Ieșiva

Ieșiva (ebraică: Yeshivá יְשִׁיבָה , termen provenind de la verbul ישב "yashav" = a ședea, și însemnând "ședere, ședință", la plural în românește "ieșive", în ebraică "yeshivot") este o instituție evreiască tradițională de învățământ superior religios. În ieșive copiii, adolescenții și tinerii de sex masculin studiază Tora în sensul larg al acestui cuvânt, adică scrierile sfinte ale religiei iudaice, cu accent predominant pe Talmud. Aceasta - după ce în primii ani de învățătură, în așa numitele Heder (pl. hadarim) sau Talmud Tora, s-au familiarizat cu cărțile de rugăciuni (Sidur și Mahzor) și cu cele Cinci cărți ale lui Moise (Moshé) - Torá în sensul îngust, sau în terminologia greacă - Pentateuhul.

În istoria evreilor din primele veacuri ale erei creștine, termenul ieșivă este folosit uneori ca sinonim cu cel de „beit midrash” sau de „academie talmudică” , școli despre care se știe că au funcționat începând din secolul I d.H. în Palestina antică și în comunitățile evreiești din zona Babilonului sau Mesopotamia, dar și în alte părți ale diasporei evreiești. În limba arameică, la acea dată limba vorbită în rândurile evreilor, ieșiva se numea „metiva” מתיבה„ sau metivta” , מתיבתא ,cuvânt având aceeași semnificație de "ședere". Uneori se numea „metivta rabba”, adică „ieșivă mare”. Denumirea „ieșiva” se întâlnește prima dată deja prin anul 190 î.H. în Cartea Învățăturii a lui Yeshua Ben Sira 51:23, 29, autorul numind astfel școala pe care o conducea. În evul mediu învățământul tradițional de acest tip se făcea de obicei sub forma unui cerc de elevi în casa unor rabini învățați. În ultimele două veacuri ieșivele au fost organizate ca școli sau seminare cu mai mulți profesori si elevi, având drept obiectiv și prepararea cadrelor superioare de cult, adică a rabinilor, inclusiv a celor ce vor îndeplini sarcini didactice, și a celor care vor funcționa ca judecători religioși -dayanim (la singular „dayan”).

După vârsta elevilor, se deosebesc în prezent ieșiva mică - yeshivá ktaná- în care învață de obicei elevi între vârstele de 14-17 ani. și ieșiva mare - yeshivá gdolá - în care învață elevi între 17 - 20 ani, de obicei până la căsătorie. Bărbați căsătoriți învață în ieșive numite kolel.

Istoric[modificare | modificare sursă]

În Palestina antică[modificare | modificare sursă]

În secolul I î.H au fost cunoscute în Palestina (Țara lui Israel sau Eretz Israel) două școli rivale de învățați farisei, cea a lui Hillel cel Bătrân și cea a lui Shamai. Sanhedrinul cel mare din Ierusalim, cuprinzând 71 membri, care avea funcții de tribunal - Beit Din, juca și un rol pedagogic, de Beit Midrash. După distrugerea Templului al doilea din Ierusalim în cursul înăbușirii răscoalei evreilor de către romani în anul 70 d.H., academiile rabinice din Palestina au deținut autoritatea juridică și spirituală principală în comunitățile rămase. Cea dintâi astfel de academie din epoca post-templu a fost cea întemeiată la Yavne de către Yohanan Ben Zakai, ea fiind succesoarea Marelui Sanhedrin din Ierusalim.

După reprimarea răscoalei lui Shimon Bar Kohba în anul 135 centrul spiritual al evreilor palestineni s-a mutat în Galileea, la Shfaram, apoi la Beit Shearim și Tzipori. Legea sau Tora orală a început a fi pusă în scris sub forma codicelui juridic Mishná compilat în secolul al III-lea de învățați numiți Tannaim, între care cel mai însemnat a fost Rabbi Yehuda Hanassí. Ulterior academii rabinice sau talmudice ale unor învățați numiți Amoraim au existat la Lod, la Caesarea și la Tzipori (Sepphoris), cea mai însemnată dintre ele fiind însă cea de la Tverya Tiberias. În aceasta din urmă au fost redactate comentariile la Mishna - Gemará - sub forma Talmudului palestinian sau ierusalimic, precum și comentarii omiletice numite Midrashim.

În Babilonia[modificare | modificare sursă]

Din cauza situației dificile din punct de vedere demografic, religios și politic pentru evreii din Palestina în timpul stăpânirii bizantine, începând din secolul al III-lea centrul de greutate al iudaismului rabinic a trecut în importantele comunități ale evreilor din Babilonia, adică de pe teritoriul Irakului de astăzi, aflat la început sub stăpânirea persană sasanidă iar mai târziu sub dominație arabă. Între anii 240-1000 viața spirituală iudaică a fost marcată de activitatea a două academii rabinice principale din această arie geografică, așa numitele "Doua Ieșive" (Shtei Yeshivot) - cea de la Sura, (înființată de Abba Arika) și cea de la Nehardea, înlocuită după anul 259, când Nehardea a fost distrusă, de cea din Pumbedita, lângă Bagdadul de astăzi, de sub conducerea lui Yehuda Bar Yehezkel. La sfârșitul secolului al V-lea la Sura s-a încheiat de către învățații Ashi și Ravina procesul de redactare al Talmudului babilonean, comentariu al Torei și Mishnei mai vast decât cel palestinean, și care cuprindea în proporție de aproximativ 2/3 subiecte juridice - legate de dreptul iudaic Halahá, și 1/3 alte tradiții, legende, aforisme, predici, povestiri, numite igadá.

În Africa de nord și Europa medievală[modificare | modificare sursă]

În secolele al X-lea - al XI -lea centrele principale de învățământ iudaic au devenit școlile rabinice din Spania, Franța, Germania, Italia și cele din Africa de nord. Mai apoi, în urma deplasării a numeroase mase de evrei spre est, ca urmare a expulzărilor din Franța, Anglia și Germania și a cruciadelor, au apărut focare insemnate de învățământ evreiesc religios în centrul și estul Europei, ca de pildă în Cehia și Polonia, iar ca urmare a exodului evreilor din Peninsula iberică, în Olanda, Italia și pe teritoriul Imperiului Otoman - în Macedonia, Turcia și pe pământul strămoșilor în Palestina. În acea epocă școlile reprezentau mai mult cercuri de elevi din jurul unor rabini vestiți prin erudiția și talentul lor pedagogic.

Lumea ieșivelor din estul Europei[modificare | modificare sursă]

Începând din secolul al XV-lea și al XVI-lea pe lângă studiul rapid al Talmudului ieșivele au început să refolosească metoda disputei cazuistice numită Pilpul care a ajuns la înalte grade de subtilitate. În cele din urmă, în secolul al XIX-lea metoda aceasta a fost tot mai criticată pentru artificialitatea ei și în cele din urmă a fost marginalizată. În veacul al XVII-lea multe din ieșivele din Polonia și Ucraina au avut de suferit de pe urma pogromurilor ce au însoțit răscoala antipolonă a cazacilor lui Bohdan Hmelnițki. În secolul al XVIII-lea lea mișcarea hasidică a exprimat o anumită nemulțumire a unor largi mase din populația evreiască față de caracterul elitist și auster al ieșivelor din Polonia, Lituania, Bielorusia și celelalte regiuni unde era permisă reședința evreilor în răsăritul Europei. Promovând accesul la Tora și la credință pe căi emoționale nemijlocite, inclusiv folosind parabolele, muzica și dansul, și nu neapărat pe calea învățăturii scolastice, hasidismul a înființat în cele din urmă și el ieșive de ale sale, unde învățătura era îmbinată cu cultul conducătorilor spirituali carismatici numiți tzadikim (drepți).

Dar prototipul ieșivei ortodoxe din ultimele două sute de ani l-a reprezentat ieșiva din Volojin, în Bielorusia, întemeiată în anul 1803, de rabinul Haim ben Itzhak din Volojin (1749 - 1821) , discipolul gaonului Eliahu din Vilna, aflați în tabăra adversară hasidismului - denumită mitnagdim ׂ(opozanți sau adversari) sau litayim (adica lituanieni). Curriculumul acestei ieșive cuprindea, într-un mod limitat și câteva materii laice, de cultură generală. Sub influența mișcării Musar (de morală sau etică) a rabinului Israel Lipkin Salanter (1810 - 1883) s-au deschis și ieșive unde se dorea pe lângă obținerea de performanțe intelectuale în domeniul studiul Torei, și citirea și meditarea pe marginea unor lucrări din literatura etică iudaică. Așa au fost ieșivele de la Slobodka, Telz, Mir și Novardok.

Tedințele de reformă și contra-reforma ultraortodoxă[modificare | modificare sursă]

În fața avântului mișcării Haskala de emancipare evreiască și a tendințelor de aculturare, inclusiv de promovare a unor schimbări în teologia și liturghia iudaică în cadrul iudaismului reformist de tip reformat sau conservativ, o parte din liderii ieșivelor ortodoxe au reacționat prin respingerea marii majorități a încercărilor de înnoire și prin prezervarea și mai înverșunată a obiceiurilor și a modului de educație tradițional. A excelat în această ieșivă din Pressburg (Bratislava), din Slovacia, de sub conducerea rabinului Moshe Schreiber (1762 - 1839), cunoscut ca Hatam Sofer. Dar totuși, în cadrul iudaismului ortodox a avut loc și un proces de modernizare pe care l-au condus in Germania rabinii Azriel Hildesheimer și Shimshon Rafael Hirsch (1808-1888) care au acceptat idea de a furniza în ieșive și o bună pregatire în materiile de cultură generală necesare adaptării la viața în societatea modernă din jur, fără a renunța cu nimic la respectarea strictă a prescripțiilor religioase după Torá și Halahá. Aceasta sub lozinca "Torá ve dereh eretz" - adică "Torá și obiceiul Țării".

În spiritul înnoirilor din ieșiva Volojin a luat ființă în 1886 la New York ieșiva ortodoxă Etz Haiym ,devenită ulterior Yeshiva Itzhak Elchanan (1896), apoi Yeshiva College și în fine Yeshiva University (1945).

Iudaismul reformat, cel neolog din Ungaria, și cel conservativ au preferat, în general, denumirii de ieșivă pe cel de seminar rabinic sau teologic. Există și excepții, ca de pildă Ieșiva conservativă din Ierusalim.

După Holocaust[modificare | modificare sursă]

După ce totalitatea ieșivelor de pe teritoriul Uniunii Sovietice și-au încetat existența conform dictatului noului regim, laolaltă cu numeroase școli religioase ale altor religii, în Holocaust au fost distruse în zilele celui de al doilea război mondial, toate ieșivele renumite rămase în estul Europei prin deportarea și omorârea programată de către regimul Germaniei național socialiste și a complicilor ei, a populației evreiești, inclusiv a elevilor și a dascălilor din aceste școli. Câțiva rabini și discipoli ai lor au izbutit să se refugieze în Marea Britanie, SUA, Canada, sau Palestina. Regimurile comuniste instalate în estul Europei după război au împiedicat repede încercările de refacere a unora dintre ieșive de către supraviețuitori. În aceste imprejurări SUA și Israelul au devenit nu numai țările cu cea mai numeroasă populație evreiască dar și locul unde se află principalele centre ale învățământului religios iudaic. Unele din ieșivele din America și Israel sunt succesoarele unora din instituțiile desființate din Europa.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Enciclopedia Britannica pe internet
Enciclopedia electronică evreiască în limba rusă
Jean-Christophe Attias si Esther Benbassa - Dicționar Larousse de civilizație iudaică, trad. de Șerban Velescu, Editura Univers enciclopedic, București, după ediția franceză din 1997