Ineu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un oraș din România. Pentru un vârf din Carpații Orientali, vedeți Vârful Ineu, Munții Rodnei. Pentru alte sensuri, vedeți Ineu (dezambiguizare).
Ineu
—  Oraș  —
Cetatea Ineului
Cetatea Ineului
Stema Ineu
Stemă
Ineu se află în România
{{{alt}}}
Ineu
Poziția geografică
Coordonate: Coordonate: 46°26′N 21°50′E / 46.433°N 21.833°E / 46.433; 21.83346°26′N 21°50′E / 46.433°N 21.833°E / 46.433; 21.833

Țară  România
Județ Arad

SIRUTA 9538
Atestare documentară 1295

Localități componente Mocrea

Altitudine 116 m.d.m.

Populație (2011)[1][2]
 - Total 9.260 locuitori
 - Recensământul anterior, 2002 10.207 locuitori

Site: Website

Poziția localității Ineu

Ineu (în maghiară Borosjenő, în trad. „Inăul Vinos“) este un oraș din județul Arad, regiunea Crișana, România. Situat la o distanță de 57 km față de municipiul Arad, orașul Ineu ocupă o suprafață de 116,6 km2 la contactul Depresiunii Crișului Alb cu Câmpia Crișurilor. Ineul este principala poarta de intrare în Țara Zarandului. Orașul are în componență și localitatea rurală Mocrea. În perioada 2008 - 2012, primarul orașului a fost Nicolae Mehelean.

Ineul este atestat documentar din anul 1214 sub denumirea de villa Ieneu.

Așezare geografică[modificare | modificare sursă]

Orașul este situat în partea de vest a României, pe cursul Crișului Alb, între Munții Zărand și Munții Codru Moma. La 3 km sud, se ridică până la o înălțime de 372 m, mamelonul vulcanic Mocrea.

Puncte de frontieră apropiate[modificare | modificare sursă]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Istoria medievală a Ineului se suprapune cu istoricul cetății, situată pe Calea Traian, operă a arhitecturii Renașterii târzii. Aici încă din 1295 este atestată documentar o fortăreață ridicată în centrul unui cnezat românesc. Mai târziu importanța cetății crește, devenind centrul unui mare domeniu feudal, compus din 51 de sate.

Ineu în Harta Iozefină a Comitatului Arad, 1782-85

Adevărata importanță o capătă însă după 1541, odată cu constituirea Transilvaniei ca principat autonom și când, alături de Caransebeș, Lugoj și Oradea, devine o verigă de apărare însemnată în centura vestică de apărare antiotomană a principatului. În 1566, după o rezistență eroică, este cucerită de otomani. În 1595 armatele ardelene au căutat sa recucerească Câmpia Aradului.

Tocmai în timpul recuceririi Bucureștilor de către otomani a sosit vestea că trupele ardelenești au ajuns sub zidurile Ineului. La 22 octombrie 1595 garnizoana otomană de la Ineu a fost silită sa capituleze.

În noiembrie 1599, ca urmare a victoriei lui Mihai Viteazul în bătălia de la Șelimbăr, cetatea a intrat sub stăpânirea acestuia. Pârcălabul trimis din Țara Românească exercita jurisdicție în tot cuprinsul comitatului Zarand. În luptă, garnizoana Ineului participă la bătălie alături de Mihai Viteazul. Peste câteva luni voievodul a trecut prin aceste părți în drum spre Praga, pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, care se aliase cu nobilimea transilvană împotriva domnitorului.

Dezvoltarea tehnicii militare, în special a artileriei, reclamă construcția cetății potrivit noilor condiții de luptă. De aceea, începând cu anul 1645, lucrările se execută sub conducerea lui Gabriel Haller, așa cum o arată placa așezată atunci pe poarta cetății. Acesta studiase arhitectura militară în Italia și adopta soluții originale adecvate stilului Renașterii târzii.

Cetatea se compunea de fapt din două elemente. Primul, cetatea interioară cu două nivele, existentă până astăzi, are formă de pătrat, la colțuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate, care permiteau acțiunea eficace a artileriei, încă văzându-se urmele unor deschizături adaptate pentru gurile de foc. Al doilea element situat în exterior, la o distanță de câteva sute de metri, forma brâul de ziduri din piatră, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colțuri. Din acestea nu ne-au rămas decât puține urme, între care se remarcă rămășițele bastionului dinspre Crișul Alb, situat în gradina școlii. Zidurile erau înconjurate din trei părți de șanțuri cu apă, pe cea de a patra latură curgând Crișul Alb. Cucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanța lui și de Miron Costin, aceștia o stăpânesc până la sfârșitul secolului, când este cucerită de către trupele habsburgice.

După o scurtă perioadă de folosire de către grănicerii mureșeni (1700 – 1745), cetatea este lăsată în părăsire, doar cea interioară fiind refăcută pe la 1870, în mare măsură deformată. În această perioadă Ineul devine un important centru economic, politic și cultural. Aici s-a aflat o reședință episcopală ortodoxă (secolul XVI – XVII). Tot aici era un puternic centru cultural românesc, unde se pare că se editau și cărți. Până în mijlocul secolului al XVIII-lea aici exista o biserică, probabil edificată din lemn, în care exista un potir cu inițialele „M KO“ (probabil Matia Corvin), donatorul și protectorul cu chipul lui în armură medievală sculptat pe potir (probabil hramul bisericii) și chipul Mântuitorului pe cruce.

Demografie[modificare | modificare sursă]



Circle frame.svg

Componența etnică a orașului Ineu

     Români (83.31%)

     Maghiari (6.4%)

     Romi (5.7%)

     Necunoscut (3.95%)

     Altă etnie (0.62%)


Circle frame.svg

Componența confesională a orașului Ineu

     Ortodocși (78.5%)

     Romano-catolici (6.85%)

     Penticostali (4.02%)

     Baptiști (2.44%)

     Adventiști de ziua a șaptea (1.25%)

     Necunoscută (4.1%)

     Altă religie (2.8%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Ineu se ridică la 9.260 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 10.207 locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (83,32%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (6,4%) și romi (5,7%). Pentru 3,95% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (78,51%), dar există și minorități de romano-catolici (6,86%), penticostali (4,03%), baptiști (2,44%) și adventiști de ziua a șaptea (1,25%). Pentru 4,1% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[3]

Evoluția populației la recensăminte:


Atracții turistice[modificare | modificare sursă]

Arheologii au scos la lumina vestigii aparținând neoliticului (topoare cu gaură, silexuri, ceramică), civilizației dacice, perioadei de ocupație romană (linii de fortificații, podoabe, arme, pietre de moară), izvoare ce atestă continuitatea locuirii acestor meleaguri.

Reședință a unor cnezate românești, Ineul este cunoscut ca un puternic centru fortificat. Cetatea Ineului este menționată ca și fortificație încă din anul 1295. Având o poziție strategică pentru apărarea Transilvaniei, cetatea Ineului a avut o istorie extrem de zbuciumată. A făcut parte din fortificațiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a fost reședință de sangeac, a intrat în posesia lui Mihai Viteazul, a fost cucerită de habsburgi, a fost centru de regiment grăniceresc, aceste perioade și evenimente punându-și adânc amprenta asupra dezvoltării orașului. Rămasă în ruină, după anul 1870 cetatea este reconstruită în stil neoclasic cu elemente ale renașterii târzii și ale barocului. În perioada revoluției pașoptiste (1848-1849) Ineul este un important centru al mișcării naționale românești. În 1949 aici a depus armele armata condusă de generalul Vécsey Károly. În parohia reformată din Ineu se poate vedea placa memorială a acestui eveniment.

Potențialul turistic al orașului este unul de excepție. Cetatea Ineului, ansamblul arhitectural din centrul istoric al orașului, Poiana cu narcise din Pădurea Rovina si Balta Rovina sunt obiective turistice de prim rang care nu trebuie ocolite de turiștii care vizitează această parte de țară.

  • Cetatea Ineului
  • Poiana Narciselor – o zona protejată de 6 ha
  • Dealul viilor – 83 ha
  • Importante zone de pescuit în cele șase lacuri cu o suprafață totală de 404 ha
  • Păduri de agrement cu un bogat fond cinegetic
  • Turism balnear și de tratament: Dezna, Moneasa

Popasuri turistice: Dezna, Ineu, Moneasa

Agroturism[modificare | modificare sursă]

În zonele rurale există cabane și case țărănești intrate în circuitul agroturistic. Zonele de vânatoare dispun de cabane speciale și de dotarile aferente.

  • Zona de sud a Ineului cu dealul Mocrea-vii

Personalități[modificare | modificare sursă]

  • Sava Branković, mitropolit ortodox al Ardealului
  • Pavel Dârlea, profesor în Ineu, primul director al Școlii Speciale din Ineu, a condus delegația Ineului la Marea Unire de la Alba Iulia 1918. În anii 1930 a fost deputat PNL de Arad.
  • Cristian Faur, compozitor.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”. Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație). http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/etnii2002.zip. Accesat la 6 august 2013. 
  2. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_Tab_8.xls. Accesat la 5 august 2013. 
  3. ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_TAB_13.xls. Accesat la 5 august 2013. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ineu