Ieronim Tătaru

Ieronim Tataru

Ieronim Tătaru (n. 26 aprilie 1937, sat Mireșu Mare, județul Prahova) este critic și istoric literar, profesor universitar, redactor-șef la revista Axioma și președinte al Societății Culturale "I.L. Caragiale".

Studii

- primare: în comuna natală (1944-1948).

- gimnaziale și liceale: la Colegiul Național "I.L. Caragiale" din Ploiești (1948 - 1954).

- superioare: la Universitatea din București, Facultatea de Filologie, Secția "Limba și literatura română", specializare și în literatura universală prin absolvirea cursului special de trei ani al profesorului Tudor Vianu (1954 - 1959).

- cursuri postuniversitare de limba și literatura română, literatură universală și filosofie, cu examene de absolvire și diplome de studii (1964 - 1974).

Activitatea profesională

- profesor de limba și literatura română, literatură universală și teoria literaturii la secțiile umaniste ale Liceului Pedagogic și ale Colegiilor Naționale "I.L.Caragiale" și "Mihai Viteazul"din Ploiești.

- profesor asociat pentru literatura comparată la Facultatea de Litere - Stiințe, Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești (1959 - 2003).

- secretar științific, vicepreședinte și președinte al Filialei Ploiești a Societății de Știinte Filologice și membru în Consiliul central de conducere a acestei Societăți (1968 - 1990).

- redactor - șef al revistelor de cultură "Școala Prahovei"(1969 - 1970), "Buletinul Filialei Prahova a Societății de Științe Filologice" (1983 - 1987) și Axioma (din 2000 și în prezent).

- președinte al Societății Culturale "I.L. Caragiale" (din 2002 și în prezent).

Activitatea literară

- debut publicistic: la revista Luceafărul (București), rubrica intitulată "Cartea străină" (1959).

- debut editorial: cu volumul Poetică și stilistică, Ploiești, 1976 / Studii de teoria literaturii, cu privire specială asupra conceptelor și metodelor promovate atunci de Noua Critică și de structuralism.

- colaborări: la România literară, Luceafărul, Contemporanul, Limbă și literatură, Buletinul Societății de Științe Filologice din România și Buletinul Filialei Prahove a aceleiași Societăți, Colocvii, Ecoul, Gazeta cărților, Anuarul Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, Prahove, Axioma (cu deosebire) și la alte publicații (inclusiv antologii de studii literare), cu studii, articole, eseuri, cronici literare.

---

Volume publicate

- Poetică și stilistică, Ploiești, 1976.

- Din lirica modernă, Ploiești, 1982 (Texte critice privind creații ale poeților Rimbaud, Rilke, Apollinaire, Esenin, Paul Valéry, Garcia Lorca, T.S.Eliot și Paul Eluard).

- Crestomație de literatură universală, în colaborare cu Gh. Lăzărescu și Cristina Ionescu. Studiu introductiv și coordonator; Zoe Dumitrescu Bușulenga, ed. I, București, EDP, 1982; ed. a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Coresi, 1993; ed. a III-a, București, Editura Sigma, 2000. [Această carte a fost recenzată de Ion Bogdan Lefter, în "România literară", XVII, nr. 19, 10 mai 1984, p. 5 și de Elena Tacciu, în "Contemporanul", nr. 11 (1948), 9 mart. 1984, p. 5, care au apreciat-o drept "o operă critică" (I. Bogdan Lefter), rezultat al unei "munci dificile de selectare" a unor opere literare și de prezentare succintă a lor (E. Tacciu), iar Ovidiu Drimba, recomandând prima ediție a ei, o considera "un adevărat act de cultură, realizat cu mult efort, cu probitate, competență și pasiune. Despre această "Crestomație" s-a vorbit elogios și în alte publicații].

- Comentarii stilistice și literare, București, EDP, 1983. (Această carte nu este una didactică, cum ar părea din titlul ei, impus de editură, pentru a putea s-o încadreze în profilul ei, ci una de investigație critică, atât în perspectova tradițională, cât și prin aplicarea unor metode aparținând stilisticii, lingvisticii structurale, comparaticticii, lingvisticii matematice, fără absolutizarea vreuneia dintre acestea, fapt reliefat de toți cronicarii și recenzenții ei, din care unii sunt amintiți mai jos. Sunt investigate opere de Constantin Negruzzi, Alexandru Odobescu, I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Ștefan Bănulescu ș.a. Volumul a avut, la apariție, cronici - în care se aprecia că autorul "sesizează cu aplicație și gust literar, structuri adânci penetrante ale operelor cercetate", folosind procedee stilistice moderne - semnate de I.Popescu - Siteteanu, în "Convorbiri literare", LXXXIX, nr. 11, nov. 1983, p. 13, de C. Negrenu, în "Limbă și literatură", vol. III, 1983, p. 441-442, de Marius Pop, în "Revista de pe pedagogie", XXX, nr. 5, mai 1984, p. 39 și 51, și de alții, în reviste locale).

- Modalități de analiză a textului literar, în colaborare cu Elena Cristina Tătaru, București, EDP, 1993. (Titlul volumului este impus tot de editură, din motivele arătate mai sus, autorii dorind să-și intituleze cartea "Lecturi multiple". Sunt investigate texte ale unor autori români aparținând literaturii clasice, moderne și contemporane, de la Grigore Alexandrescu la Ana Blandiana. În "Prefața" volumului, semnată de Irina Petraș Poantă, se arată ca "meritul esențial al autorilor este că păstrează distanța fața de «celebrele» comentarii circulând într-un soi de «samisdat» /…/" și că analizele "propun o lectură deschisa, foarte atentă la tot ce se scrie despre teritoriul literaturii; o lectură nesatisfăcută vreodată de repetarea mecanică a unor scheme /…/; o Lectură, in fine, care își are în bibliotecă marele aliat". În "România literară", nr. 14, 15-21 aprilie 1993, p. 23, Ion Bălu consideră cartea aceasta "o lucrare fundamentală. Fiecare capitol e un studiu esențial, constituit pe o informație riguros construită și pe o metodologie diversificată /…/, autorii formând o nouă structură interpretativă, o cuceritoare invitație la lectură". Aceleași caracteristici ale cărții sunt reliefate și de Constantin Hârlav în cronica literară apărută în "Prahova", V, nr. 944, 29 apr. 1983, p. 3).

- Din universul poeziei moderne, București, EDP, 1996. (E o carte de literatură universală și comparată, în care poeme semnate de mari creatori, între care Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, Tagore, Kavafis, Yeats, Edgar Lee Master, Carol Sandburg, Paul Valéry, Robert Frost, Apollinaire, Alexandr Blok, Arghezi, George Bacovia, Juan Ramon Jumenez, Umberto Saba, Wiliam Carlos Williams, Ezra Pound, Gottfried Benn, Georg Trakl, Boris Pasternak, T.S. Eliot, Ungaretti, Serghei Esenin, Blaga, Ion Barbu, Eugenio Montale, Vicente Aleixandre, Seferis, Quasimodo, Odysseas Elytis, Iosif Brodski, sunt încadrate marilor curente literare, de la simbolism la suprarealism, precizate într-o amplă cronologie explicativă și investigate, unele, "la obiect", însoțite de o amplă antologie critică. Au semnat cronici la acest volum Arthur Teodorescu, în "Telegraful", I, nr.4.242, 6 dec. 1995, p. 8, care îl apreciază drept "o viziune de ansamblu asupra modernității poetice, comparabilă cu aceea realizată de A. Bakonski în vestita sa "Panoramă a poeziei", și Călin Catargiu, in "Prahova", nr. 1860, 23 nov. 1996, p. 6, "relevand imensul travaliu depus de autor, bogata infotmație inserată, minuțiozitatea cu care este menționat fiecare eveniment literar /.../, claritatea și elevația" stilului scrierii).

- Itinerar caragialian, București, EDP, 1997, colecția "Akademos". (Alăturat, reproducem integral cronicile la acest volum, semnate de Gabriel Dimisianu, în România Literară, XXI, nr. 18, 13-19 mai, 1998, p. 4, de V. Fanache, în "Steaua", XLIX, nr. 2-3, mart.-apr. 1998, p. 4-5 și de Ion Bălu, în "Convorbiri literare", CXXXV, serie nouă, sept. 2001, nr. 9 (69), p. 39. Dăm, de asemenea, și fragmentul referitor la această carte, dintr-o cronică semnată de Florin Mihăilescu în "Viața Românească". Este vorba de reviste de mare prestigiu, apărute sub egida Uniunii Scriitorilor).

- Caragiele și Prahova, Ploiești, Editura Premier, 2001. (Despre această carte-album, cu numeroase imagini inedite până la apariția ei, sau foarte puțin cunoscute, însoțite de lămuririle necesare și de o "Cronologie", vorbește tot Ion Bălu, în "Convorbiri literare", sept. 2001, nr. 9 (69), p. 39, dar și regretatul Costache Olăreanu, într-o "tabletă" a sa apărută în "Adevărul literar și artistic").

- Mențiuni caragialiene, Ploiești, Editura Premier, 2000. (Această carte, reprodusă și pe un CD, CIN Studio, Multimedia 2001, cuprinde studii de istorie și critică literară și constituie o primă etapă în elaborarea amplului volum Însemnări caragialiene, apărut la București, la Fundația Culturală Libra, la începutul anului 2007. O cronică la acest volum a apărut în revista "Axioma", II, nr. 1 (10), 2001, semnată de Stelian Stan).

- Conexiuni și confluențe, Ploiești, Editura Premier, 2002. [Cuprinde studii de literatură comparată, cu teme ca: Nichita Stănescu fața cu "Epopeea lui Ghilgameș", Machiavelli dinspre Caragiale, Vasile Voiculescu și "Sonetele" lui Shakespeare, poeți romantici la Veneția și poeme ale Veneției, traduceri caragialiene din opera lui Edgar Allan Poe, Paul Zarifopol despre Marcel Proust, corespondența lui Marcel Proust în lectura lui Mihail Sebastian, Lucian Blaga despre Rainer Maria Rilke, I.L.Caragiale și Emil Cioran. O cronică amplă la acest volum a publicat-o Marian Chirulescu în "Axioma", III, nr. 4(25), apr. 2002, p. 2. Sunt, în diferite publicații locale, și alte cronici la această carte. Analize ale volumelor "Itinerar caragialien", "Mențiuni caragialiene", "Caragiale și Prahova", "Conexiuni și confluențe" au fost realizate de de criticul literar Constantin Trandafir, în "Pagini literare", II, nr. 14, apr. 2002, și de editorul ultimei ediții critice a operei lui I.L.Caragiale, Constantin Hârlav, în "Axioma", III, nr. 4 (25) apr. 2002. Ambii critici prezintă, în sinteză, contribuția cărților amintite la progresul studiilor caragialiene].

- Concepte operaționale, ed. 1, Târgoviște, 2001 și ed. a II-a, revăzută, Ploiești, Editura Premier, 2002. (Aceasta carte este un dicționar de termeni literari, singura sa lucrare cu adresă didactică directă, care a trezit interes în rândul elevilor și studenților și a fost pe larg comentată în presă, unde s-a relevat utilitatea ei pentru pregătirea literară a tineretului studios.)

- Telegrame primite de I.L.Caragiale, Ploiești, Editura Printeuro, 2002 . [Este o ediție critică a acestot telegrame, inedite până la apariția cărții cu acest titlu. Despre această carte au vorbit elogios C. Stănescu, în "Adevărul literar și artistic", XI, nr 629, 13 aug, 2002, p. 2 și Marian Chirulescu, în "Axioma", III, nr. 9 (30) sept. 2002, p. 18].

- Scrisori pentru Caragiale, Ploiești, Editura Printeuro, 2003. [Ediție critică a epistolelor, inedite până la apariția lor în volumul amintit, a cărei însemnătate pentru cunoașterea unor aspecte ale vieții și operei lui I.L. Caragiale a fost relevată de acad. Eugen Simion, în "Adevărul" /Arad/, XVI, nr. 1201, 3 mai 2004, p. 1 și 8, de Cronicar, în "România literară", XXXVI, nr. 37, 17-23 sept. 22003, p. 32, de Liviu Papuc, în "Convorbiri literare" ,CXXXVII, nr. 12 (108), dec. 2004, p. 82, unde e prezentat și volumul "Telegrame primite de I.L.Caragiale", și CXXXVIII, nr. 1 (109), ian. 2005, p. 82-83, de Constantin Trandafir, în "Revista nouă", I. nr. 9. dec. 2004, p. 22-23 și în Axioma, V, nr 4, 2004, p. 5].

- Semne 1, ed. I și a II-a, revăzută, Ploiești, Editura Premier, 2003.

- Semne 2. Pana și penelul, Ploiești, Editura Premier, 2004.

- Semne 3. Meridiane, Ploiești, Editura Premier, 2005. [Aceste trei volume intitulate Semne cuprind studii de literatură română, de literatură universală și comparată sau referitoare la reloația literatură - artele plastice. Despre ele au scris: Nicolae Boaru, în "Prefața" la Semne 1, Ion Dumitru, prezentând "Semne 2" în "Axioma", VI, nr. 1(58), ian. 2005, p. 33-34, Marian Chirulescu, recenzând, în aceeași revistă, nr. 11 (68), nov. 2005, p. 37-38, "Semne 3". În aceste două cronicii literare și în "Prefața" amintită se vorbește "despre cultura și multiplele informații ale autorului", despre "caracteristicile particularizatoare/ esențializatoare ale textelor critrice" ale acestuia, menite să așeze "operele luate în discuție într-un spațiu cultural universal"].

- Însemnări caragialiene, București, Fundația Culturală Libra, 2006. (Această carte, de 546 p., cuprinde studii consacrate vieții și operei lui I.L.Caragiale, multe întemeiate pe documente de arhivă reproduse în "Addenda", pe corespondența primită de clasicul literaturii române, texte critice privind dramaturgia, "Momentele", nuvelele și povestirile scriitorului ori traducerile din litereatura americană realizate de el. Acestui volum i- s-au consacrat cronici literare în revistele „România literară”, „Convorbiri literare”, „Familia”,”Axioma” (vezi „Referințe critice”)

- Meridiane București, Fundația Culturală Libra, 2007. Studii de literatură universală și comparată. Cronici despre această carte au apărut în „Spații culturale” , „Axioma”(vezi „Referințe critice”).

-"Ploieștii dinspre Caragiale−" Editura Ploiești-Mileniul III, 2010 (vezi "Referințe critice").

-"Semne 4. Literatură și arte plastice. Editura Premier, Ploiești, 2010 (vezi "Referințe critice").

Câteva cronici recente

România Literară anul XXXXIX, nr. 33, 24 august 2007, p. 10 ALEX ȘTEFĂNESCU: Considerații critice, Istoric literar și detectiv

"Critic și istoric literar, redactor-șef al revistei Axioma din Ploiești, Ieronim Tătaru și-a petrecut mulți ani din viață căutând - în arhivele orașului, în presa locală, în epistolele și memoriile unor oameni din a doua jumătate a secolului nouăsprezece - informații referitoare la viața lui I.L.Caragiale. Cercetătorul ploieștean a reexaminat minuțios, plin de respect, dar cu spirit critic, scrierile unor specialiști în domeniu (inclusiv Viața lui I.L.Caragiale de Șerban Cioculescu). Din această vastă activitate științifică au rezultat studii și comunicări, culegeri de scrisori inedite avându-l ca destinatar pe I.L.Caragiale, reacții polemice față de versiunile altor biografi. Recent, Ieronim Tătaru și-a adunat într-un volum de peste 500 de pagini o mare parte din contribuțiile sale la reconstituirea biografiei lui I.L.Caragiale. Este vorba de un "dossier" uriaș, care cuprinde mii și mii de informații meticulos verificate. Unele pot părea inutile, fiindcă nu sunt legate direct de existența marelui clasic. Dar cititorul trebuie să înțeleagă că autorul are un mod propriu de a desfășura o investigație. Reflectorul atenției sale nu îl urmărește strict pe personajul supus investigației, ci își extinde cercul de lumină până la a cuprinde lumea lui în întregime. Ilustrative sunt, în acest sens, paginile despre Ploieștii de acum aproape o sută cincizeci de ani (în care viitorul scriitor a urmat patru clase primare și patru gimnaziale. Orașul Ploiești "era atunci un targ mare, bine închegat, cu peste 26000 de mii de suflete, al cincilea din Principatele Unite, judecand după datele oferite de recensâmântul populației din 1859. Urbea, nesistematizată, cu ulițe tăiate la întamplare, cunoștea un început de îmbunătățiri edilitare (…). Ulițele centrale începuseră a fi pavate cu piatră de Teleajen. Au apărut, cu vremea, și lămpile cu gaz, așezate pe străzi, în vârful parilor de lemn (…). Orașul avea încă foarte mulți copaci, care ascundeau, sub coroana lor, casele, majoritatea modeste, cu prispe în față, sau cu foișor pe stâlpi de lemn, sub care se afla gârliciul pivniței; erau case acoperite, de regulă, cu șindrilă și rareori cu tablă albă, adusă pe atunci din Anglia, multe pierdute prin ulițe dosnice de mahalale, printre numeroase hanuri și maghernițe ale negustorilor mărunți, ca și printre cârciumi, acestea din urmă purtând, în acea vreme și mai târziu, firme cu înscrisuri care mai de care mai pitorești : Salcia pletoasă, Bate drum, Dă-ne Doamne, Chiuturugă, Patru draci, Manghiniță, Toboc, Ciulinaru. Prispa înaltă. Existau însă și destule case răsărite, ale boierilor sau ale unor negustori, unele cu câte un etaj, sau edificii mari folosite de administrația locală, de regulă construcții mai vechi refăcute". Cu o fină intuiție, cercetătorul ne face să întrezărim în acest peisaj ceva din stilul de viață patriarhal-citadin înregistrat în O noapte furtunoasă și Conu' Leonida față ci reacțiunea sau în diverse schițe. La fel de edificatoare este colecția de citate din presa vremii, din care reconstituim genul de discurs politic șarjat în O scrisoare pierdută sau Telegrame: "Ziarul Românul, 11 februarie 1869 "Prefectul districtului Prahova mă amenință că mă va regula dacă nu voi susține guvernul Cogălniceanu. Vizanti" "Ziarul Românul, 11 februarie 1869. "D. ministru al instrucțiunii puplice

ne oprește chiar sala gimnaziului unde am ținut… întruniri…; protestăm energic împotriva violării drepturilor noaste… (Semnează: 24 de cetățeni ploieșteni)" "Monitorul, 28 martie 1869 Dare de seamă asupra alegerilor din 26 și 27 Martie 1869 "… s-au întrebuințat manopere pentru a împiedica pe alegători în îndeplinirea misiunii lor… D. Alexandru Candiano s-a suit pe balconul Primăriei și al casinoului de unde îndemna poporul să ia cuțite și ciomege spre a izgoni din sala alegerilor birourile constituite conform legii și a-l înlocui cu partizanii d-lor. Un alt oposant s-a preumblat pe stradă strigând să se închidă prăvăliile și să se întrebuințeze arme contra acelora cari se refuzau să-i dea ascultare". Ziarul Românul, 28 martie 1869 "…Aici cu durere suntem datori a ne opri un moment în prezența tăcerii telegrafului și-a zgomotelor sinistre ce s-au răspândit de eri încoace, spre a întreba ce s-a făcut și ce se face la Ploiești ? Telegraful… a rămas mut". Ieronim Tătaru ia mereu în considerare legătura între epoca în care a trăit scriitorul și opera sa. Dar o ia în considerare în mod inteligent, știind că în creația literară realitatea este selectată, redconstruită, transfigurata. El face, de exemplu investigații de mare anvergură pentru a stabili care au fost dascălii lui I.L.Caragiale la Ploiești și le schițează chiar biografia, însă nu îi identifică apoi în mod mecanid în figurile de dascăli din opera caragialiană, care, ca și alte personaje, intră în regimul ficțiunii și amintesc, doar prin ceva de personajele reale. Ca un detectiv înzesztrat cu fler și foarte perseverent, cercetătorul înregistrează nemaipomenit de multe informații care ar pute fi utile pentru înțelegerea vieții lui I.L.Caragiale. Aceste informații devin uneori sufocante și nerelevante nu pentru că ar fi prea multe, ci pentru că Ieronim Tătaru nu le ierarhizează în funcție de importanța lor. În general, însă, ele contribuie la o mai clară înțelegere a personalității și evoluției scriitorului. Aflăm, printre altele, că I.L.Caragiale, deși nu urmase școli înalte, avea o serioasă pregătire intelectuală: "Ceea ce nu s-a știut, deși documentele vremii nu lasa, în această privință, niciun fel de dubiu, este faptul că timp de șase ani (1861-1867), Caragiale, copil și adolescent fiind, a studiat temeinic limba franceză, cu profesori de ispravă, pentru care franceza era limba maternă: Francisc Robin, Havuèr Havoué, Augustin Picque și François Caiser"; "Caragiale, care nu vorbea decât despre ceea ce știa bine, citează ori comentează scrieri de Machiavelli, Cervantes, Shakespeare, La Fontaine, Molière, Schiller, Byron, Hugo, Edgar Poe, Baudelaire, Mark Twain Anatole Frannse și mulți alții". Cartea lui Ieronim Tătaru intră în bibliografia obligatorie a celor care se vor mai ocupa de acum înainte de viața și opera lui I. L.Caragiale.

România literară anul XL, nr.1, 11 ianuarie 2008, p. 7

Cronică literară COSMIN CIOTLOȘ Pentru uzul rechinilor

Dacă - de dragul glumei -schimbăm ce e de schimbat în celebra sintagmă bibliolo¬gică folosită la curtea regilor Franței, obținem formula precisă de încadrare a masi¬vului volum semnat de lero¬nim Tâtaru (însemnări cara-gialiene). Căci nici delfinilor -mereu protejați paternal de vorbele buruienoase ori de ideile astenice strecurate între file -, nici acelora care doar îl gustă pe Caragiale din ediții pipernicite sau din scenete old fashioned, și nici acelora care râd gros și citesc subțire nu le este destinat un aseme¬nea tom de peste 500 de pagini. Dimpotrivă, pasionat el în¬suși, leronim Tâtaru selec¬tează un public făcut după chipul și asemănarea sa. Adică neobosit în atenție, limpede în expresie, ironic în atitudine și permanent avid de informa¬ții corecte despre viața și opera lui Caragiale. Chiar dacă ludică, o asemenea precizare auxiliara vine, cred eu, să repare excesiva modestie a titlului ales de cercetătorul ploieștean. E adevărat câ unele dintre articolele prezente în cuprinsul cărții pot trece - la maximă rigoare - drept simple „însemnări" (plăcute la lectură și cu miză nu chiar întotdeauna la vedere), însă ar fi mai mult decât nedrept să aplicăm în mod uniform aceeași grilă asupra tuturor studiilor -serioase și documentate - de aici. Capitole precum La Haimanale, Orașul copilăriei și adolescenței lui I.L. Caragiale, Elevul Caragiale Ion și dascălii săi, Republica și republicanii din Ploiești în situații caragialești și oglindiri caragialiene, Scrisori pentru Caragiale, Telegrame, Fiziologia prostiei, Tipizare și generalizare a observației comice în opera lui I.L. Caragiale, Povestiri, zicători, eresuri, Niccolo Machiavelli dinspre Caragiale, Traduceri caragialiene din opera lui Edgar Allan Poe, Luca Ion Caragiale se dovedesc, oricând și față de orice concurență, admirabile. Nu e un secret faptul că metoda lui leronim Tătaru se înscrie onorant pe urmele aceleia profesate de Șerban Cioculescu. Feliile de text ale criticului interbelic, sub imperiul cărora un personaj cu numele I.L. Caragiale se compune asemenea unei holograme, evoluează și își schimbă - aici - natura, căpătând justificări suplimentare. Legea de funcționare a cărții lui Tătaru este -neîndoielnic - tematistă, așa cum o arată cu claritate și examinarea fugitivă a cuprinsului. întrebările sunt insinuate - cumva - de context, iar răspunsurile răsar, aproape firesc, din arhive. Fie că e vorba despre intens disputatul loc de naștere al dramaturgului sau despre la fel de controversatele adrese ploieștene la care familia adolescentului va locui, succesiv, în chirie; fie că în cauză este neclarul și provincialul eveniment avându-1 în frunte pe Al. Candiano-Popescu sau cine știe ce schimb de scrisori cu Petre Missir, calapodul există și nici unul dintre pliurile sale nu rămâne neexploatat. Cu alte cuvinte, nu doar expunerea, ci înseși^ treptele investigației sunt determinate de preocuparea tematică. Ceea ce rezultă la capătul însemnărilor... e un Caragiale problematizat în cercuri concentrice. Inedit prin insistența asupra detaliului, inedit prin câteva dintre concluzii, inedit prin materialul documehar. De pildă, mitul instrucției precare - pe care chiar autorul Scrisorii pierdute 1-a cultivat și 1-a difuzat cu umor - se spulberă complet. Ipoteza autoficțională a unei nașteri sub semnul nenorocului, într-un Ploiești ascuns sub ninsori, e și ea exclusă cu dovezi greu de pus la îndoială. Interesant mi se pare că, în tot acest întins și exigent CV, împărțit echitabil între registre riguroase și aptitudini scriitoricești, singurele ramificații tolerate sunt cei doi fii înzestrați pentru literatură, Mateiu și Luca Ion. Cu trei, necesare, mențiuni. Nu atât ca urmași, cât mai degrabă ca autori. Nu atât ca genă, cât în primul rând ca stil. Nu atât ca operă, cât^îh chip esențial - ca receptare critică. E ciudat cum, în vreme ce tatăl parcurge, în viziunea lui leronim Tâtaru, o cale triumfală (în viață și în scris), Mateiu și Luky rămân, ambii, undeva la jumătatea drumului, înecați în dosare de presă. Biografiile lor - deopotrivă de complicate - și cărțile lor - tot așa de demne de atenție - se mențin, aici, în umbra major dominatoare a tatălui. E limpede că la mijloc se află o valorizare diferită, câ leronim Tătaru nu e - funciar - un admirator al Crailor de Curtea Veche ori al Nevinovățiilor viclene. Respectul pe care îl acordă celor doi descendenți ai lui Caragiale e unul - așa-zicând - științific, civilizat și deprins din afară. Altminteri, nu s-ar fi putut ca un banal saltimbanc politic, responsabil de revoluția ploieșteană, să beneficieze de un spațiu mai amplu și de o atenție mai binevoitoare decât cei doi fii literați la un loc. Fârâ îndoială fermecător ca personaj, Al. Candiano-Popescu (1841-1901) devine cu adevărat simpatic doar în atingere cu opera lui I.L. Caragiale. Șansă pe care, cum-necum, copiii săi n-au prea avut-o. Iatâ-1 însă pe președintele de-o zi al republicii: 1867, în Transilvania, unde a cunoscut pe Gheorghe Barițiu, pe Avram Iancu și pe alți luptători pentru drepturile românilor. A ajuns la Pesta, unde a fost sărbătorit de studenții români. [...] In 1869 se afla la Ploiești. Era implicat, cum s-a văzut, în incidentele din timpul alegerilor din acel an. Susținea opoziția liberal-radicală, a îndemnat pe ploieșteni să înlăture birourile electorale constituite prin abuz. A fost atunci arestat, apoi eliberat. A scos, tot în 1869, ziarul Democrația, care avea înscris pe frontispiciu dictonul Voxpopuli, vox dei. Se cunoaște că I.L. Caragiale își va aminti de Democrația, punându-1 pe studintele în drept și publicistul Rică Venturiano să rostească stâlcit amintitul dicton. De altfel, stilul editorialelor din Democrația era înrudit cu cel al gazetarilor caragialieni. [...] După întâmplările legate de republica din Ploiești, Al. Candiano-Popescu a plecat în Italia, pentru studii. Și-a luat licența în drept. în 1877 s-a înrolat în armată cu gradul de maior. A primit conducerea batalionului II de vânători s-a purtat vitejește pe câmpul de luptă și s-a distins în bătălia pentru ocuparea redutei Grivița." Iar asta nu e, nicidecum, totul. Autorlâcul e o meteahnă de care scapă doar puțini în epocă: „Deși, după propria-i mărturisire, și-a însușit târziu, de la profesorul Garbiani, principiile elementare ale versificației, Candiano-Popescu a stihuit de tânăr, din instinct, și și-a strâns poeziile juneții în volumul, intitulat boierește, cum observa Ștefan Bânulescu, Când n-avem ce face. Poetul militar, care în clipele de răgaz face versuri, îl citise mai bine pe Grigore Alexandrescu, pe care îl imită conștiincios în meditațiuni, epistole, satire și compuneri de un lirism rece. [...] In volumul intitulat  ara, Candiano-Popescu are intenția nobilă de a face poezie patriotică, inspirată mai toată din întâmplările războiului pentru independență. Nicăieri însă experiența războiului de la 1877 nu transpare artistic." Preferințele lui Ieronim Tătara sunt, așadar, explicite. între a scrie despre republica prahoveana de la 8 august 1870 și a cerceta mica enclavă dâmbovițeanâ a Arnotenilor, alege - fără să stea pe gânduri - prima variantă. Totuși, nefiind un spirit speculativ și neavând megalomane tentații eseistice, el refuză - inspirat - să-și transforme opțiunile în program, în matricea sa analitică, tema prefigurează glosa. Iar întrebarea de căpătâi nu e mai niciodată rostită în gol. A-i reproșa, prin urmare, într-un corpus de texte atât de dens și de profund, inaderența la tiparul matein ar fi o obtuzitate. A-l acuza, pe de altă parte, de un localism suspect, care-1 face să exceleze tocmai în chestiunea relațiilor lui Caragiale cu Ploieștiul ar fi de-a dreptul un semn de rea-credință. Urmând, ce-i drept, îndeaproape modelul - erudit și totodată suplu - instituit de Cioculescu, însemnările caragialiene sunt aproape de a fi o carte fundamentală și extrem de departe de ceea ce s-ar putea numi un studiu fundamentalist.

Convorbiri literare

anul CXLII, nr, 3(147),martie 2008, 57-58.DAN MĂNUCĂ. Diacronie caragialiană. Preocupat de multă vreme mai ales de feluritele prezențe ale lui Caragiale la Ploiești, Ieronim Tătaru a adunat o parte din intervențiile sale pe această temă în volumul Însemnări caragialiene (București, Fundația Culturală LIBRA, 2006, 543 p.). În cea mai mare parte este vorba despre punerea la punct a unor detalii biografice vehiculate eronat de alții: casa în care ar fi locuit elevul, dascălii care l-au învătat, notele din cataloage, prietenii, aventurile „revoluționare” ș.a.m.d. Orice monografie serioasă nu le va putea ignora, fără riscul perpetuării unor inexactități. De mare interes este republicarea scrisorilor trimise de Petre Th. Missir, care impune re-citirea răspunsurilor lui Caragiale. Acestea au fost tipărite, nu de mult (2002), în volumul al patrulea de Opere, apărut sub îngrijirea lui Stancu Ilin și a lui Constantin Hîrlav. Este vorba despre cel mai amplu dialog epistolar susținut de dramaturg, rezultat al unei prietenii decurse fără poticneli majore. Missir era convins de aceasta: „sînt prin urmare foarte sigur că răspunsul deocamdată negativ ce-ți trimet n-are să tulbure relațiile noastre închegate într-un sentiment de prietenie atît de puternică, încît suferințele unuia tulbură înspre rău echilibrul în sufletul celuialaltuia”. Confesiunile de acest fel sînt numeroase și, cel puțin din partea lui Caragiale, altfel expert în a declanșa situații lunecoase, nu proveneau neapărat din dorința recuperării tantiemelor cu ajutorul juridic al lui Missir.Pe de altă parte, lectura în paralel duce, în mod cert, la corijări utile.Spre exemplu în pomenitul volum de Corespondență, este inclusă o scrisoare datată incert: „Vineri, 7/19 [luna ? 1885]”. Or, în volumul de față, Ieronim Tătaru reproduce răspunsul corespunzător al lui Missir datat, limpede, „Iași, 17 fevr. 1886”. Ceea ce înseamnă că misiva lui Caragiale trebuie plasată, neapărat, fie la finele lui ianuarie, fie în februarie 1886, nicidecum 1885. Ceea ce mai înseamnă, ca o deducție normală, că numeroase dintre scrisorile trimise lui Missir au dispărut: o dovedesc răspunsurile acestuia la misive caragialiene care nu se mai află nicăieri. O posibilă explicație ar putea fi oferită de solicitarea adresată de dramaturg prietenului său ieșean de a-i restitui o scrisoare în care se exprimase probabil deajuns de dur fată de prieteni comuni. Sînt prea cunoscute umorile schimbătoare ale lui „nenea Iancu” pentru ca supoziția să nu fie verosimilă. Pe de altă parte, nu pot fi trecute cu vederea lungile pauze epistolare. „Nici nu vreau să știu motivele care te duc la farniente” – îi reproșa Missir, în iunie 1906, prietenului, acum, berlinez. Publicîndu-i scrisorile adresate acestuia, Ieronim Tătaru ajută substanțial la ridicarea cortinei de pe un aspect important al preocupărilor cotidiene ale dramaturgului, a cărui viață de relație nu a fost nici rectilinie, nici ferită de asperități.

Axioma nr. 5(86), mai 2008, p. 9 NICOLAE DUMITRESCU

Cronică literară Mărturia unei consacrări *)

La vârsta de 70 de ani, pe care tocmai i-a împlinit, profesorul ploieștean, Ieronim Tătaru, a adunat un număr important de scrieri, de istorie și critică literară ori de stilistică, devotându-se, în egală măsură, carierei de dascăl, căreia i-a consacrat cei mai frumoși ani, desfășurați în spațiul liceal, ca și în cel universitar. La catedră, dar și în activitatea publicistică, literatura română și universală, studiile comparatiste sau de stilistică, i-au fost, mai întâi, domeniile predilecte, toate centrându-se, preocupant, pe nevoile folosinței lor, în scopuri aplicative. Lucrări, precum „Poetică și stilistică” (1976), „Din lirica modernă” (1982), „Comentarii stilistice și literare” (1983), „Modalități de analiză a textului literar” (1993), „Din universul poeziei moderne” (1993), „Concepte operaționale în studiul literaturii” (2000), precum și cele trei volume de studii critice, încorporate sub titlul generic „Semne” (2003-2004, 2006) ori monumentala „Crestomație de literatură universală” (în colab. 1983 și 2000), confirmă constanța unor asemenea preocupări, care depășesc, adesea, granița îndeletnicirilor strict profesorale. Aproape concomitent, ca ploieștean împătimit de valorile spirituale ale locului, istoricul și criticul literar Ieronim Tătaru s-a dedicat, cu acribie, ani de-a rândul, cercetării vieții și operei lui Caragiale, insistând asupra unor aspecte încă neelucidate și făcând, din aceasta, o adevărată pasiune, în centrul căreia a așezat relația marelui dramaturg cu „orașul său natal”, pe care s-a străduit s-o înfățișeze detaliat, în raport cu anii de formare, cu biografia lui spirituală și cu eventualele influențe, de ordin tipologic, care se regăsesc în opera scriitorului. Succesiv, rodul acestor ani de muncă asiduă l-a așezat Profesorul în paginile mai multor cărți, sub formă de substanțiale studii, menite să lumineze, distinct, zone de relevanță, încă neexploatate suficient: „Itinerar caragialian” (1997), „Caragiale și Prahova” (2000), „Mențiuni caragialiene” (2000), „Conexiuni și confluențe” (2002), „Telegrame primite de I.L.Caragiale în 1901 și 1912” (2002), „Scrisori pentru Caragiale” (2002) și, desigur, parțial, cele trei volume de „Semne”, ale căror materiale au fost, mai întâi, publicate în revista de cultură „Axioma”, al cărei redactor-șef a devenit, din aprilie 2000, chiar odată cu apariția primului său număr. Buna primire a acestor cărți, recunoașterea deschisă a unor merite istorico-literare, precum și harul redacțional-analitic al Profesorului, l-au poziționat cu mult mai bine în stima specialiștilor și a colegilor de breaslă, oferindu-i, în același timp, cheia următoarelor dezvoltări. Prin urmare, apropierea, făcută cu aplicație, de unul dintre cele mai reprezentative spirite ale neamului, cum este considerat Caragiale, putea fi un îndemn serios pentru a continua și a da o mai mare consistență unui asemenea demers. Astfel, s-a născut, probabil, și a căpătat contur, apoi, ideea impunătorului volum „Însemnări caragialiene”, apărut recent la Editura „Libra”, din București, volum care îi va putea da dreptul de a fi așezat între marii specialiști în materie, peste a cărui autoritate nu se va putea trece ușor. Deși purtând un titlu modest, așa cum însuși Omul Ieronim Tătaru nu se sfiește a fi, „Însemnări caragialiene” este, poate fi considerată, fără dubii, o veritabilă carte de vizită, înfățișându-l pe autorul ei într-o superbă polivalență caracteriologică: minuțios și exact, comprehensiv și sintetic, metodic și asociativ, îndatoritor și onest dar, mai ales, dispus să asimileze și să valorifice adecvat informații și cunoștințe din varii domenii ale artei și culturii. Fiind un impresionant tom referențial, această carte cuprinde o seamă de texte consacrate vieții și operei lui Caragiale și criticilor săi, o parte însemnată a corespondenței primite de scriitor, însoțită de note și comentarii adiacente, extrem de valoroase și utile, acte și documente (unele inedite), privindu-l pe marele clasic, precum și câteva articole vizând biografia și scrierile lui Mateiu și Luca I. Caragiale, cei doi fii ai dramaturgului, care au lăsat, și ei, urme în literatura română. Cum chiar autorul ține să precizeze, într-o notă-anexă, toate aceste lucrări au văzut, deja, lumina tiparului, între anii 1997 și 2006, în mai multe volume, enumerate, și de noi, mai sus, ca și în diverse periodice, așa cum, dealtfel, rezultă din mențiunile făcute în finalul cărții, sub titlul „Considerații critice”, acolo unde sunt înserate extrase semnificative din comentariile de presă apărute, în ultimii ani, sub semnătura unor reputați critici, precum Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Constantin Stănescu, Ion Bălu, Constantin Trandafir, Constantin Hârlav, Vasile Fanache etc, făcute la adresa lucrărilor realizate de către prof. Tătaru, despre Caragiale. În fapt, este vorba despre un volum-sinteză a unui efort de o viață, bine structurat, care însumează, selectiv, cele mai importante studii și articole, redactate de profesor, pornind de la corectarea unor inadvertențe istorico-literare, constatate în lucrări de notorietate publică, până la punerea în evidență a unor principii estetice și, deopotrivă, factologice, capabile să identifice unele corespondențe, viață-operă, așa cum pot fi ele percepute azi, după atâta amar de vreme. Cu o energie inepuizabilă și o credință desăvârșită în noblețea cauzei asumate, înarmat cu o bibliografie impresionantă, adusă, în unele cazuri, aproape la zi, prof. Ieronim Tătaru merge pe urmele lui Caragiale, găsindu-i în acte rădăcinile, ca și în operă. Face reconstituiri amănunțite, temporal-locative, și se folosește de orice amănunt revelator, pentru a elimina ambiguitatea sau mai vechile erori, legate de data și locul nașterii ori anii de școală, de locuințele din Ploiești și întâmplările care au putut genera anumite scrieri. Vine, apoi, cu argumente credibile, insistând asupra unor evenimente, la care ploieșteanul Caragiale a putut fi martor sau protagonist ori îl urmărește în peregrinările lui, pe la Sinaia, Bușteni și Câmpina, răscolind arhivele, folosindu-i o mare parte din corespondență și punând, cap la cap, o serie de informații colaterale. Este o plăcere să participi la acest grandios spectacol, să parcurgi astfel de trasee și să constați că nimic nu e gratuit ori superficial și că osârdia profesorului și istoricului literar se împlinește în afirmații bine documentate și armonios redactate, într-o exprimare fluentă, pe alocuri, strălucitoare. Dar el nu se oprește doar la latura strict documentar-istorică, erudiția profesorului verificându-se și pe parcursul câtorva studii comparatiste, de mare anvergură și subtilitate, precum poate fi apreciat raportul de filieră Caragiale-Cioran sau Machiavelli-Caragiale. Pe de altă parte, cunoștințele sale de stilistică ori știința analizei de text sunt judicios aplicate în articole substanțiale, precum: „Deteriorarea limbajului și impasul comunicării”, vorbind despre schița „Justiție” sau cele câteva însemnări filologice, referitoare la „Tipizarea și generalizarea observației comice, în opera lui I.L.Caragiale”. Așa se face că imaginea lui Caragiale, pe care o edifică, cu grandoare, prof. Ieronim Tătaru, în această carte, este una globală, aproape exhaustivă, cititorul interesat gasindu-l pe genialul nostru comediograf în multiplele sale ipostaze de creator: dramaturg și prozator, poet și traducător, teoretician și analist, ziarist și expert în calambururi, prieten, cetățean și om de lume. Câștigul cel mare al cărții acesteia, ca și, dealtfel, meritul criticului și istoricului literar Ieronim Tătaru este de a fi reușit să și-l apropie pe Caragiale nu doar în datele și notele lui definitorii, ci pătrunzând în toată intimitatea sa de mare creator, de om sensibil la toate, dar distanțându-se mereu, înțelegând că implicarea lui definitivă și irevocabilă nu se poate manifesta mai bine, mai elocvent și mai direct decât pe terenul artei și în limitele ei, restul fiind manifestări circumstanțiale ale firii umane. Se poate spune, așadar, că aportul istoriografic și, deopotrivă, analitic, de finețe, al profesorului Tătaru rezidă în amploarea și temeritatea cuprinderii tematice, ca și în faptul că a izbutit să dea coerență și substanțialitate unui impresionant volum de informații, fatalmente eterogen, pe care a știut să le structureze convingător, în așa fel încât să se vadă și să se aprecieze și partea de scriitură, fundamental atrăgătoare și fluentă, care dă astfel lecturii impulsul necesar și cantitatea exponențială a ideilor. În acest masiv ansamblu arhitectural, plecând de la afirmația marelui Iorga, potrivit căruia fără Ploiești, Caragiale nu ar putea fi înțeles deplin, prof. Tătaru reușește să se facă înțeles, demonstrând bine, la rândul său, printr-o geometrie a relațiilor, că fără Caragiale, orașul Ploiești, pe care el îl invocă adesea, afectuos, și uneori ironic, ar fi rămas în anonimat, oricât de numeroase și îndelung-trâmbițate evenimente s-ar fi consumat aici. Prezența dovedită a acestui oraș în multe din creațiile caragialiene l-a putut proiecta, astfel, în transcendent, dându-i o realitatea artistică distinctă. Din această perspectivă, devine cu atât mai flatant faptul că azi putem aprecia, fără ezitare, că unul dintre cei mai temeinici istoriografi și analiști ai lui Caragiale a ajuns, iată, să fie, firesc, am zice, un ploieștean, un om pe care personalitatea impunătoare a Maestrului nu l-a copleșit deloc, încurajându-i lucrarea și deschizându-i mereu noi orizonturi de abordare. Pentru această îndrăzneală fecundă, prof. Ieronim Tătaru merită toată considerația, recunoscând, totodată, că pe viitor va fi greu, dacă nu cumva imposibil, ca în cercetarea lui Caragiale să fie evitate sau ignorate aceste contribuții de excepție, istorico-literare, pe care avem bucuria de a le aduce, și pe această cale, la cunoștința publicului.

• ) Ieronim Tătaru, Însemnări caragialiene, Fundația Culturală „Libra”, București, 2006, 547 p. Volum editat cu sprijinul Autorității Naționale pentru Cercetare.

Spații culturale Anul II, nr. 2, 2009 VALERIA MANTA TĂICUȚU Ieronim Tătaru Om de cultură în adevăratul și frumosul sens al cuvântului, Ieronim Tătaru este cunoscut mai ales datorită studiilor sale de istorie literară, de literatură comparată ori de istoria artelor publicate în revista „Axioma” și nu numai. Toate lucrările – fie că au avut drept obiect creațiile epice, lirice, dramatice, eseistice și memorialistice, artele vizuale sau studiile estetice și critice publicate de scriitori de-a lungul vremii, se remarcă prin seriozitatea documentării, simțul valorii și capacitate de sinteză. Volumul „Meridiane”, apărut în 2007 la Editura Fundației Culturale Libra, are nu mai puțin de 518 pagini, în format mare: un adevărat tom, a cărui lectură oferă nu numai informații utile și diversificate, ci și sugestii de lectură, legături, trimiteri, extrapolări, sugestii comparatiste etc. Nici un cuvânt nu este de prisos, pentru că dl. Tătaru are meticulozitatea și încăpățânarea cărturarului de școală veche și solidă: nu lasă nimic la întâmplare, detestă aproximările și documentarea „după ureche”, empirismul și lipsa de probitate. Fiecare afirmație pe care o face istoricul ploieștean este urmarea unei cercetări minuțioase și dovada orelor îndelungate petrecute în bibliotecă. Impresionantul aparat bibliografic, notele și adnotările au drept scop edificarea cititorului, trimiterea lui „la sursă” și sunt făcute din „dorința cunoașterii unor mari valori ale culturii europene și americane, repere sigure, credem, pentru o mai bună înțelegere și apreciere a creației artistice de azi”. Criticul literar mai afirmă, cu modestie și cu bună intenție: „Am făcut dorite, instructive și plăcute popasuri în lumea unor creații literare, de la Niccollò Machiavelli la Albert Camus, și în aceea a imaginilor picturale și sculpturale, de la Hieronymus Bosch la Marc Chagall, cu atât mai mult cu cât ne-am apropiat de vremea noastră (într-o deschidere în V, cum se spune”. Toate eseurile din volum au aerul unor convorbiri cu cartea și cu autorul, ținându-se, totodată, seama de influențe (gustul comparatismului, al sincronizării, al stabilirii de legături culturale fiind una dintre notele dominante ale demersului eseistic al lui Ieronim Tătaru). Autorul se oprește la autori și la teme fundamentale pentru înțelegerea fenomenului cultural. Și poate că nu întâmplător volumul începe cu epopeea lui Ghilgameș în interpretarea lui Nichita Stănescu, eseul concentrând „strigătul abisal și rostire despre înțelegerea sinelui”. Urmează, firesc, o interpretare a miturilor esențiale, a „centrelor energetice” și a semnelor neperisabilității, care sunt zeii. De la bun început, Ieronim Tătaru precizează că nu a urmărit neapărat o cronologie – a apariției operelor la care se referă, ci, mai curând, o cronologie a apariției eseurilor adunate în volum, astfel că Jean Jacques Rousseau, Machiavelli și Caragiale se află la câteva pagini – ce-i drept, dense cât un volum – distanță. De altfel, Caragiale a fost dintotdeauna subiectul preferat de studiu al lui Ieronim Tătaru, criticul manifestând o preocupare constantă în dezvăluirea unor aspecte noi ori în clarificarea unor controverse legate de viața și opera dramaturgului. Pornind de la textul caragialean, în care personajele își demonstrează incultura prin citate „fabricate” și atribuite lui Machiavelli, Ieronim Tătaru trece apoi la cercetarea unor mărturii, a documentelor de epocă, a corespondenței lui Caragiale și probează faptul că autorul român nu numai că citise operele italianului, dar le și înțelesese altfel decât o făcuseră contemporanii săi (v. „Niccollò Machiavelli dinspre Caragiale”). Un eseu care încântă prin eleganță și impresionează prin răbdarea documentării este cel dedicat lui V. Voiculescu și Sonetelor sale în traducere imaginară (v. „Un suprem omagiu adus divinului brit”). Pentru documentare, Ieronim Tătaru alege ce-i mai bun: ediția princeps a lui Perpessicius, referințele critice semnate de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ștegan Augustin Doinaș, Teodor Roșca – acesta și în calitate de traducător al sonetelor shakespeareane - , Adrian Marino, Ov. S. Crohmălniceanu, Perpessicius, Elena Zaharia Filipaș ș.a., neomițând, pentru edificarea cititorului, să prezinte, comparativ, structura sonetului italian și a celui nordic, prin exemplificări pe text (Michelangelo și Shakespeare). Despre sonetele lui Voiculescu s-a scris mult, dar parcă niciodată cu atâta seriozitate și profunzime, fără intenții „patriotice”, dar cu grijă pentru evidențierea contribuției reale a poetului român, a talentului și originalității sale.Cititorul volumului „Meridiane” călătorește volumului „Meridiane” călătorește apoi prin lumea lui Jonathan Swift prin lumea lui Jonathan Swift prin lumea lui Jonathan Swift sau a lui Diderot,își amintește de mitul faustic, dar și de duioasele suspine din Lenau, aruncă o privire asupra metodei (v. Sainte-Beuve), află despre scrieri ale lui Edgar Allan Poe în traducerea lui I.L. Caragiale și Luca Ion Caragiale, se delectează cu poemele Veneției ori cu „privirile în Florile răului”, încearcă „tentația neantului” ori ce înseamnă „autocunoaștere și autoperfecționare morală”. Cărți valoroase, autori faimoși sunt adunați la acest veritabil „divan” al artiștilor și al înțelepților, astfel că, după parcurgerea volumului de eseuri, încerci acel sentiment de înălțare spirituală nicicând desuet..

Axioma Anul , nr. 4(209), apr. 2009 NICOLAE DUMITRESCU

Cronică literară Itinerar între două lumi * Se întâmplă tot mai des ca unele scrieri, cu caracter mai mult sau mai puțin ocazional, risipite, vreme de ani, în presa literară, sub diferite forme, să fie adunate de autorii lor între coperți de carte, cu gândul ca unificându-le să le dea o nouă valoare. E un mod de a le proiecta altfel în ochii cititorului, asigurând unitatea lor de conținut și de stil, în acest fel putând defini, mai aplicat, trăsăturile autorului însuși. Exemple demne de interes sunt și în spațiul nostru prahovean, confirmând o asemenea tendință: Simion Bărbulescu sau Constantin Trandafir. Meridiane este o astfel de carte. Mai mult, ea poate fi considerată o carte care trasează un contur complet și bine subliniat al unei prodigioase cariere de critic și istoric literar, de estetician rafinat a prof. Ieronim Tătaru. Fără niciun dubiu că Meridiane este o carte substanțială, de apogeu profesional, în care se oglindește cu pregnanță personalitatea acestui veritabil cărturar, care a trăit toată viața în cultul pentru marile valori ale umanității. Domnia sa, știm bine, a citit imens și a scris cu chibzuință și măsură, ilustrându-se deopotrivă ca profesor de literatură română și universală, la mari licee ploieștene, ori de literatură comparată, în cadrul UPG Ploiești, sau ca îndrumător al activității Casei Corpului Didactic. Cărțile sale condensează astfel teme și idei din orizontul analizelor stilistice și al conceptelor operaționale, vizând specificul literaturii, extinzându-se profitabil în perimetrul de cercetare istorico-literară, cu aplicație distinctă asupra unor itinerarii caragialiene. Titluri precum Poetică și stilistică (1976), Comentarii stilistice și literare (1983), Crestomație de literatură universală (în colab. 1983, 1993, 2003), Modalități de analiză a textului literar (1993), Concepte operaționale în studiul literaturii (2000), Caragiale și Prahova (2000) sau Mențiuni caragialiene (2001) sunt azi considerate, pe drept cuvânt, repere bibliografice pentru uzul școlar și universitar. Acestora se cuvine neapărat să le adăugăm volumele Conexiuni și confluențe (2002), Semne (I – 2003, II – 2004, III – 2005), ca și importantul tom cuprinzând Însemnări caragialiene, care adună cercetările și interpretările autorului relativ la viața și opera marelui dramaturg. La consolidarea impozantului său statut didactico-științific și editorial a contribuit, de bună seamă, și activitatea publicistică de permanență pe care o desfășoară mai susținut, începând cu anul 2000, odată cu asumarea responsabilității de redactor-șef al revistei „Axioma”. În coloanele acestei publicații lunare au apărut multe, sau cele mai multe, dintre studiile, eseurile și articolele care formează conținutul celor trei volume de Semne sau al Conexiunilor și confluențelor, dar care alcătuiesc deopotrivă și care formează structura Meridianelor, cu mici rafistolări și actualizări. Cu modestia-i caracteristică, profesorul le numește, pe acestea din urmă, drept Însemnări de literatură, universală și comparată, și de istoria artelor. Ele sunt, predilect, rodul unor lecturi bine orientate, din spațiul larg al culturii românești și universale, devenite apoi texte referențiale care au servit, în majoritate, ca editoriale ale revistei, încorporate deliberat cu prilejuri comemorativ – aniversare, încât n-a fost deloc greu ca, apreciindu-le valoarea și oportunitatea, cititori avizați sau comentatori ai altor reviste să recunoască faptul că „Axioma”, prin articolele redactorului ei șef, a devenit „memoria noastră literară” (cf. Cronicar „România literară”, nr. 9, 37/2003 și 1/2004). Volumul conține 63 de „însemnări”, fiind împărțit în două componente: I. Literatură (44) – II. Arte plastice (19). Granițele de tratare se interferează uneori în comentariu, pana și penelul făcând să vibreze resorturi similare ale sufletului și ale gândirii. Ca modus operandi, profesorul Ieronim Tătaru își concepe argumentația de fond pornind de la principiul „corespondențelor” baudelaireiene, ale complementarității, strecurâd în Însemnări o serie de elemente asociativ-relaționale comune, care lămuresc în plus sau luminează distinct anumite laturi ale efortului creator pus în discuție. Dar cele două lumi, inspirator – creative, rămân să fie etalate separat, în volum, prin ceea ce autorul a voit a selecta din orizontul literaturii și artelor plastice. În succesiunea lor, se are în vedere ordinea cronologică a apariției lucrărilor despre care se face vorbire, păstrată și atunci când ele apar în interpretarea sau în traducerea unor scriitori, critici sau artiști plastici români din ultimele două secole: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constanin Brâncuși, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Miron Radu Paraschivescu, Ștefan Augustin Doinaș, Nichita Stănescu. În felul acesta, imaginea de ansamblu a unor apartenențe artistice sau a unor ascendențe se conturează mai clar, iar contribuțiile efective ale creatorilor înșiși se pot distinge mai lesne. Avem astfel înfățișată o adevărată panoramă a literaturii și a artelor plastice, construită pe baza prezentării unor extinse „fișiere” ale reprezentanților la vârf ai acestora, încât evenimentul ca atare, de la care s-a primit impulsul, sau care a stimulat respectiva abordare, capătă acum, în carte, o valoare suplimentară, depășind singularitatea limitativă a unui editorial. Așa se face că popasurile întreprinse de profesorul Ieronim Tătaru, în lumea scrisului și a picturii ori sculpturii, devin pe cât de atractive, pe atât de instructive și folositoare. Drumurile străbătute în zona literaturii universale pornesc, așadar, de la Niccolo Machiavelli și ajung la Albert Camus. Cu o mică „haltă” interioară, servind ca un fel de preambul autohton care îl are în prim-plan pe Nichita Stănescu, fixat într-o originală ipostaziere a resurselor de universalitate poetică inspiratoare (epopeea lui Ghilgameș, pentru poemul „Enghidu”, și zeitățile protectoare ale Greciei Antice, din „Laus Ptolemaei”). În scurte „interludii” mai apar, ca suport al unor comentarii de expresie comparatistă, al ilustrării existenței universalității și permanenței unor motive, și Caragiale, V. Voiculescu, L. Blaga, P. Zarifopol, M. Sebastian, M. Eliade. (Studiile respective sunt extrem de interesante prin abordare și unele chiar prin ineditul comentariilor!) Restul se încheagă solid din ceea ce autorul nostru oferă cititorului, ca proiecție sintetizatoare, relativ la Marlowe, Swift, Diderot, Herder, Goethe, Hugo, Lenau, Saint-Beuve, Baudelaire, Flaubert, Lev Tolstoi, Mallarmé, Anatol France, Cehov, Rimbaud, Kavafis, Unamuno, Frost, Rilke, Apollinaire, Proust, Joyce, Trakl, Anna Ahmatova, Bulgakov, Esenin, Montale, Garcia Lorca, Beckett, Camus. Este, precum se vede, vorba despre scriitori importanți ai Europei (America având o singură nominalizare, dar semnificativă), ale căror opere au asigurat avântul literaturii, înnoind-o și dându-i consistență și originalitate. Considerațiile autorului cărții sunt extrem de temeinice și erudite, subliniind aplicat, la fiecare în parte, elementele distinctive sau particularizante, dar și contribuțiile pe scara literaturii ori interferențele simpatetico-ideatice sau stilistice, ca și comuniunea de influențe. Sunt pagini care probează capacitate analitică și spirit comparatist, după cum și răbdarea de a așeza ordonat materialul constitutiv și a face astfel încât opiniile să se articuleze într-un tot unitar, plauzibil, capabil să dea valențe semnificative operei personalităților convocate să dialogheze, peste timp, cu autorul ploieștean. Poate că nu există, constant, un echilibru perfect de tratare, comentatorul având și el unele preferințe, mai mult sau mai puțin subiective, vizibile, dar în aproape fiece sinteză asumată își fac loc formulări pertinente, uneori memorabile, cu valoare apreciativă perenă. Iată câteva dintre ele: „În ultimele sonete (...) imaginile, atmosfera și situațiile shakespeareene amintite aici sunt, uneori, elemente de recuzită poetică, utilizate într-o altă dramă, aceea căreia V. Voiculescu îi conferă autenticitate, izvorâtă din dialogul cu eternitatea”; „Poate trebuie ținut seama, atunci când sunt judecate metodele lui Saint-Beuve, că mijloacele de investigare a scrierilor de ficțiune, folosite de istoricul literar, nu coincid cu cele ale istoricului aplecat asupra cunoașterii trecutului sau lumii contemporane lui, prin studiul unor documente de mare diversitate”; „Valorile estetice ale operei lui Tolstoi nu pot fi rupte de cele moral – filosofice, sociale și educative, cu numeroase răsfrângeri practice reflectate atât în activitatea scriitorului și gânditorului cât și în aceea a numeroșilor săi discipoli”; „Actul poetic este, la Mallarmé, rațional, logic; poezia nu este rezultatul inspirației și nici al emoției intense, ci al căutării lucide, în schivnicie și într-un gest eroic, al unui nou verb, de mare rafinament și cu deschidere infinit sugestiv și nu mai puțin purtător al unei armonii venite de dincolo de structura materială știută a cuvântului și de sensul lui obișnuit” etc. etc. Însemnările sale minuțioase se prelungesc, cam în aceeași manieră redacțională, în partea a doua a cărții, rezervată artelor plastice. Ea reprezintă un pandant fericit al unui demers, cu vocație integratoare, și al unei atitudini, manifest – angajante, de a asigura o promovare responsabilă, în viața noastră culturală, a valorilor autentice, profesorul Ieronim Tătaru reușind a face, și aici, legături plauzibile cu spațiul nostru de viețuire și exponenții acestuia în linie europeană. Prin urmare, cele 19 profiluri de artiști sunt construite migălos, sub semnul ideii de a rememora un traseu al evoluției creativității plastice și de a identifica momentele sale de grație. Sumarul acestei a doua jumătăți a volumului o confirmă din plin. Ne întâlnim astfel, pe tărâmul încărcat de grandoare al picturii și sculpturii, cu marile personalități care au marcat umanitatea prin creații nemuritoare. Și aici cuprinderea temporală este binevenită, ea fiind asociată, de regulă, de marile curente și tendințe, care au revigorat artele și le-au îmbogățit mesajele, prin simplificare a sugestiei. În abordarea profesorului Tătaru, scara temporală are ca primă treaptă întâlnirea cu Hieronymus Bosch, creatorul uneia dintre cele mai enigmatice opere din istoria universală a picturii. Ea se desfășoară pe repere sau trepte, într-o deschidere tot mai largă, pe măsură ce urcușul prezentării se apropie de zilele noastre, Marc Chagal fiind încheietorul acestui parcurs. Între cei doi poli, sunt cuprinse alte 17 nume, între care Rubens, Fragonard, Goya, Constable, Ingrés, Delacroix, Daumier, Pissaro, Cezanne, Monet, James Ensor, Paul Klee, Braque, Juan Miró. În corpusul acestui segment referențial își fac loc și două comentarii semnificative. Unul se referă la Brâncuși-gânditorul, dezvăluind considerațiile sculptorului de la Hobița relativ la artă în general, cu aplicație la propria expresie creativă, iar cel de al doilea tratează, pe filiera „corespondențelor” sau a afinităților elective, influența artelor plastice în poezia argheziană ori, mai degrabă, prezența unor sugestii și idei, care atestă preocuparea sau atracția autorului Cuvintelor potrivite pentru materia plastică, identificată în imagini poetice frapante. Medalionale plastice sau, ca să fim în ton, portretele pe care le alcătuiește prof. Ieronim Tătaru sunt la fel de bine închegate și de comprehensive ca și în cazul scriitorilor, semănând cu dărnicie idei, cuprinse iscusit în alcătuiri ce transgresează didacticismul obișnuitelor sinteze pe această temă. Sunt destule indicii, în acest sens, dar ne vom opri aici doar asupra a două citate: „Prin libertatea măiestriei sale, prin studiul caracterelor pe care îl întreprinde, prin gustul său pentru deformarea expresivă, Daumier devine un precursor recunoscut al expresioniștilor” sau „În tablourile sale, Klee nu reprezintă modele reale ci creează imagini ale ideilor sale. Realitatea aparentă nu-l interesează, ci numai ceea ce poate reprezenta, printr-un sistem de semne, fața nevăzută a lucrurilor aparținând imensității cosmice. Lumea tablourilor sale se află dincolo de granițele fizicului perceptibil, fie și sinestezic”. Ocolind locul comun sau tentațiile unor interpretări epatant – extravagante, sintezele și studiile comparatiste, încorporate în acest volum, se rețin prin construcția lor echilibrată și armonioasă, ca și prin știința autorului lor de a-și pune rezultatul cercetării în slujba cititorului, cu elemente de semnificație care să asigure informației claritatea, concretețea și durata. Întemeindu-se pe un imens material bibliografic (nici nu se putea altfel!), prezentat în Notele din final, criticul și esteticianul ploieștean are rara înzestrare de a armoniza aceste cunoștințe și de a desfășura, cu metodă, punerea lor în pagină, adăugându-le fiecăreia partea de contribuție personală a viziunii și însemnul erudiției sale. Indiferent despre cine ar fi vorba, vom constata, mai întâi, că Profesorul își fixează bine reperele, pregătindu-și minuțios sensul abordării lor. Uneori intră direct în subiect, alteori prezentarea „obiectului adorat” se face cu precauție: câteva elemente generale de caracterizare, apoi o serie de date biografice, cărora le urmează aprecieri bine susținute, de subtilitate, asupra unora dintre lucrările reprezentative, finalul fiind adesea conceput sub o formă concluzivă, nesentențioasă, plasând „personajul” respectiv pe locul pe care îl merită. Fiecare articol este o însumare de calități, o demonstrație de logică și virtuozitate stilistică, făcută atent, ba chiar grijuliu, folosindu-se de vastele cunoștințe în domeniu, citând acolo unde argumentele proprii nu sunt suficiente sau creionând, cu abilitate literară, portrete psiho-fizice de un farmec elocvent. Capacitatea de organizare a materialului este întrecută doar de prudența sa ori de temerea de a nu ieși mai în evidență decât se cuvine unui onest degustător – comentator. Așadar, autorul nu dă sentințe și nici nu se hazardează în evaluări, de pe poziții atotștiutoare, deși uzează, cum spuneam, de o bibliografie impresionantă. Așa se face că stilul atent elaborat și curgător își conservă esențele, făcând totdeauna explicită pledoaria, într-o logică echilibrată și nepedantă. Remarcabil este, totodată, spiritul de selecție a temelor, ca și ordonarea lor în structura volumului. Evită astfel o posibilă monotonie și propune lectorului un material organizat într-o diacronie perfect justificată, care face posibilă, prin însumare, realizarea unui veritabil compendiu de literatură și artă, în care se regăsesc elemente de bază, de natură biografică și creativ-individualizante, indispensabile unei reale îmbogățiri culturale. Se poate spune astfel, fără rezerve, că profesorul Ieronim Tătaru, cu Meridiane (la care trebuie să adăugăm și Însemnări caragialiene, apărut la aceeași editură, „Libra”) și-a asigurat nu numai o carte de vizită impresionantă, ci și un loc sigur între cărturarii de vază ai acestei perioade de timp.

• Ieronim Tătaru – Meridiane, Fundația culturală „Libra”, București, 2007, 523 p. Lucrarea este însoțită de Cuvântul autorului și mai cuprinde Indice de teme și opere, Indice de nume și Note bibliografice.

Distincții

Titlul de profesor evidențiat, titlul de Membru de Onoare al SSF din Romania, oferit pentru „contribuția adusă la progresul științelor filologice", cum se spune în brevetul primit la acordarea lui (1996), mai multe „diplome de excelență", însoțite de medalii aniversare, primite în anii 1991-2007, cu prilejul unor sărbătoriri ale lui M. Eminescu, I.L. Caragiale și Nichita Stănescu, în semn de apreciere a studiilor lui consacrate acestor scriitori, titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești, acordat, în iunie 2007 pentru „contribuția adusă la promovarea valorilor literaturii românești și universale și la dezvoltarea culturii" în orașul de reședință a județului Prahova, diplome și medalii acordate de Fundația Oamenilor de Șiință, în 2003 și în 2007, etc. Membru al Uniunii Scriitorilor (2009).

î==Bibliografie==

Bălu, Ion, Convorbiri colegiale, în România literară, nr. 14, 1993, p. 31 /Despre vol. cit. Modalități de analiză a textului literar/.

Bălu, Ion, Breviar editorial: Un studiu despre Caragiale; Caragiale și Prahova, în Convorbiri literare, nr. 9(69) sept. 2001, p. 39 /despre vol. cit Itinerar caragialian și Caragiale și Prahova/.

Boaru, Nicolae, Prefață la vol. cit.: Ieronim Tătaru, Semne 1, ed, a II-a.

Chirulescu, Marian, Ieronim Tătaru, Telegrame primate de I.L.Caragiale, în Axioma, nr. 9(30), mart, 2002, p. 18.

Chirulescu, Marian, Ieronim Tătaru, Conexiuni și confluențe, în Axioma, nr, 4(25), apr. 2002, p. 20.

Chirulescu, Marian, Ieronim Tătaru, Mențiuni caragialiene; Semne 3. Meridiane, în Axioma, anul VI, nr. 11(68) nov. 2005, p. 37.

Ciotloș, Cosmin, Cronică literară: Pentru uzul rechinilor, în România literară, nr. 1, 11 ian. 2008, p. 7 /despre vol. cit. Însemnări caragialiene/.

Cronicar, Am a-ți spune că a fost charmant, în România literară, nr. 9, 2oo3, p. 32 /despre un studio intridus în vol cit. Scrisori pentru Caragiale/

Cronicar, Scrisori pentru Caragiale, în România literară, anul XXXVI, nr. 37, 17-23 sept, 2003, p. 32,

Dimisianu, Gabriel, Cronică literară: Cărți despre Caragiale, in România literară, nr. 18, 13-19 mai 1999, p. 4 /Despre vol. cit. Itinerar caragialian/.

Dumitrescu, Nicolae, Ieronim Tătaru: Semne 2. Pana și penelul., în Axioma, nr, 11(56), nov. 2004, p. 10.

Dumitrescu, Nicolae, Mărturia unei consacrări, în Axioma, nr.5(86), mai2008, p. 9 /despre vol. cit. Însemnări caragialiene /.

Dumitrescu, Nicolae, Itinerar între două lumi, în Axioma, anul X, nr. 4(109), apr. 2009, p. 4-5 /Despre vol. cit. Meridiane/.

Dumitrescu, Nicolae, «Caragiale iș Ploieștii - deslușiri istorico-literare», în «Axioma», anul XI, nr. 2, febr. 2010, p. 7-9.

Dumitrescu, Nicolae, «Memoria Semnelor», în «Axioma», anul XI, nr. 3, martie 2010, p. 7-9.

Dumitrescu, Nicoleta, «Ploieștii dinspre Caragiale - sub semnul dorinței înălțării unui monument al lui Caragiale la Ploiești», în «Prahova», anul XXII, Seria a V-a, 2 febr, 2010, p. 10.

Dumitru, Ion, Ieronim Tătaru: Semne 2. pana și penelul”, în Axioma, nr. 1(58), ian. 2005, p. 33-34.

Fanache, Vasile, Enigmaticul Caragiale, în Steaua, nr. 2-3, mart.-apr. 1988, p. 4-5 /despre vol. cit. Itinerar caragialian /.

Hârlav, Constantin, Comentariile Tătaru, în Prahova, nr. 944, apr. 1993, p.3 / despre vol. cit. Modalități de analiză a textului literar/.

Lefter, Ion Bogdan, O lume într-o carte, în România literară, nr. 19, 1984 /despre vol. cit. Crestomație de literatură universală/.

Mihai, Violeta, «Interviu cu dl. profesor Ieronim Tătaru», în «Curierul Liceului Național „I.L.Caragiale” Ploiești. 145 ani de performanță», 2009, p. 9-11.

Manta Tăicuțu, Valeria, Ieronim Tătaru, în Spații culturale, anul II, nr. 2, 2009, p. 14 /Despre vol. cit. Meridiane/.

Mănucă, Dan. Critica criticii: Diacronie caragialiană, în Convorbiri literare, nr. 3(347), mart. 2008, p. 57-58 /despre vol. cit. Însemnări caragialiene/.

Mihăilescu, Florin, Critice și metacritice: Analiză, istorie, valoare, în Viața românească, nr. 7-8, 2001 /despre vol. cit. Itinerer caragialian/.

Năstase, Camelia, «Portret. Ieronim Tătaru. O viață întreagă dedicată lecturii», în «Adevărul de seară. Ploiești», 13 sept. 2009, p. 16.

Negrenu, I., Ieronim Tătaru, Comentarii stilistice și literare, în Limbă și literatură, vol. III, 1983, p. 440-442.

Papuc, Lviu, Convorbiri retrospective:În obiectiv Caragiale, I, în Convorbiri literare, nr. 12, dec. 2004, p. 82 (despre vol. cit. Telegrame primate de I.L.Caragiale/.

Papuc, Liviu, Convorbiri retrospective: În obiectiv Caragiale, II, în Convorbiri literare, nr. 1(109), ian. 2005, p. 82-83 /despre vol. cit. Scrisori pentru Caragiale/.

Petraș, Irina, În loc de prefață /la vol. cit. Modalități de analiză a textului literar/.

Pop, Marius, Ieronim Tătaru: Comentarii stilistice și literare, în Revista de pedagogie, nr. 5, mai 1984, p. 39 și 51.

Popescu, Ioan, «Caragiale revenit acasă, la Ploiești, prin cartea prof. Ieronim Tătaru Ploieștii dinspre Caragiale», în «Oglinda literară», anul IX, nr. 99, mart. 2010, p.5505.

Popecu Sireteanu, Ion, Ieronim Tătaru, Comentarii stilistice și literare, în Convorbiri literare, anul LXXXIX, nr. 11, nov. 1983, p. 13.

Rădulescu Pintilie, Luiza, «Ceea ce se cuvine să facă ploieștenii pentru Caragiale, întâi și întâi de toate, este să-i citească opera. Interviu cu prof. Ieronim Tătaru, istoric și critic lirerar», în «Prahova», anul XXII, Seria a V-a, 10 febr. 2010, p. 7.

Simion, Eugen, Tabletă: Corespondenții lui Caragiale, în Adevărul /Arad/, anul XXV, nr. 4201, 3 mai 2004, p. 1 și 8 /despre vol. cit. Scrisori pentruCaragiale/.

Stănescu, C, Meseria criticului, în Adevarul literar și artistic, nr. 591, 30 ot. 2001, p. 2 / despre un articol consacrat de I.T. lui Eugen Lovinescu, intridus în vol. cit. Semne 1/.

Stănescu C. ,,Rana” lui Caragiale, în Adevărul literar șiartistic, 13 aug. 2002, p. 2 / despre un studio al lui I.T. introdus în volumul său Scrisori pentru Caragiale/.

Stănescu, C. Proiectul comediei caragialiene Titircă, Sotirescu et. Cie, în Adevărul literar și artistic, nr. 755, 15 feb. 2oo5, p. 2 / despre un studio al lui I.T, introdus în volulul său Însemnări caragialiene/.

Toma, Raluca și Mihai, Filip, «Caragiale a scos Ploieștii din istorie, i-a proiectat în transcendență. Interviu cu domnul profesor Ieronim Tătaru», în «Atitudini», anul VIII, nr. 2, febr. 2010, p. 13-14.

Ștefănescu, Alex, Comentarii critice: Istoric literar și detectiv, în România literară, nr. 33, 24 aug. 2007, p. 10 (despre vol. cit. Însemnări caragialiene/.

Teodorescu, Arthur, Ieronim Tătaru: Din universal poeziei moderne, în Telegraful, anul I, nr. 242, 6 dec. 1996, p. 8.

Trandafir, Constantin, Cronică literară: Mențiuni caragialiene; Conexiuni și confluențe, în Pagini literare, anul II, nr. 14, apr. 2oo2, p. 294-295. Trandafir, Constantin, Telegrame primate de I.L.Caragiale, în Axioma, nr. 4(49), apr. 2004, p. 5.

Trandafir, Constantin, Ieronim Tătaru: Semne 2. Pana și penelul, în Revista nouă, nr. 9, dec. 2004, p. 22-23.

Trandafir, Constantin, Cronică literară: Numai Caragiale, în Familia, nr. 3, mart, 2008, p. 29-31 / desp

Trandafir, Constantin Pe întinsele meridiane, în Axioma, anul X, nr. 2(107), feb. 2009, p. 3 / despre vol. cit. Meridiane.

Tuchilă, Costin, Caragiale ploieșteanul, în Radio România, nr. 282, 24-30 iun. 2002, p. 9.

                                          ḌḌḌ

Chirulescu, Marian, Popescu Paul D. și Stoian Gabriel, Ieronim Tătaru, în vol.: Personalități prahovene. Dicționar-biobibliografic, ed. a II-a, revăzută, actualizată și adăugită. Editura Premier, Ploiești, 2003, p. 370

Chirulescu, Marian, Axioma, nr. 1-6o/aprilie 200-martie 2005. Indice analitic adnotat alfabetico-cronologic. Editura Premier, Ploiești, 2005 /paginile menționate la Indice alfabetic, litera T/.

Dumitrescu, Nicolae, Domnul Ieronim; Ieronim Tătaru- Cetătean de Onoare al municipiului Ploiești, în vol.: Nicolae Dumitrescu, Ploieștiul cultural de azi. Cronici, evocări, interviuri, note, comentarii. Cuvânt înainte de Ioan Grigorescu. Editura Ploiești-Mileniul III, 2009, p. 401-404 și 493-495.

Dumitru, Ion, Intelectualul din învățământ ca personalitate cultural-creativă. Convorbire cu prof. Ieronim Tătaru, în Axioma, anul VI, nr. 5(62), 2005, p. 8-9.

Dumitru Ion, Ieronim Tătaru, în vol.: Dumitru Ion, Monografia învățământului preuniversitar ploieștean, Editura Karta-Gtaphic, Ploiești, 2007, p. 379-382.

Dumitru, Ion, Ieronim Tătaru, în vol.: Ion Dumitru, Monografia unei instituții cultural-pedagogice, Liceul Pedagogic<<Jean Monet.>> din Ploiești. Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2008, p. 96-99.

Hârlav, Constantin, Fișă de dicționar – Ieronim Tătaru, în Axioma, anul III, nr. 4(25), apr. 2002, p. 15.

Hârlav, Constantin, Tătaru Ieronim, în Dicționar general al literaturii române, S/T. București, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p. 646.

La mulți ani, domnule profesor /grupaj aniversar dedicat împlinirii a 65 de ani de către profesorul Ieronim Tătaru; semnează: Marian Ruscu, Ion Bălu, Chriastian Crăciun, Miron Oprea, Constantin Trandafir, Ina Bercea/, în Axioma, anul III, nr. 4(25), apr. 2002, p. 16-18 cu ilus..

Lui Ieronim Tătaru, istoricului și criticului literar, profesorului, redactorului șef al revistei Axioma, la aniversare /grupaj dedicat împlinirii a 70 de ani de către profesorul Ieronim Tătaru. Semnează: Marian Ruscu, Constantin Trandafir, Marian Chirulescu, Miron Oprea, Nicolae Dumitrescu, Viorica Răduță, Diana Rinciog/ în Axioma,anul VIII, nr. 4(85), apr. 2007, p. 20-23 cu iluis.

Popescu, Paul D., Axioma și lumea ei. Prezentare monografică, Editura Premier, Ploiești, 2006, 142 p.

Ruscu, Marian, Considerații, lui Ieronim Tătaru. Editura Premier, Ploiești, 2007, 76 p. cu ilus.

Toma, Emanoil, Ieronim Tătaru, în vol. Emanoil Toma, Oameni cu ștaif. Dialoguri neconvenționale. Editura Printeuro, Ploiești, 2006, p. 163-169.