Henric Raspe
| Henric Raspe | |
| Landgraf al Turingiei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  |
| Decedat | (43 de ani) Eisenach, Turingia, Sfântul Imperiu Roman |
| Înmormântat | Mănăstirea Sf. Caterina din Eisenach[*] |
| Părinți | Herman I de Thuringia[1] Sofia de Wittelsbach |
| Frați și surori | Agnes de Turingia[*] Jutta de Turingia Conrad de Turingia[*] Ludovic al IV-lea de Turingia Irmgard de Turingia[*] |
| Căsătorit cu | Elisabeta de Brandenburg[*] Gertruda de Babenberg[*] (din ) Beatrice de Brabant (din ) |
| Ocupație | Regent |
| Limbi vorbite | limba germană limba latină[2] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Conte Palatin |
| Familie nobiliară | Ludovingi |
| Antirege romano-german | |
| Domnie | 1246 – 1246 |
Modifică date / text  | |
Henric Raspe (în germană Heinrich Raspe; n. 1204 – d. 16 februarie 1247, Wartburg)[3] aparținând familiei Ludovingilor, a fost din 1241 landgraf al Turingiei sub numele Henric Raspe al IV-lea și din 1246 antirege în opoziție cu împăratul Frederic al II-lea și cu fiul acestuia, Conrad al IV-lea. Henric Raspe a fost ultimul landgraf și singurul rege din familia Ludovingilor.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Henric Raspe a fost cel de-al treilea fiu al landgrafului Herman I de Turingia și al celei de-a doua soții a acestuia, Sofia de Wittelsbach, fiica ducelui Otto I al Bavariei.
Landgraf[modificare | modificare sursă]
În 1227 Henric a preluat landgrafiatul Turingia în calitate de regent după ce fratele său Ludovic al IV-lea murise în drum spre Țara Sfântă.[4] Fratele său cel mai mic, Conrad Raspe, a administrat posesiunile din Hessa ale familiei începând din 1231.
Henric a cârmuit inițial în locul nepotului său, Herman, fiul minor al fratelui său Ludovic și al Elisabetei, care a murit pe neașteptate în 1241 la vârsta de 19 ani. Deși ulterior unii istorici au luat în considerare posibilitatea ca Henric să fi fost vinovat sau complice la uciderea prin otrăvire a nepotului său, sursele contemporane lui nu oferă nicio indicație în acest sens. Având în vedere faptul că Herman însuși a emis documente începând din 1234, deci a condus efectiv ca landgraf, și că nu au fost semnalate conflicte între unchi și nepot, această suspiciune nu are o bază reală.
În 1241 Henric a luat parte la luptele împotriva mongolilor care invadaseră Europa, însă nu a participat la bătăliile majore duse împotriva acestora.
Relația cu Elisabeta de Turingia[modificare | modificare sursă]
Relația lui Henric cu Elisabeta de Turingia, tânăra văduvă a fratelui său (mai târziu sanctificată), pare să fi fost una tensionată. Legendele ulterioare i-au atribuit lui Henric expulzarea Elisabetei din cetatea Wartburg; este totuși posibil ca Elisabeta să fi părăsit landgrafiatul din proprie inițiativă, deoarece dorea să ducă o viață în „imitatio Christi” așa cum jurase să facă.
După ce Elisabeta a murit la Marburg în noiembrie 1231, Henric și fratele său, Conrad Raspe, au făcut donații generoase pentru stabilirea Ordinulului Cavalerilor Teutoni la Marburg. În vara anului 1234, când Conrad Raspe a intrat în acest ordin, cavalerii germani au preluat și Casa pentru bătrâni și săraci Sf. Francisc care fondată de cumnata sa, Elisabeta. Eforturile continue ale lui Conrad pentru a obține canonizarea Elisabetei de la papa Grigore al IX-lea au fost susținute și de Henric. La deshumarea moaștelor Elisabetei pe 1 mai 1236 împăratul Frederic al II-lea a fost prezent alături de Henric.
După ce arhiepiscopul de Mainz, Siegfried al III-lea de Eppstein, trecuse în mod surprinzător în tabăra opusă Salienilor, în 1242 Henric și Venceslau I au fost numiți de împăratul Frederic al II-lea guvernatori imperiali pentru fiul său minor Conrad. Acest lucru era menit să prevină un război iminent între principii germani rivali.
Antirege[modificare | modificare sursă]
După ce împăratul Frederic al II-lea și fiul său Conrad al IV-lea au fost destituiți și excomunicați de papa Inocențiu al IV-lea în 1245,[5] Henric Raspe a trecut de partea opusă și, la îndemnul papei și cu sprijinul arhiepiscopilor de Mainz și de Köln, Siegfried al III-lea și Conrad I de Hochstaden, pe 22 mai 1246 a fost ales rege romano-german de o mică parte a principilor germani la Veitshöchheim lângă Würzburg. Datorită susținerii și a subvențiilor ce i-au fost acordate de Roma, Henric Raspe a primit curând după aceea supranumele de rex clericorum („regele clericilor”).
Alegerea sa ca rege romano-german a rămas controversată deoarece nici împăratul Frederic al II-lea (care rezida în Regatul Siciliei) și nici fiul său, Conrad al IV-lea, nu și-au recunoscut destituirea. În Bătălia de la Nidda (numită și Bătălia de la Frankfurt) pe 5 august 1246, Henric Raspe l-a învins pe fostul său protejat Conrad, deoarece contele Hartman al II-lea de Grüningen și Ulrich I de Württemberg au trecut de partea sa cu aproximativ 2000 de oameni puțin înainte de începerea bătăliei.[6] Henric a ținut două diete la Frankfurt și la Nürnberg, dar având în vedere opoziția crescândă îndreptată împotriva sa, a fost forțat să intre în război împotriva familiei Staufer. În iarna anului 1246 el a asediat Ulm și Reutlingen. Când a fost rănit într-o confrunatre în fața zidurilor orașului Reutlingen, Henric a renunțat la acțiunea sa războinică și s-a retras în cetatea Wartburg, unde a murit pe 16 februarie 1247.
Henric Raspe a fost înmormântat lângă părinții săi în Mănăstirea Sf. Ecaterina lângă Eisenach, iar inima sa a fost îngropată în biserica fondată de el în 1235 în cinstea Sfintei Elisabeta (care fusese cumnata sa).
Căsătorii și descendenți[modificare | modificare sursă]
Henric Raspe s-a căsătorit de trei ori:
- în 1228 cu Elisabeta de Brandenburg (n. 1206/1210 – d. 1231), fiica margrafului Albert al II-lea de Brandenburg;
- în 1238 cu Gertruda de Babenberg (n. 1210/1215 – d. 1241), sora ducelui Frederic al II-lea al Austriei;
- în 1241 cu Beatrice de Brabant (n. 1225 – d. 1288), fiica ducelui Henric al II-lea de Brabant, care se căsătorise puțin timp înainte cu Sofia de Brabant, fiica fratelui lui Henric, Ludovic, și a Elisabetei; mama Beatricei era fiica regelui Filip al Suabiei. În anul morții lui Henric, Beatrice de Brabant s-a căsătorit cu contele Guillaume al III-lea de Dampiere.
Deoarece nici din cea de-a treia căsătorie Henric Raspe nu a avut vreun fiu, el a obținut de la împăratul Frederic promisiunea înfeudării cu landgrafiatul Turingiei pentru nepotul său Henric, fiul surorii sale vitrege, Jutta de Turingia și al margrafului Dietrich de Meissen.
Cu Henric Raspe familia Ludovingilor s-a stins pe linie masculină. În războiul care a urmat pentru succesiunea Turingiei, nepoata lui Henric, Sofia de Brabant, fiica lui Ludovic al IV-lea și a soției sale, Elisabeta, și soție a ducelui Henric al II-lea de Brabant, a reușit să câștige posesiunile din Hessa ale Ludovingilor pentru fiul ei Henric, în timp ce landgrafiatul Turingia a revenit nepotului lui Henric Raspe, Henric al III-lea de Meissen ajungând astfel în stăpânirea Casei de Wettin.
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ The Peerage
- ^ Czech National Authority Database, accesat în
- ^ Biographie, Deutsche. „Heinrich Raspe - Deutsche Biographie” (în germană). www.deutsche-biographie.de. Accesat în .
- ^ Fratele său cel mai mare, Herman, murise în 1216, înainte de moartea tatălui lor.
- ^ Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, Editura Marix, Wiesbaden 2006, ISBN 978-3-86539-074-5, p. 343.
- ^ Se spune că papa i-a mituit pe cei doi pentru a trece de partea lui Henric Raspe cu o mare sumă de bani și cu perspectiva moștenirii posesiunilor din Suabia ale ducilor de Hohenstaufen.
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
- Steffen Raßloff, Lutz Gebhardt: Die Thüringer Landgrafen. Geschichte und Sagenwelt. Ilmenau 2017, ISBN 978-3-95560-055-6.
- Werner Mägdefrau: Thüringen und die Thüringer Landgrafschaft der Ludowinger vom Regierungsantritt Hermanns I. (1190) bis zum Tode Heinrich Raspes (1247). În: Werner Mägdefrau: Schmalkalden und Thüringen in der deutschen Geschichte: Beiträge zur mittelalterlichen und neueren Geschichte und Kulturgeschichte., Museul Schloß Wilhelmsburg 1990.
- Hans Patze: Die Entstehung der Landesherrschaft in Thüringen (Mitteldeutsche Forschungen. vol. 22), Partea 1, Editura Böhlau, Köln 1962.
- Jürgen Petersohn: Heinrich Raspe und die Apostelhäupter oder: Die Kosten der Rompolitik Kaiser Friedrichs II. (Sitzungsberichte der Wissenschaftlichen Gesellschaft an der Johann-Wolfgang-Goethe-Universität Frankfurt am Main. vol. 40,3)., Editura Franz Steiner, Stuttgart 2002, ISBN 3-515-08211-5.(versiune online)
- Hilmar Schwarz: Die Ludowinger. Aufstieg und Fall des ersten thüringischen Landgrafengeschlechts (publicație a Mănăstirii din Wartburg, vol. 6), Editura Wartburg-Stiftung, Eisenach 1993.
- Matthias Werner (ed.): Heinrich Raspe – Landgraf von Thüringen und römischer König (1227–1247). Fürsten, König und Reich in spätstaufischer Zeit (Jenaer Beiträge zur Geschichte. vol. 3), Editura Lang, Frankfurt am Main 2003, ISBN 3-631-37684-7.
