gergely, Alexandru Nagy și alții cu nume de aceeași rezonanță, dar și de colonelul Gheorghe Crăciun, căpitanul Ion Cârnu, Stelian Alexandrescu și Stoica. Cei dintâi comandau, iar ceilalți executau treburile murdare.

Ion Gavrilă Ogoranu era încadrat într-o organizație condusă de tânărul inginer Gheorghe Toader, șef de promoție a Politehnicii din București. Se aflau în legătură cu rezistența militară din garnizoana Făgăraș, prin cpt. Sabin Mare, precum și cu organizația studenților și muncitorilor din Brașov, prin Gheorghe Jimboi și frații Alexandru și Ion Fulicea. Se cunoștea existența la vremea aceea a unui comandament unic pe țară al tuturor forțelor anticomuniste. La Sâmbăta de Sus se afla, cu domiciliu obligatoriu, prof. Nicolae Petrașcu, secretar al Mișcării Legionare, iar în Recea se afla generalul în rezervă Vasile Mitrea.

La arestările din 1948, au fost închiși cei mai mulți dintre studenții făgărășeni activi în mișcare, între care Iancu Morar, Moise Bărcuțean, Ion Ivan, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr, Octavian Tomuța, Octavian Crișan, Octavian Popa, Aurel Nuțiu, Nelu Muntean. Dintre cei arestați atunci urmau să fie uciși în închisoare: ing. Gheorghe Toader, dr. Petru Săbăduș, Gheorghe Jimboi și muncitorul Ion Fulicea. De asemenea au fost arestați majoritatea fraților de cruce de la Liceul Radu Negru, în frunte cu Victor Roșca. În timpul arestărilor de la Brașov a fost împușcat și ucis în stradă, în plin oraș, studentul Isac.

Trebuie amintit că arestările din 1948 au fost făcute de comisari ai Siguranței, Poliției, și ofițeri ai Jandarmeriei, care la mai puțin de un an urmau să fie la rândul lor arestați și condamnați.

Puținii studenți și elevi scăpați de arestare au pus bazele grupului de rezistență de pe versantul nordic al munților Făgăraș.

În partea răsăriteană a județului Făgăraș, s-a organizat grupul „Vultanul”, sub conducerea învățătorului Pridon, din Părău, căpitan în rezervă, fost voluntar în armata română în primul război mondial. Alături de el se afla studentul Marcel Cornea, învățătorul Ioan Boamfă și tânărul Ioan Buta. Frații de cruce Ion Mogoș și Niculae Mazilu, ieșiți din închisoare, au adunat într-o organizație tinerii din satele din jurul Făgărașului și, prin Victor Ioan Pică, au reînființat frăția de la Liceul Radu Negru.

Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forțele regimului: Miliție, Securitate sau chiar cu armata activă. În cele 146 dosare de urmărire ale Securității apar menționate 108 acțiuni întreprinse împotriva grupării, iar dintre membrii ei au căzut pe rând, după cum urmează: primul ucis în luptă în noiembrie 1950, a fost studentul Marcel Cornea, în satul Părău, și a fost prins rănit studentul Gilu Radeș. A urmat în decembrie, feciorul Toma Pirău (Porâmbu), căzut în luptă în satul Ileni, în șura lui Dumitru Cornea.

În Sărata, a fost împușcat învățătorul Ion Cândea. În ajunul Crăciunului, mor vânduți, luptând, elevii: Ion Mogoș și Niculae Mazilu în satul Pădureni, județul Timiș, în casa lui Traian Muraru. Sunt prinși răniți într-o ciocnire în Râușor elevul Silviu Socol, țăranul Gheorghe Arsu, studenții Gheorghe Duminecă și Nicolae Stanciu din Aluniș, Olt. Toți aceștia, împreună cu plutonierii Partenie Cosma, Dumitru Cornea, Traian Muraru, învățător Pridon, căpitan activ Traian Monea au fost condamnați la moarte anul 1951. Sute de oameni au foist arestați și condamnați la mulți ani de închisoare. A fost arestat și studentul Mihai Maga, a pierit fără urmă sublocotenentul Frâncu.

Toma Pirău

Pleacă dintre noi în străinătate căpitanul Sabin Mare, cu angajamentul că se va întoarce parașutat. Sunt uciși în condiții necunoscute, membrii grupului de parașutați, lansat la Sărata, Făgăraș: Constantin Săplăcan, Ilie Puiu, Wilhelm Spiendler, Mathias Bohn și Gheorghe Bârsan. În legătură cu ei sunt condamnați la moarte și executați frații de cruce Mircea Coman și Serafim Ilisie.

În 1951, în decembrie, este rănit grav, căzând în mâinile Securității, luptătorul Dumitru Moldovan din Lisa, Făgăraș, și este prins tatăl său, Vasile Moldovan. Este prins Petru Novac, tatăl lui Nelu Novac.

În februarie 1952, în satul Voievodeni, este vândut și ucis Andrei Hașu (Baciu), conducătorul de fapt al grupului. Spre finele anului 1952, în Poiana Sibiului, este ucis în luptă, lt. „Dumitriu”, pe numele real Gheorghe Ionele din Arieșeni, Alba. Este prinsă în Avrig, a doua zi de Crăciun, Lenuța Făină.

Timp de doi ani n-a mai murit nimeni din grup. Au rămas 11 persoane, venind și Ioan Pop din Lisa în rândurile grupării. În 1953, a murit sau a fost prins căpitanul Sabin Mare, alături de Gavrilă Pop.

La 6 august 1954, cad în luptă cu forțele Securității la Obreja, Alba: Gheorghe Șovăială și Gelu Novac. La 20 august, cade în mâinile Securității la Avrig, grav rănit, elevul Ion Ilioi. Este prins rănit în Porumbacu de Jos, preotul greco-catolic Ioan David și cumnatul său Candid Bărdaș. În Porumbacul de Sus, este prins dr. Consantin Cismaș.

În iunie 1955, Remus Sofonea, rănit grav, și Laurean Hașu hotărăsc să se sinucidă pentru a nu cădea vii în mâinile Securității. Laurean Hașu nu moare, ci e salvat și vindecat de prof. Olimpiu Borzea.

Sunt prinși prin vânzare, pe rând, în anul 1955, studenții Ion Chiujdea și Laurean Hașu, elevii Ioan Novac și Victor Metea, iar în primăvara anului 1956 Ioan Pop. Aceștia, împreună cu prof. Olimpiu Borzea și dr. Nicolae Burlacu, sunt condamnați la moarte și executați la Jilava în noiembrie 1957, mai puțin ultimii doi, cărora li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viață. Victor Metea, care a refuzat să facă cerere de recurs și grațiere, drept pedeapsă, a mai fost ținut viu în lanțuri, până în aprilie 1958. Dr. Pompiliu Stanciu a murit în arestul Securității, în condiții suspecte.

Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munți. Răniți au fost, dar morți, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populația din regiune, care i-a ajutat și ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securității. Dintre acestea amintesc: fam. Borzea din Viștea de Jos, Bucelea din Viștea de Sus, frații Elisabeta Malene și Remus Budac din Cârța, fam. Vasile Mureșan din Dăișoara, Bârsan din Retiș, Aroneasa, Comșa, Gavrilă, Iftim din Cincu, Aurel Dăișorean din Merghindeal, Ieronim Mihai din Bărcut, Ieronim Albu din Crihalma, Gheorghe și Ion Buta din Jibert, medicii Gheorghe Brescan și Vasile Munteanu, Ion și Nicolae Grecu din Șoarș, sute de familii din toate satele din Țara Oltului, care se găseau ca bănuiți în arhivele Securității. Nu trebuiesc uitați sutele de ciobani din Argeș și Muscel, nici pădurarii din zona Făgăraș.

Caracteristic pentru toți acești oameni e declarația preotesei Valeria Raita, dată la Securitate: "Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe Metea și pe Gavrilă, care-mi sunt dragi ca și copiii mei".

Nu doar ei au făcut rezistența anicomunistă. Înaintea lor au fost preoții ortodocși sau uniți cu Roma, în frunte cu Arsenie Boca, starețul Mănăstirii Sâmbăta, preot David Ion din Scorei, Stanislav Axente din Lisa, Dascălu din Arpaș, Bălescu din Ucea de Sus, Moldovan din Recea, Raita și Motoc din Săsciori, Coriolan Buracu din Făgăraș, și alții care au luat calea închisorilor sau a Canalului.

Aceeași atitudine demnă au avut-o intelectualii din regiune, în special profesorii și învățătorii. Lista lor începe cu prof. Nicolae Petrașcu, Virgil Mateiaș, Romulus Ursu, Valer Literat, Mihai Novac, Săbăduș, notarul Moise Câlțea. Ei au fost în acel colț de țară un dram de demnitate creștină și națională, un picur de speranță în viitor. "I-am întrebat", scrie unul din martori, într-o declarație în arhiva Securității, "dacă ei mai cred într-o cădere a regimului comunist din țară. Mi-au răspuns: ce nu e cu putință la oameni, e cu putință la Dumnezeu".

Rezistența făgărășană, ca de altfel întreaga rezistență anticomunistă pe țară, lucru ce reiese din documentele de atunci, a avut trei caracteristici:

1. Caracter național, indiferent de cine a fost inițiată și constituită, militari, legionari, țărăniști, intelectuali, studenți, elevi, țărani, muncitori, preoți, scopul rezistenței era SALVAREA ROMÂNIEI DE REGIMUL COMUNIST, sau măcar salvarea demnității poporului român. Drapelul sub care se lupta era tricolorul. Toți aveau conștiința că reprezintă adevăratul stat român, și nu cel impus cu forța de Armata Roșie și consilierii sovietici. În acuzațiile ce li s-au adus și pentru care au fost condamnați era și aceea că și-au însușit atribute ale statului român. Adevărat, așa a fost. Cu această conștiință s-a luptat și s-a murit! De asemenea aveau conștiința că reprezintă adevărata armată română, și nu cea silită să cânte pe străzi, „O, Moscova, patria mea”.
2. Al doilea caracter a fost cel creștin. Luptând pentru neamul românesc, au luptat cu credința că luptă pentru prezența lui Hristos în sufletul neamului nostru, pentru valorile creștine, pentru adevăr și dreptate, pentru ca neamul nostru să rămână creștin așa cum a fost în cei 2000 de ani.
3. Caracter monarhic, luptam pentru o Românie regală, cu o constituție democratică, în care să se prevadă: drepturi, obligații și libertăți pentru toți cetățenii țării, de orice neam și de orice stare socială.

Tactica și strategia Grupului Carpatin Făgărășan

Aveam la dispoziție cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. și lat de 60 Km. fără căi de comunicație, împădurit.

Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu și de țară, ce ne cunoșteam de mici, crescusem împreună, ne știam calitățile și defectele, ne născusem la poalele munților și în munți ne simțeam ca acasă („...pe ei îi ocrotește natura,” recunoștea și locotenentul Alexandru Moritz.)

Ne-am extins activitatea pe o suprafață cât mai mare: toți munții Făgăraș și Perșani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoș, Sighișoara, Mediaș, Sibiu, pentru a dispersa forțele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistență, greșeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din țară, chiar cele conduse de militari, unde, odată descoperit centrul de rezistență, Securitatea aducea atâtea forțe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă, eram peste tot și nicăieri, tot timpul în mișcare.

Am fost iubiți și sprijiniți de o populație minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creștină și onoarea militară. Țineam să nu rămână în urma noastră nici o acțiune de care să ne fie rușine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostașilor trimiși după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevărații vinovați, care conduceau represiunea de la distanță, ci eram puși în situația tragică, de a ne întâlni și ucide român cu român pe crestele munților. Am tras doar atunci când am fost înconjurați și pentru a ieși din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, și-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile Securității, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele Securității, dactilografiate sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost microfilmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă, microfilmată.

După Revoluție, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul volum în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

În prefața volumului al treilea, am spus că, pentru a scrie o istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele Securității.

Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la Securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat aici sub nr. 770. Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file. Din acest număr 30 volume au fost alcătuite de Miliție, restul de Securitate. Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16 volume, cuprinzând procesul din 1957 și condamnarea luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de la regionalele Securității, altele decât cea din regiunea Stalin. Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 și cu procesul din orașul Stalin din iulie 1951, cu pronunțarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informații despre parașutații de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiștilor americani, englezi și francezi. Nu se află nici o referire la modul cum a fost arestat și anchetat autorul acestor rânduri, și nici despre urmărirea sa, ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informații în urma cărora am fost acuzați de legături cu imperialiștii, pentru a fi condamnați pentru spionaj și trădare. Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenței anticomuniste.

Materiale care se află în dosarele studiate la C.N.S.A.S.

Ca volum de pagini scrise, sunt notele informative ale diferiților informatori. De altfel trebuie știut că orice acțiune desfășurată de Securitate a avut la bază o informație, adevărată sau falsă, despre noi. Cum au fost recrutați și cine au fost informatorii?

Primii informatori ai miliției și securității au fost vechii agenți ai jandarmeriei, poliției și siguranței. Stăpânii s-au schimbat, dar uneltele au rămas. În multe cazuri au rămas și stăpânii. Jandarmii au devenit milițieni, comisarii și ofițerii au devenit ofițeri de Miliție și Securitate, tot atât de zeloși și de slugarnici ca și înainte, ba chiar mai mult. Ca exemplu, îl dau pe plutonierul de Miliție Gheorghe Mureșan, care a trimis la moarte și închisoare sute de oameni. De altfel lucrurile s-au petrecut la fel și în eșaloanele superioare: șeful Siguranței antonesciene, Eugen Cristescu, condamnat la moarte odată cu mareșalul, n-a fost trimis în fața plutonului de execuție, ci cocoțat la Direcția Securității, unde și-a adus aportul, la distrugerea „dușmanilor regimului”. Că, după un timp, când nu au mai avut nevoie de ei, au fost arestați și condamnați și ei la rândul lor, acest lucru face parte din morala comunistă.

De obicei, într-un fel, informatorii nu erau numai informatori, ci erau oameni tari, mai ales în sate și orașe, care puteau dispune de semenii lor, pentru satisfacerea propriilor lor interese. Erau cunoscuți de toată lumea, și ei voiau ca oamenii să le știe de frică. De multe ori se poate vorbi chiar de dinastii de informatori. Iată un caz pe care-l cunosc bine: informatorul nr. 1 a fost primar în timpul stăpânirii maghiare, trimițându-și consătenii la închisoare, mai zelos decât jandarmii maghiari. După Unire, n-a pățit nimic, s-a înscris în Partidul Liberal și a fost tot primar. S-a purtat la fel cu sătenii, de data aceasta cu ajutorul jandarmilor români. Nr. 2, fiul primului, a fost mare și tare în timpul dictaturilor carlistă și antonesciană. Se lupta să ajungă primar. Pe pâra lui au fost ridicați consăteni și trimiși din post de jandarmi în post de jandarmi, cu mâinile legate. Nr. 3, fiul nr. 2, a fost un zelos agent al Securității, făcînd pâri mincinoase la adresa consătenilor. Doi oameni pârâți de el au murit în urma bătăilor primite de la Securitate. Nr. 4, fiul nr. 3, a ajuns ofițer de Miliție și apoi de Poliție.

Altă categorie de informatori erau cei care prin funcția lor aveau tangență cu noi. Pădurarii, paznicii de vânătoare, vânătorii din magazine, paznicii de câmp și din sate, ciobanii, cabanierii, medicii, farmaciștii, postașii, hornarii, învățătorii, preoții, vânzătorii, medicii veterinari etc, care erau obligați să-și ia angajamentul că vor raporta tot ce au observat. Erau instruiți în acest sens și uteciștii și pionierii, în ședințele lor de îndoctrinare comunistă. Uneori copiii și-au vândut părinții și vecinii, cu pasiune. O categorie aparte de informatori erau chiar membrii familiilor noastre, colegii de școală, prieteni și sprijinitori de-ai noștri.

Noi am sfătuit întotdeauna pe oamenii noștri să nu refuze propunerea Securității de a deveni agenți, pentru a nu fi arestați, și să-și ia angajamentul că ne vor vinde. Era singura modalitate, de a scăpa de arestare și de chinurile din beciurile Securității. Pe ei i-am sfătuit să dea informații despre noi, lipsite de importanță. În multe cazuri, le spuneam noi ce să declare Miliției și Securității pentru a fi crezuți și pentru a-i deruta. Spera oare Securitatea că va obține rezultate astfel? Aveau puține speranțe, dar se mulțumeau cu ce se realiza. Trebuie spus că asupra oamenilor noștri și în general asupra populației se făceau amenințări mari și chiar se recurgea la ele. Bunăoară: „vă vom duce cu toată familia, de nu va mai ști nimeni de voi!”, „te vom ucide în bătaie la Securitate!” , „ai o fată sau o soție, o vom lua-o la Securitate, și câinii își vor bate joc de ea!”. Cu toate acestea nu am fost vânduți.

Există în istoria grupului nostru însă, doar câteva cazuri, când sprijinitorii noștri, terorizați și îngroziți, au cedat: fratele lui Toma Pirău, Ion Gălbingea, și mai târziu, prof. Ion Grovu, care a vândut ultimul grup dintre noi.

S-a vorbit mult după revoluție despre publicarea listei cu numele informatorilor Securității. În cazul nostru, ar fi cel puțin, o mare greșeală. Nu faptul că ai iscălit un angajament te face vinovat. La vremea aceea refuzul de a fi informator era egal cu chinuri și cu urmări foarte grave, arestare, deportare sau moarte. Majoritatea oamenilor noștri de sprijin au trebuit să iscălească un astfel de angajament. Nu poate fi socotit cineva informator dacă a declarat informații lipsite de valoare, ca de ex. „Părinții lui Metea Victor au fost la biserică”, sau dacă au spus lucruri pe care Securitatea le știa, ca de ex. am văzut-o pe mama lui R. cu haine cernite, deci știe că fiul ei e mort. Informator îl socotim pe acela a cărui informație a ucis sau a produs un rău cuiva. Sunt zeci de mii de pagini în cazul nostru, conținând informații care nu ne puteau face nici un rău. Oamenii le-au dat din cauza fricii sau anume ca să deruteze Securitatea. Ar fi o crimă ca numele adevărat al autorilor acestora să figureze într-o listă oarbă a informatorilor.

Și, cu toate acestea, au fost oameni care au refuzat pe față să-și ia un angajament. Un paznic de vânătoare a spus: „eu am fost angajat să ocrotesc vânatul, nu să vânez oameni”. Unui condamnat la 15 ani i se promite eliberarea, dacă promite că-l va preda pe nepotul lui. „Să-mi vând eu sângele meu? Ce vreți să faceți din poporul acesta?”

Adevărații informatori, au fost aceia care, de bună voie și nesiliți de nimeni, pentru bani sau alte beneficii, și-au trimis consătenii la arestare, condamnare sau moarte, ca bunăoară cei ale căror informații au dus la 17 condamnări la moarte, zeci de condamnări la închisoare, familii distruse, gospodării arse din temelii, informații răsplătite cu câte 1000 de lei de informator. Informatori vinovați au fost și cei care s-au răzbunat pe semenii lor, pârându-i că au legătură cu cei din munți, fără să fie adevărat. Pe vremea aceea nu puteai să te răzbuni pe cineva mai crunt, decât pârându-l că are legătură cu aceștia (ca bunăoară cel care s-a răzbunat pe vecinul său, Octavian Lazea, declarînd că mama lui Gavrilă a fost văzută la acesta cu o traistă de merinde, lucru complet neadevărat. Cei doi au fost arestați, bătuți și aruncați în nesimțire pe marginea drumului).

În dosare se găsesc pe lângă informații, rapoarte, telegrame, procese verbale, note, dispoziții, hotărâri etc precum și activitatea trupelor de Securitate împotriva noastră din timpul anilor 1950-1956 și chiar de mai târziu. Nu am găsit consemnate acțiunile de mai mică amploare ale Miliției și Securității din anii 1948 și 1949. De asemenea se găsesc consemnate doar acțiunile din regiunile Stalin și Sibiu, și numai tangențial amintite cele din regiunea Argeș, deși ne-am ciocnit în multe rânduri cu trupele din regiunea Argeș (ca de ex. în 1951 în Piscul Netorului, în 1952 pe muntele Moldoveanu și în 1954 la Izvoarele Topologului.)

Două acțiuni, și anume cele de mai mare amploare din vara anului 1951 și din 1952, nu sunt consemnate, ultima deloc, iar prima de abia tangențial amintită. Cauza? Ultima se pare că a fost condusă de Nicolae Ceaușescu pe când era general la armată. De altfel din loc în loc, în volume, se găsesc file albe (chiar scris cu cuvintele “filă albă”, înlocuind desigur ceva ce a fost extras).

Efectivul acțiunilor a variat de la grupa de patru până la zece ostași, până la plutoane și mai la urmă regimente, când grupul nostru carpatin nu mai era numit „bandă”, ci a devenit „inamicul”. Deși s-au folosit permanent avioane și elicoptere, ele nu sunt decât parțial amintite.

Desfășurarea acțiunilor este consemnată amănunțit, unele chiar foarte amănunțit, fiind trecute chiar și numele câinilor care au participat la acțiune.

În total am numărat 108 acțiuni ale miliției și securității, repartizate astfel pe ani:

• 16 acțiuni în 1950
• 7 acțiuni în 1951
• 15 acțiuni în 1952
• 23 acțiuni în 1953
• 25 acțiuni în 1954
• 18 acțiuni în 1955
• 4 acțiuni în 1956.

Desfășurarea ciocnirilor cu grupul nostru sunt consemnate destul de aproape de adevăr. De obicei sunt introduse elemente care să le scuze insuccesele: de exemplu se prezintă un număr mai mare de bandiți, se trec mai puține forțe ale Securității, armamentul blocat, acțiunile s-au petrecut seara când întunericul avantaja bandiții; și bineînțeles au găsit totdeauna țapi ispășitori, din vina cărora noi n-am fost distruși și ei au avut pierderi. Ofițerii incompetenți au fost dați afară sau înaintați Tribunalului Militar.

În ce privește adevărul și minciuna din dosare: unele piese din dosar sunt adevărate, așa cum sunt prezentate, altele sunt cosmetizate, cu scuze și elemente favorabile lor, altele sunt denaturate în parte sau complet, pentru ca vina să cadă total asupra noastră. În sfârșit, unele sunt în totalitate inventate cu bună știință, pentru ca organele să-și justifice ineficiența în fața forurilor superioare. Un astfel de caz este cel al licențiatei Elena Șofariu, a cărei viață a fost distrusă de Securitate, bănuită a avea legături cu grupul nostru, fata neavând însă nici cea mai mică legătură cu noi.

Aici consemnez un mare noroc pentru grupul nostru făgărășan. În majoritatea grupurilor din țară, nu mai trăiește nimeni dintre cei ce pot confirma cât adevăr și câtă minciună se află în dosarele Securității. În grupul nostru făgărășan au supraviețuit și mai trăiesc destul de mulți din cei ce au trăit acele evenimente și le pot judeca (luptătorii Ion Ilioi și Gilu Radeș, Olimpiu Borzea, Ion Grecu, Victor Ioan Pică, Dumitru Moldovan, autorul acestor rânduri și alții. Până de curând au trăit dr. Nicolae Burlacu, înv. Elisabeta Malene, și preotul Victor Dâmboi.). Trebuie spus că în volumul dosarelor, documentele nu sunt așezate după niciun criteriu logic, nici cronologic, nici tematic. În multe cazuri cuprinsul volumului nu corespunde titlului de pe copertă. Pentru sistematizarea enormului material ce l-am scos din arhive, am adoptat pe cât posibil ordinea cronologică, cu anul, luna și data când a fost emis documentul. Astfel se face ca un document să nu aibă legătură tematică cu cel de dinaintea lui sau cu următorul document. Am consemnat fiecare document cu data, volumul, fila de unde provine și autorul documentului. În unele cazuri, din neatenție, am uitat să trec, unul sau două din aceste repere, și mi-ar fi trebuit un timp enorm să repar greșeala.

Scopul tipăririi volumelor lui Ion Gavrilă Ogoranu

1. Să dovedesc că amintirile din cele trei volume publicate sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” nu au fost niște povestiri, ci realități crude, la care autorul și ceilalți amintiți în carte au participat efectiv.
2. Să dovedesc că prin curăția idealurilor pentru care am luptat, prin dăruirea de care am dat dovadă, prin păstrarea liniei de onoare și morală creștină ce-am adoptat-o, prin tactica și strategia pe care le-am folosit, prin acțiunile de luptă la care am participat, prin jertfele pe care le-am adus, prin efectivele forțelor dușmane care au acționat asupra noastră, prin influența pe care am avut-o asupra zonei din sudul Transilvaniei, grupul nostru carpatin de eliberare națională poate fi așezat cu cinste alături de celelalte sute de grupuri de rezistență anticomunistă din România.
3. Toate cele de mai sus le pun în fața istoricilor, să judece, să cântărească și să se pronunțe dacă într-adevăr a existat o rezistență armată anticomunistă în România.
4. M-a interesat mai puțin numele informatorilor și ofițerilor care au făcut poliție politică și au acționat asupra noastră. M-am oprit cu drag la chipurile luptătorilor, la sufletul lor curat, la cei ce și-au jertfit pe altarul patriei tinerețea, libertatea, și la urmă viața, fără a pretinde nimic pentru sine. Asupra acelora care nu au nici până astăzi, nici cruce, nici mormânt. Am adus în față de asemenea, chipurile oamenilor din acest colț de țară, care au venit alături de noi, și împreună am scris o pagină, de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie rece și savantă, a forțelor de producție, a conflictelor de interese, a centrelor de influență interne sau externe, a teoriilor seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o istorie care suferă, care plânge, care speră luptă și se zbate să supraviețuiască, ce-și apără credința în Hristos, nevoile și neamul, demnitatea celor înfrățiți cu râurile și ramurile, pe scurt a acelor ce-au făcut și vor face fapte istorice. A acelor care murind, au lăsat prin testament, țării, cuvintele: MAMĂ ȚARĂ, IARTĂ-NE CĂ AM CUTEZAT SĂ LUPTĂM ȘI SĂ MURIM PENTRU TINE!

Testament

Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărășan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri și gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri și gânduri, izvorâte și călite în dragoste pentru neamul nostru.

Și așa am înțeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele, și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Și-n această dâră de foc, din urma și dinaintea noastră, noi, câțiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Și de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogățire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, nu am exploatat munca și viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIȘTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEȘTI; ȘI TE ÎNALȚI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEȘTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înțelegem și să-l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și mintea noastră, n-au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oșteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești.

În acești ani am găsit în suflete de români, adesea umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, merită să le jertfești. Ne-am lovit însă și de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda și, nu odată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor și-au dat viața pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți.

Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.

Grupul carpatin-făgărășan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

Scrieri

• Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. I, Editura Marineasa - Timișoara, 1995
• Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc ,vol. II, Editura Marineasa - Timișoara, 1996
• Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. III împreună cu Lucia Baki Nicoară - Editura Marineasa - Timișoara, 1999; (ediția a II-a, Editura Mesagerul de Făgăraș, 2011, ISBN 973-85045-8-9)
• Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. IV - Editura Mesagerul de Făgăraș, 2004
• Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. V - La pas prin Frăția de Cruce - Editura Mișcării Legionare, 2006
• Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. VI - Episcopul Ioan Suciu în fața furtunii, Editura Viața Creștină, Cluj 2006,
• Ion Gavrilă Ogoranu, Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc vol. VII - Rezistența anticomunistă din Munții Apuseni, Editura Marist, Baia Mare 2007,
• Ion Gavrilă Ogoranu, Întâmplări din lumea lui Dumnezeu - Editura „M.C.”, 1999,
• Ion Gavrilă Ogoranu, Amintiri din copilărie, Editura Marineasa - Timișoara, 2000,
• Ion Gavrilă Ogoranu, Anamaria Ciur, Iuda - roman, Editura Marist, Baia Mare 2008.

Ion Gavrilă Ogoranu în cinematografie

• Ion Gavrilă Ogoranu a devenit erou în filmul românesc (2009), Portretul luptătorului la tinerețe realizat de regizorul Constantin Popescu, producătorul filmului fiind tatăl regizorului, Titi Popescu. Filmul a ieșit pe ecranele din România în luna noiembrie 2010.

Legături externe

• http://www.hotnews.ro/articol_19647-O-poveste-ca-n-filme-Ion-Gavrila-Ogoranu.htm
• http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current5/mi15.html
• http://www.miscarea.net/gavrila-ion-brazii9.htm
• http://www.fgmanu.net/istorie/gavrila_ogoranu.htm
• http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/igavrila_ogoranu/brazii/default.asp.htm
• http://www.formula-as.ro/reviste_728__311__un-erou-%E2%80%9Enecunoscut%E2%80%9D:ion-gavrila-ogoranu.html
• http://www.alternativaonline.ca/in%20memoriam0605.HTML
• http://www.romfest.org/rost/iun-iul2006/ogoranu-voievod.shtml