Henric al II-lea de Suabia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Henric (n. 1211, în Sicilia – d. 12 februarie? 1242), membru al dinastiei Hohenstaufen, a fost rege al Siciliei între 1212 și 1217, duce de Suabia din 1216 până în 1235 și rege al Germaniei (formal Rex Romanorum) între 1220 și 1235.

Sub custodie[modificare | modificare sursă]

Henric a fost singurul fiu al împăratului Frederic al II-lea (față de care a fost și co-rege) cu prima soție a acestuia, Constanța de Aragon[1]. De asemenea, el era frate mai mare al lui Conrad al IV-lea al Germaniei. El a fost cel de al șaptelea Henric care a condus Germania, însă pentru nu fi confundat cu împăratul Henric al VII-lea din 1312-1313, Henric este numărat ca Henric (al VII-lea).[2]

Pe când Frederic al II-lea lupta pentru a obține coroana Germaniei, el l-a încoronat pe fiul său ca rege al Siciliei în februarie 1212, prin grija papei Inocențiu al III-lea, în condițiile în care un acord între Frederic și papă stipula ca regatele Germaniei și Siciliei să nu fie unite sub același conducător. Dion acest motiv, regența asupra Regatului Siciliei a revenit mamei sale, iar nu tatălui.

Cu toate acestea, după moartea lui Inocențiu din 1216, Frederic l-a chemat pe fiul său în Germania și și-a acordat sieși din nou titlul de rege al Siciliei în 1217. Mama lui Henric a rămas ca regentă în Sicilia, de această dată în numele lui Frederic, până în 1220.

În Germania, Frederic al II-lea i-a încredințat lui Henric Ducatul de Suabia. După încheierea ramurii de Zähringen în 1219, Henric a obținut și titlul de rector de Burgundia, deși acest titlu a dispărut din nou după ce Henric va fi ales ca rege.

În 20/26 aprilie 1220, principii germani adunași la Frankfurt pe Main l-au ales pe Henric ca rege, ocazie cu care împăratul a emis Confoederatio cum principibus ecclesiasticis, favorizând pe seniorii spirituali. Alegerea fusese o condiție pentru Frederic al II-lea pentru respectarea promisiunilor sale de participare la cruciadă din 1215, pentru că problema succesiunii, în cazul morții împăratului în cruciadă, era clarificată. Cu toate acestea, papa Honoriu al III-lea nu a recunoscut alegerea și în plus l-a deposedat de drepturile sale asupra Regatului Siciliei, dat fiind că suveranul pontif (ca și predecesorul său) dorea să prevină uniunea siciliano-germană. De asemenea, numeroși principi germani respinseseră alegerea în primul moment.

După revenirea lui Frederic al II-lea în Italia în 1220, Henric a fost pus sub tutela lui Engelbert al II-lea de Berg, arhiepiscop de Köln, care l-a încoronat ca rege german la 8 mai 1222, în Aachen. În pofida faptului că Henric era logodit formal cu Agnes de Boemia, Engelbert plănuia căsătoria sa cu una dintre fiicele regelui Ioan I al Angliei; cu toate acestea, alianța matrimonială respectivă nu a avut loc niciodată. După moartea lui Engelbert din 1225, ducele Ludovic I de Bavaria a preluat misiunea de supraveghere a lui Henric. Tânărul rege se afla cel mai mult sub grija ministerialis imperiali. Ei activau de asemenea ca administratori asupra ducatului de Suabia. Între timp, legătura de logodnă dintre Henric și prințesa boemă a fost anulat.

În Nürnberg, la 29 noiembrie 1225, prin ordinul tatălui său, Henric s-a căsătorit cu o femeie cu șapte ani mai mare decât el, Margareta, fiica ducelui Leopold al VI-lea de Austria. 16 luni mai târziu, la 23 martie 1227, Margareta a fost încoronată ca regină a Germaniei în Aachen. Această uniune a produs doi fii: Henric (care a murit de tânăr, în cca. 1242/1245) și Frederic.

Henric al VII-lea la Würzburg în 1234, conform cronicii lui Lorenz Fries din secolul al XVI-lea

Henric se pare că a fost un conducător plin de viață și cultivat și s-a înconjurat de mulți Minnesänger la curtea sa. Este posibil ca el însuși să fi scris câteva Minnelieder (poeme de dragoste).

Rebeliunea împotriva tatălui[modificare | modificare sursă]

În 1228, el a avut o neînțelegere cu tutorele său, ducele Ludovic I de Bavaria, care era suspectat de complot alături de papă împotriva împăratului Frederic al II-lea. În jurul zilei de Crăciun a acelui an, Henric a preluat domnia pentru sine, l-a constrâns pe Ludovic să se supună, iar apoi s-a întors împotriva episcopului de Strasbourg. Nobilimea, nesatisfăcută de politicile sale de încurajare a orășenimii, l-au silit însă să emită în Worms la 1 mai 1231 Statutum in favorem principum, în favoarea principilor și îndreptată împotriva orașelor, și ca urmare a plângerilor acestora Frederic al II-lea s-a întors împotriva fiului său — împăratul era dependent de sprijinul principilor pentru politica sa din Italia. Printre alte lucruri care au condus la creșterea discordiei dintre tată și fiu se numără și faptul că Frederic a stabilit unele regulamente referitoare la Henric în timpul minoratului acestuia, care îi reduceau din autoritate.

În 1232, Henric a jurat credință și supunere față de tatăl său la Cividale. În același an, Henric a reînnoit liga dintre Hohenstaufeni și casa regală franceză, iar în anul următor, l-a supus pe ducele Otto al IV-lea de Bavaria și de Palatinat, fiul ducelui Ludovic I de Bavaria. Cu toate acestea, în 1233/1234, el l-a stârnit din nou pe tatăl său, atunci când a intervenit împotriva inchizitorului Conrad de Marburg, într-un moment când Frederic încerca să îl aducă pe papa Grigore al IX-lea într-o alianță împotriva ligii lombarde.

Frederic al II-lea a reacționat cu tărie și l-a proscris pe fiul său în 5 iulie 1234. Henric s-a revoltat și a format o alianță cu Liga Lombardă în decembrie. Totuși, el a fost nevoit să se supună tatălui său în 2 iulie 1235 la Wimpfen, fiind abandonat de cei mai mulți dintre susținători. Frederic al II-lea și nobilii l-au convocat pe Henric în 4 iulie 1235 la Worms și l-au detronat. Fratele său mai tânăr, Conrad a fost numit duce de Suabia și de asemenea ales ca rege al Germaniei.

Aliații lui Henric au fost iertați pe cât posibil. Frederic al II-lea a reacționat față de slăbirea puterii regale apărute ca urmare a disputei cu fiul său și, printre altele, a convocat adunarea imperială (Reichsversammlung) la Mainz în 25 august 1235.

Închisoare și moarte[modificare | modificare sursă]

Henric a fost ținut prizonier în diferite locații din Apulia. Izolarea sa se poate să fi fost impusă atât din cauza sănătății sale, cât și a rebeliunii: analizele la care scheletul său a fost supus în 19981999 au demonstrat că el suferea de lepră în stadiu avansat în ultimii săi ani.

Posibil în 12 februarie 1242, Henric a murit în apropiere de Martirano, după căderea calului său pe când era mutat de acolo către Nicastro. Unii cronicari consemnează că ar fi fost vorba de o tentativă de sinucidere. Tatăl său l-a înmormântat cu onoruri refale în catedrala din Cosenza.

Frederic, cel de al doilea și singurul fiu al lui Henric care i-a supraviețuit, a fost deposedat de succesiune odată cu tatăl său, după rebeliunea din 1235. Cu toate acestea, în testamentul său, bunicul său Frederic al II-lea i-a încredințat Ducatul de Austria și Marca de Stiria, însă el nu a putut niciodată să preia stăpânirea asupra acestor posesiuni și a murit puțini ani mai târziu (cca. 1251/1252), necăsătorit și fără urmași.

În cadrul conducătorilor Regatului Germaniei, Henric este numerotat doar între paranteze, dat fiind că el nu a exercitat domnia integral, ci doar ca și co-rege alături de tatăl său.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Bunicii săi pe linie maternă erau Alfonso al II-lea al Aragonului și Sancha de Castilia-Aragon|Sancha de Castilia
  2. ^ David Abulafia, Frederick II: A Medieval Emperor, Oxford University Press, 1992, p. 229.

Legături externe[modificare | modificare sursă]