Incendiul de la Windscale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Storm Clouds over Sellafield - geograph.org.uk - 330062.jpg

Incendiul de la Windscale din 10 octombrie 1957 a fost cel mai grav accident nuclear în istoria Marii Britanii, primind gradul 5 din 7 pe Scala Internațională Nucleară. Cei doi piloni au fost construiți în grabă ca parte a proiectului britanic de bombă atomică. Pilonul nr.1 a fost funcțional din octombrie 1950, iar cel de-al doilea din iunie 1951.

După cel de-al doilea război mondial, guvernul britanic, care nu dorea să fie lăsat în urmă, a început un proiect de costruire a unei bombe atomice cât mai repede posibil.

Reactoarele au fost construite într-un timp scurt, lângă satul Seascale(Cumberland) și erau cunoscute ca Pilonul Windscale 1 și Pilonul Windscale 2, costruite în clădiri de beton, la câteva sute de metri unul de altul. Reactoarele erau cu răcire pe aer și moderate de grafit. Deoarece producea multă căldură a fost necesară răcirea reactoarelor prin trimiterea aerului prin găurile din grafit. Aerul rece era tras de către o baterie cu ventilatoare, iar aerul cald era evacuat prin spatele reactorului, și prin coș. Filterle au fost adăugate târziu în urma insistențelor lui Sir John Cockcroft și erau puse la vârful galeriilor. Ele păreau inutile, o pierdere de timp, bani și o durere de cap pentru inginer, fiind adăugate foarte târziu în construcție, în carcasă de beton la finalul celor 2 coșuri de 120 de metri. Din cauza aceasta, ele au fost cunoscute ca “Prostia lui Cockcroft”, de către ingineri și lucrători. Dar cum a fost demonstrat mai târziu, “Prostia lui Cockcroft” a oprit dezastrzul din a deveni o catastrofă.

Reactoarele erau construite din grafit solid, cu canale prin care intrau cartușe de uraniu și izotopi, pentru a le expune radiației neutronice și a produce plutoniu și radionucleid. Combustibilul și izotopii erau introduși prin fața reactorului (fața de încărcare), iar combustibilul consumat era împins spre cealaltă parte a reacorului (fața de descărcare), într-o conductă de apă, inițial pentru răcire, după care extracția și procesarea plutoniului.

Pentru producția de plutoniu erau folosite cartușe de aluminiu în care era uraniu neîmbogățit, cartușul având deschizături, pentru a răci uraniul. Deoarece plutoniul era folosit pentru arme, adică se necesita plutoniu cât mai greu, se consuma cât mai puțin combustibil.

Când reactoarele au fost construite englezii aveau, spre deosebire de americani și sovietici, puțină experință despre comportarea grafitului când este supus radiației neutronice. Fizicianul ungaro-american Eugene Winger a descoperit că grafitul, atunci când este lovit de radiația neutronică, suferă modificări în structura lui cristalină, producând energie potențială. Dacă se acumulează, energia potențială, poate produce spontan multă călură. După ce a fost construit și pus în funcțiune, Pilonul Windsacale 2 a experimentat o creștere bruscă de căldură în nucleu care a fost atribuită energiei Winger. Acest lucru a alarmat oamenii de știință britanici, așa că a fost căutată o măsură de siguranță care elimina energia. Singura soluție viabilă a fost cea de călire a reactorului de granit, prin care era încălzit la 250 de grade Celsius, cu ajutorul combustibilului nuclear, pentru a permite atomilor de carboni mișcați să revină la locul lor, eliberându-și energia gradat sub formă de căldură și cauzând o întindere uniformă în tot reactorul. Deși călirea a fost eficientă, echipamentul de monitorizare, sistemul de răcire, reactorul nu au fost niciodată proiectate pentru așa ceva. Toate ciclurile de călire erau din ce în ce mai dificile.

Accidentul[modificare | modificare sursă]

Ca Marea Britanie să semneze un tratat cu SUA, trebuia să demonstreze că sunt la același nivel cu ei. Uzina a fost construită ca să producă plutoniu pentru prima armă nucleară britanică. După explozia reușită a bombei nucleare, SUA a proiectat și construit bomba termonucleară care cerea tritiu. Deoarece Marea Britanie nu avea nicio uzină de producere a tritiului, au hotărât să modifice uzina Windscale. Tritiul era creat în reactoarele nucleare prin activare neutronică a litiului-6. Fluxurile de neutroni trebuiau să fie mai mari așa că s-a hotărât reducerea dimensiunii sitemelor de răcire și reducerea neutonilor blocați de aluminiu. Din cauză că nu a fost proiectată pentru asta uzina era periculoasă. După producerea tritiului în pilonul 1, s-a început producția de tritiu, ignorând problemele de căldură. Din această cauză căldura se aduna în anuminte puncte ale pilonului 1, ea trecând neobservată din cauză că termocuplurile erau așezate după designul inițial, ei fiind optimiști.

Pe 7 octombrie 1957, în timpul unui ciclu de călire la pilonul 1, ingineri au redus puterea ventilatoareleor și au stabilizat puterea reactorului. În ziua următoare pentru a termina călirea, puterea generatorului a fost scăzută. Când se părea că s-a terminat călirea, ei au introdus barele de control ca să oprească reactorul, dar a devenit clar că energia Winger nu se distribuia uniform pe suprafața reactorului. S-a mai reîncercat călirea, inginerii neștiind că unele locuri sunt mai calde decât altele. Tot ce s-a văzut pe aparate a fost o ușoară încălzire, ei așteptându-se la asta. În dimineața de 10 octombrie s-a realizat că se întâmplă ceva ciudat. Se aștepta ca temperatura să scadă, în schimb ea a continuat să crească, soluția găsită atunci a fost de a crește influxul de aer. Acest lucru nu a făcut altceva decât să împrăstie materialele radioactive. Deoarece nivelul radioactivității era foarte ridicat, s-a declarat stare de urgență.

S-a încercat analizarea pilonului cu un scanner, dar s-a bblocat din cauza nivelului prea mare al radioactivității. Tom Hughes, subșeful, s-a dus împreună cu un alt inginer să verifice personal, ei fiind îmbrăcați în costume antiradiații. Atunci au văzut că reactorul era roșu din cauza căldurii excesive.

Atunci s-a realizat că reactorul luase foc, iar focul ținuse minim 48 de ore. Managerul reactorului Tom Tuhoy a urcat până în vârful pilonului ca să vadă ”fața de descărcare”. Aici a văzut o lumină roșie incandescentă, luminând zona dintre reactor și containerul din spate. Cartușele de combustibil erau topite și curgeau spre spatele reactorului. După acestea el a mai revenit de câteva ori ca să vadă cum focul ardea peste tot, inclusiv pe zidurile de beton special construit pentru a face fată la mari temperaturi. La început nu se știa ce să se facă cu focul. La început s-a încercat stingerea focului cu ajutorul ventilatoarelor, dar ele doar au întețit focul. Combustibilul nears a fost scos de acolo, și s-a propus scoaterea celui ce arde, dar s-a dovedit că este imposibil. După aceea, combustibilul a devenit alb din cauza radiațiilor. Următorul mod de stingere folosit a fost folosirea dioxidului de carbon. Și acesta s-a dovedit ineficient deoarece focul era atât de fiebinte încât oxigenul fusese consumat deja înainte de a atinge focul. După aceea s-a încercat cu apă deoarece pe 11 octombrie focul atinsese mai mult de 1300 de grade Celsius, fiind consumate peste 12 tone de uraniu. Acest lucru era periculos deoarece putea să distrugă scutul biologic ce înconjura reactorul, dar din cauza lipsei altor soluții, au urmat planul. Aproximativ o duzină de furtunuri au fost montate. Tuhoy a ordonat să se toarne apă, și în lipsa altor reacții a permis ca furtunele să fie folosite la capacitate maximă. Deoarece nici asta nu a funcționa a ordonat ca toată lumea să plece din clădire, numai el și șeful pomiperilor rămânând să oprească ventilatoarele și celelalte lucruri. Din cauza aceasta când s-a urcat înapoi pe clădire a văzut că totul era lipit, lucru datorat focului care lua aer de unde putea. Deoarece nu mai era aer rămas în reactor focul a început să se stingă. După ce s-a stins focul, au mai rămas 15 tone de uraniu în reactor.

Deși acesta a fost cel mai puternic accident nuclear din vestul Europei, s-au eliminat mult mai puține materiale nucleare decât la Chernobyl (740 TBq de iod-131; 22 TBq de cesiu-137 și 13000TBq de xenon-133, pe lângă alte materiale în cantități neglijabile).

Deoarece iodul-131 era deosebit de periculos pentru tiroidă, au fost înregistrate peste 240 de victime din cauza cancerului de tiroidă.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Coordonate: 54°25′29.50″N 3°30′00.00″V / 54.4248611°N 3.5000000°V / 54.4248611; -3.5000000