Gustave Le Bon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Gustave Le Bon
Gustave Le Bon
Data naşterii	7 mai 1841
Locul naşterii	Nogent-le-Rotrou, Franţa
Data decesului	13 decembrie 1931
Locul decesului	Marnes-la-Coquette, Franţa
Naţionalitate	{{{naţionalitate}}}
Ocupaţie	Sociolog

Gustave Le Bon (n. 7 mai 1841 Nogent-le-Rotrou, Franţa - d. 13 decembrie 1931 la Marnes-la-Coquette, Franţa), a fost un sociolog francez. A scris numeroase lucrări în domenii foarte diverse, printre care tratate de medicină, studii asupra istoriei civilizaţiei diferitor popoare, cercetări de psihologie socială, analize ale teoriilor fizice cu privire la natura materiei şi a energiei, tratate de călărie şi multe altele. Lucrarea sa cea mai cunoscută este "Psychologie des Foules" (1896) (Psihologia mulţimilor) care analizează problemele inconştientului colectiv şi al comportării mulţimilor. Gustave Le Bon este considerat a fi creatorul disciplinei psihologiei sociale.

Cuprins 1 Biografie 2 Opera 2.1 Psihologia multimilor 2.2 Manipularea mulţimilor 2.3 Studii antropologice 2.4 Psihologia politică 2.5 Studiile asupra materiei 3 Influenţa operei lui Gustave Le Bon 4 Aforisme ale lui Gustave Le Bon 5 Lucrări publicate: (listă selectivă) 6 Referinţe

[modifică] Biografie

Născut la 7 mai 1841 la Nogent-Le-Rotrou, departamentul Eure-et-Loire (în prezent în regiunea Centre), Gustave Le Bon şi-a făcut studiile liceale la Tours. În continuare s-a înscris la Facultatea de Medicină din Paris, obţinând titlul de doctor în medicină în 1866. Unul din biografii săi recenţi se îndoieşte însă că ar fi absolvit facultatea. ^[1]

În perioada războiului franco-prusac din 1870-1871, Le Bon s-a înrolat în serviciul sanitar al armatei şi, în noiembrie, a luat parte la bătălia de la Champigny pentru apărarea Parisului. În timpul asediului Parisului, Gustave Le Bon a comandat câteva brigăzi de evacuare a răniţilor, fiind distins pentru activitatea sa cu gradul de cavaler al Legiunii de Onoare. După terminarea asediului a avut loc insurecţia Comunei din Paris. Execuţiile sumare, violurile, rechiziţiile forţate, furturile şi distrugerile provocate de insurgenţi au generat aversiunea lui Le Bon împotriva mulţimilor şi a violenţei pe care a manifestat-o toată viaţa.

În momentul în care situaţia a reintrat în normalitate, el a publicat un tratat de igienă practică a soldatului şi a răniţilor, bazat pe experienţa sa din timpul războiului. ^[2] Ulterior a scris un tratat voluminos, cuprinzând peste 900 de pagini despre psihologia umană aplicată la igienă şi la medicină. Lucrarea îl arată ca un discipol al lui Marie François Xavier Bichat, Claude Bernard şi Paul Broca, militând pentru igienism şi nutriţionism. Cu toate că aceste lucrări au fost bine primite, Le Bon renunţă progresiv la practicarea medicinei, preferând să se dedice cercetărilor. El începe să colaboreze la publicaţii ştiinţifice din Franţa, în special în Revue philosophique, înfiinţată în 1876 de Théodule Ribot şi în Revue scientifique.

Începând din 1875, Gustave LeBon întreprinde o serie de călătorii pentru a se documenta la faţa locului asupra culturii diferitor popoare. El vizitează întâi mai multe ţări europene: Belgia, Regatul Unit, Spania, Italia, Grecia. În 1879 ajunge la Moscova de unde pleacă în Galiţia parcurgând zona Carpaţilor Păduroşi şi a munţilor Tatra pentru a studia formarea, evoluţia, condiţiile de viaţă şi obiceiurile unor etnii care, datorită izolării geografice, s-au conservat relativ nealterate. Itinerarul său exact nu s-a păstrat, astfel încât nu există informaţii dacă această călătorie l-a dus şi în Maramureş sau Bucovina de Nord. Din cauza lipsei de mijloace de transport, Le Bon a parcurs călare o parte însemnată a drumului său, experienţa căpătată determinându-l, ulterior, să scrie un manual de călărie.

În 1881, publică o lucrare monumentală în două volume, "Omul şi societatea", în care face o sinteză a dezvoltării omenirii din perioada preistorică până în zilele noastre. Primul volum este dedicat studiului dezvoltării fizice şi umane a omului, pe când cel de al doilea se ocupă în special de dezvoltarea societăţii şi de progresul civilizaţiei. El caută să demonstreze că atât specia umană cât şi societatea se perfecţionează pe măsură ce trece timpul. Încrezător în destinul omenirii el afirma: Dacă există o epocă de aur, ea se află în viitor, nu în trecut.

Le Bon considera această lucrare doar un început şi era decis să scrie o serie de volume despre istoria marilor civilizaţii ale omenirii. Fascinat de civilizaţia arabă, între 1882 şi 1884 efectuează călătorii în coloniile franceze din Africa de Nord: Maroc, Algeria şi Tunisia. Le Bon îşi continuă periplul în diferite regiuni ale imperiului otoman: Egipt, Palestina, Liban, Siria, Anatolia, Mesopotamia. De la Bagdad, porneşte mai departe până la Ispahan în Persia şi la Samarkand în imperiul Rus. Ca urmare a acestei călătorii, Le Bon publică în 1884 tratatul său despre "Civilizaţia Arabilor", cuprinzând numeroase ilustraţii.

În 1884, Ministerul Învăţământului Public din Franţa îl însărcinează pe Le Bon să efectueze o călătorie pentru studierea artei, religiilor şi arheologiei din subcontinentul indian. Gustave Le Bon parcurge toată India, întocmind un inventar detaliat al monumentelor arheologice, căutând să reconstituie istoria diferitor populaţii ale subcontinentului şi încercând să găsească explicaţia dispariţiei budismului din India. În continuare, cu sprijinul vice-regelui Indiei, el reuşeşte să obţină autorizaţia de a vizita Nepalul, care la acea vreme era una din ţările cele mai greu accesibile de pe glob. Înarmat cu un aparat de fotografiat şi un teodolit, Le Bon a efectuat relevee foarte detaliate ale templelor nepaleze. Multe dintre aceste monumente au fost distruse în 1934, din cauza unui cutremur. Deoarece dificultăţile de a vizita Nepalul fuseseră menţinute până după cel de al doilea război mondial, releveele lui Gustave Le Bon au fost singurele documente care arătau starea monumentelor înainte de distrugere şi au fost de mare ajutor pentru lucrările de reabilitare a văii Kathmandu. După întoarcerea sa din călătorie, în intervalul 1887 - 1893 a publicat mai multe lucrări despre civilizaţia şi monumentele din India şi Nepal.

Pe lângă activitatea publicistică, Gustave Le Bon participa la diferite întâlniri cu personalităţi ale vremii, împărtăşindu-le impresii asupra călătoriilor efectuate. Astfel, la întoarcerea sa din India, l-a invitat pe Marie-François Sadi Carnot, la acea vreme ministru al lucrărilor publice, să-şi aleagă una din statuetele din colecţia cu care se întorsese. Când Carnot şi-a indicat preferinţa, Le Bon l-a sfătuit să-şi modifice alegerea, deoarece statueta era purtătoarea unui blestem, conform căruia posesorul statuetei urma să fie omorît în momentul în care va atinge apogeul carierei sale. Carnot nu a ţinut seama de avertizarea primită, considerând că este o superstiţie. La 24 iunie 1894, după ce fusese ales preşedinte al Republicii Franceze, Sadi Carnot a fost asasinat la Lyons, de către un anarhist italian. ^[3]

Instalându-se în Franţa, Gustave Le Bon s-a ocupat de cercetări proprii şi a publicat numeroase lucrări. Pe lângă aceasta, Gustave Le Bon a fost directorul publicaţiei "Revue Scientifique", principala revistă ştiinţifică din Franţa din acea vreme, şi a lucrat la editura Flammarion unde, în 1902, a înfiinţat colecţia "Bibliothèque de Philosophie Scientifique" ("Biblioteca de filozofie ştiinţifică") pe care a condus-o până la sfârşitul vieţii. Pe lângă lucrările proprii, a publicat, în această colecţie, lucrări ale unor celebrităţi ale vremii, printre care Henri Poincaré, Lucien Poincaré, Félix Le Dantec, Henri Bergson, Gabriel Hanotaux, William James, Ernest Flammarion, Marie de Bonaparte, Maurice de Broglie, Cesare Lombroso, William Maxwell şi alţii.

Lucrările lui Gustave Le Bon au acoperit domenii foarte deosebite printre care arheologia, sociologia, psihologia, fizica şi multe altele. Pentru a ilustra acestă varietate se poate aminti că în 1889 a scris un tratat asupra tehnicilor de fotografiere în timpul călătoriilor, aducând la cunoştinţa publicului experienţa câştigată în India şi Nepal, într-o perioadă în care aparatele fotografice erau încă greu de transportat şi de utilizat în aer liber.^[4]. Mai târziu, în 1892 a publicat lucrarea "Călăria contemporană şi principiile ei" în care analiza tehnicile de călărie, utilizând un aparat de fotografiat pentru descompunerea mişcărilor cailor. Studiului acestor mişcări i-a permis lui Le Bon să pună în evidenţă modalităţile de ameliorare a dresajului ecvestru. Timp de peste un secol, lucrarea a fost utilizată ca un manual de bază al şcolilor de cavalerie din Franţa. .^[5].

Din diversitatea domeniilor de care s-a preocupat, cel în care Gustave Le Bon a reuşit să se impună în mod durabil este cel al psihologiei sociale. Cu toate că Émile Durkheim reuşise să afirme sociologia ca disciplină universitară, lui Le Bon îi revine meritul de a fi creat disciplina psihologiei sociale. În perioada 1890 - 1910 a publicat numeroase lucrări în de psihologie socială şi politică, care vor fi analizate în detaliu în partea finală a articolului.

În 1893, cu colaborarea prietenilor săi Albert Dastre, membru al Academiei de Ştiinţe a Franţei şi Théodule Ribot, Gustave Le Bon a organizat la el acasă dineuri care aveau loc în ultima vineri a fiecărei luni. La aceste dineuri participau intelectuali din diferite domenii de activitate şi se discutau problemele de actualitate. Ca urmare a succesului acestor reuniuni, Le Bon a trecut la organizarea "dejunurilor de miercuri", care au avut loc săptămânal, timp de aproape 30 de ani. Dintre participanţi pot fi menţionaţi Henri Poincaré, Raymond Poincaré, Émile Picard, Camille Flammarion, principele Roland Bonaparte, Camille Saint-Saëns, Henri Bonnal, Gabriel Bonvalot, Jules Héricourt, Gabriel Hanotaux, Félix le Dantec, Edmée de La Rochefoucauld, Paul Valéry, Henri Bergson şi mulţi alţii. ^{[6] [7]}.

În perioada 1900 - 1910 Gustave Le Bon şi-a lărgit sfera de preocupări, publicând o succesiune de lucrări din domeniul fizicii, ocupându-se de natura materie şi de legătura dintre materie şi energie, care vor fi şi ele discutate în partea finală a articolului.

În 1914, la vârsta de 73 de ani, activitatea lui Gustave Le Bon intră într-o ultimă fază, marcată printr-o justificare a credinţelor religioase cu ajutorul ştiinţei. ^{[8] [9]}. Cu toată vârsta sa înaintată, lucrările scrise după primul război mondial dovedesc o clarviziune remarcabilă. Astfel, imediat după sfârşitul războiului el prevede izbucnirea celui de al doilea război mondial, instaurarea dictaturilor din Europa, conflictele din Orient, din America Latină şi din Irlanda, răspândirea socialismului şi reînvierea Islamului, dând dovadă de o luciditate pe care puţini contemporani au avut-o ^[10].

Gustave Le Bon s-a stins din viaţă la 14 decembrie 1931, în vârstă de 90 ani. Fiindu-i teamă să nu fie îngropat de viu el o rugase pe Marie Bonaparte şi pe câţiva alţi prieteni să îi facă după moarte o injecţie letală. Serviciul funerar a fost celebrat la biserica La Madeleine din Paris în prezenţa unei asistenţe numeroase din care făceau parte principele George al Greciei (viitorul rege George al II-lea) cu soţia sa, principesa Elisabeta de România, principele Sixte de Bourbon-Parma (unchiul reginei Ana a României), Aristide Briand (fost preşedinte al consiliului de miniştri al Franţei, la acea dată Ministru al Afacerilor Străine), colonelul Hyppolite Sadi Carnot, (fiul fostului preşedinte al Franţei) şi multe alte notabilităţi. O companie călare a Gărzii Republicane i-a acordat onoruri militare. ^[11]

[modifică] Opera

[modifică] Psihologia multimilor

Gustave Le Bon este primul om de ştiinţă care s-a ocupat de studiul mulţimilor şi al comportării lor. Înaintea sa, subiectul fusese abordat doar de Gabriel Tarde, în cadrul studiilor sale de antropologie criminală (studiile de psihologie socială ale lui Tarde au fost publicate după lucrarea lui Le Bon) şi Scipio Sighele care se concentrase asupra tendinţelor de violenţă criminală ale mulţimilor.

En 1895 a ieşit de sub tipar lucrarea lui Gustave Le Bon "Psihologia mulţimilor". Editoruk ei, Félix Alcan publicase anterior lucrări ale unor sociologici iluştri ca Henri Bergson şi Émile Durkheim. Le Bon se ocupă de comportamentul grupurilor pe care le numeşte "mulţimi psihologice". El arată că în anumite circumstanţe date, şi numai în aceste circumstanţe, o aglomerare de oameni ajunge să posede caracteristici noi, complet diferite de cele ale fiecărui individ care o compune. Elementul specific mulţimilor psihologice este că au un fel de suflet colectiv, fără îndoială având un caracter tranzitoriu, dar prezentând caractere foarte nete. Acest suflet îi face pe indivizii care compun mulţimea să simtă, să gândească şi să acţioneze în mod cu totul diferit de cel în care ar simţi, gândi sau acţiona în mod independent. Colectivitatea devine astfel o mulţime psihologică sau o mulţime organizată, care formează o singură fiinţă şi se supune legii unităţii mentale a mulţimilor.

Există anumite idei şi sentimente care nu apar şi nu se transformă în acţiuni decât în cadrul unei mulţimi. Mulţimea psihilogică este o fiinţă provizorie, compusă din elemente heterogene, sudate la un anumit moment dat. O mulţime psihologică se constituie în urma unui şoc psihic, elementele excitante care duc la formarea mulţimii fiind:

• sentimentul de putere, datorit numărului mare de indivizi care formează mulţimea, amplificat prin dispariţia sentimentului de răspundere personală individuală, ca urmare a anonimatului mulţimii;

• contagiunea mentală, care determină pe fiecare individ în parte să-i imite pe ceilalţi, chiar dacă această comportare a sa este evident împotriva propriului interes;

• sugestia care este de natură hipnotică, sentimentele şi gândurile fiind orientate în sensul determinat de hipnotizator.

Le Bon enunţă următoarele teze:

• Mulţimile, contrar indivizilor care le compun, nu au capacitatea unei judecăţi critice. Individul din cadrul unei mulţimi nu mai este el însuşi, ci un automat pe care propria sa voinţă nu-l mai poate dirija. În momentul în care face parte dintr-o mulţime, un individ, chiar dacă este o persoană foarte cultivată, îşi pierde capacitatea de a judeca critic şi se comportă în mod afectiv, având chiar manifestări primitive şi barbare. În consecinţă, judecăţile morale ale unei mase sunt independente de originea sau intelectul indivizilor care le compun.

• Mulţimile nu sunt capabile să resimtă decât sentimente simple şi extreme. Opiniile, ideile şi credinţele care le sunt sugerate sunt acceptate sau respinse în bloc şi considerate ca adevăruri sau erori absolute. Le Bon consideră că această caracteristică este specifică tuturor convingerilor care sunt generate prin sugestie (de exemplu, convingerile de natură religioasa) şi nu pe baza unui raţionament.

• Mulţimile psihologice sunt credule, sunt capabile să accepte afirmaţiile cele mai neverosimile; de aceea, ele pot fi manipulate acţionându-se asupra imaginaţiei lor. Ca urmare a credulităţii lor, mulţimile sunt uşor excitabile şi nu pot fi convinse prin argumente;

• Mulţimile sunt capabile de a acţiona împotriva interesului unora sau tuturor indivizilor care o compun;

• Mulţimile îşi schimbă foarte încet convingerile de bază;

• Mulţimile sunt capabile de asasinate, de incendii şi de o multitudine de crime. În acelaşi timp, mulţimile sunt capabile de acte de sacrificiu şi de o desinteresare mult mai ridicate decât cele de care este capabil un individ izolat.

Gustave Le Bon îşi bazează aceste constatări pe numeroase exemple istorice, în mod particular pe Revoluţia franceză. ^{[12] [13] [14]}

Dacă Le Bon arată care este puterea maselor, el nu este un admirator al mişcărilor de masă. În această privinţă modul său de gândire nu diferă de cel al lui Alexis de Tocqueville care percepe mulţimile ca o adunare de inividualităţi diverse care se transformă în mulţime printr-o omogeneitate anterioară, anume cea produsă prin democratizare.^[15].

Lucrarea lui Le Bon despre psihologiei maselor a fost publicată în numeroase ediţii şi tradusă în majoritatea limbilor de mare circulaţie, nu numai în perioada în care a trăit ci şi recent, în ediţii critice.

[modifică] Manipularea mulţimilor

Din moment ce mulţimile sunt uşor impresionabile, există posibilitatea ca masele să fie manipulate şi dirijate într-o direcţie dorită de către un conducător. După Le Bon, imaginile susceptibile de a impresiona mulţimile sunt cele simple şi puternice, lipsite de orice interpretare suplimentară. Este important să se prezinte faptele în ansamblu, fără indicarea genezei lor. Se poate acţiona asupra indivizilor din cadrul unei mulţimi, invocând concepte cum sunt gloria, onoarea, religia sau patria. Deoarece mulţimile nu sunt impresionate decât de sentimente excesive, oratorul care intenţionează să atragă mulţimile trebuie să utilizeze afirmaţii violente, să-şi repete afirmaţiile şi să-şi pună în joc prestigiul personal.

Cunoaşterea artei de a impresiona imaginaţia mulţimilor reprezintă cunoaşterea artei de a le guverna

Deşi scoate în evidenţă metodele prin care candidaţii în alegeri pot manipula "mulţimile electorale", Le Bon nu este ostil faţă de sufragiul universal. Lucrările sale au scopul explicit de a scoate în evidenţă aceste metode de influenţare a mulţimilor, în speranţa că aceasta va duce la o rezistenţă faţă de încercările de manipulare.

[modifică] Studii antropologice

Le Bon arată că istoria unui popor nu depinde de instituţiile sale, ci de caracterul său, adică de rasa sa.^[16] Deşi aceste afirmaţii au determinat pe unii dintre analiştii lucrărilor sale să-l considere rasist, trebuie avut în vedere că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, problema raselor era privită cu totul diferit de modul în care a ajuns să fie dezvoltată în secolul următor. Pentru Le Bon, rasa nu este în niciun fel legată de etnie, ci este caracterizată printr-o cultură şi prin tradiţii comune. Istoria unui popor este produsul caracterului său naţional, emoţiile şi nu inteligenţa fiind forţa dominantă în evoluţia socială. De aceea, popoarele nu au libertatea de a-şi alege în mod arbitrar instituţiile lor, acestea trebuind să fie în concordanţă cu evoluţia lor istorică.^[3]

El mai afirmă că atunci când popoare, având fie aceeaşi origine fie origini diferite, au fost supuse timp de mai multe secole aceloraşi credinţe, instituţii şi legi, acele popoate constituie o "rasă istorică". Această rasă ajunge să aibe din punct de vedere moral, politic şi din alte puncte de vedere o serie de idei şi de sentimente comune atât de bine înrădăcinate în sufletul lor, încât ele sunt acceptate fără discuţie. Le Bon se opune teoriilor germane ale unei rase pure bazate pe criterii etnice. ^[17]

Lucrările lui Le Bon, bazate pe realităţile vremii, se mulţumesc în general să constate şi nu să prescrie soluţii. Totuşi afirmarea caracterului specific al diferitor popoare este în primul rând destinată combaterii teoriilor coloniale ale vremurilor respective, care considerau organizarea statală din Europa superioară celeia din restul lumii şi, ca atare, încercau să impună soluţiile administrative ale Europei occidentale diferitor popoare din colonii, fără a ţine seama de tradiţiile locale.

[modifică] Psihologia politică

Adoptând o viziune specifică Darwinismului social, Gustave Le Bon consideră că, atât în natură cât şi în societate, evoluţia este rezultatul unui proces de selecţie în care apare un conflict atât între specii cât şi între indivizii aceleiaşi specii. În urma acestei lupte pentru existenţă ajung să supravieţuiască numai speciile şi indivizii cei mai puternici. În mod specific, Le Bon se află în conflict cu socialismul, considerând că lupta de clasă nu este o descoperire a lui Karl Marx ci o pură banalitate, deoarece nu este altceva decăt o manifestare a luptei pentru existenţă care există din totdeauna. În plus el consideră că viziunea lui Marx, conform căreia în societatea socialistă lupta de clasă dispare ca efect al dispariţiei claselor antagoniste este o aberaţie. Le Bon arată că toate teoriile sociale care au avut pretenţia de a construi o societate în care să domine înţelegerea, dreptatea şi egalitatea au fost, în practică, un eşec. De aceea, el îşi exprimă teama că odată ajuns la putere, un regim socialist nu va avea altă soluţie decât să instaureze un regim poliţienesc, ale cărui metode ar fi cele specifice oricărui regim totalitar. ^[18] Cu doar două decenii mai târziu, revoluţia rusă a confirmat această viziune şi a arătat că, cel puţin sub forma sa leninistă, socialismul elimină libertatea individuală, înnăbuşe iniţiativa personală şi se transformă într-un instrument de opresiune colectivă. Aceste păreri ar putea explica faptul că principalele critici ale lui Gustave Le Bon au venit din partea unor cercetători care aveau vederi socialiste.

Se poate constata o anumită asemănare între ideile lui Le Bon şi cele expuse de sociologul german Max Weber, care combătea şi el ideile materialiste ale lui Marx arătând că marile schimbări ale civilizaţiei sunt o consecinţă a schimbărilor care intervin în modul de a gândi al popoarelor ^[19]

Le Bon susţine că evoluţia istorică nu se datorează raţiunii umane ci unor factori psihologici.

Să lăsăm raţiunea să fie obiectul de studiu al filozofilor, dar să nu-i cerem să intervină în guvernarea oamenilor. Sentimente cum sunt onoarea, abnegaţia, credinţa relioasă, năzuinţa spre glorie, dragostea de patrie care au fost motorul dezvoltării marilor civilizaţii nu se datorează raţiunii, ci foarte adeseori apar împotriva raţiunii... Era neverosimil ca un dulgher din Galileea să devină şi să rămână timp de două mii de ani un Dumnezeu atotputernic, în numele căruia au fost create cele mai importante civilizaţii. Era neverosimil ca nişte grupuri de Arabi să pornească din deşert şi să cucerească cea mai mare parte a vechii lumi greco-romane, înfiinţând un imperiu mai mare decât cel al lui Alexandru. Era de asemenea neverosimil ca într-o Europă foarte bătrâne şi foarte erahizate, un simplu locotenent de artilerie, numit Buonaparte, să reuşească să domnească peste o multitudine de popoare şi de regi

El defineşte viaţa unui popor ca evolutiv în urmărirea unui vis, a unui ideal, urmată de o fază de declin şi apoi de dispariţie a poporului respectiv, în momentul în care visul şi-a pierdut forţa de atracţie.

Gustave Le Bon critică regimul parlamentar al ţărilor democratice din Europa occidentală, dar, cu toate deficienţele pe care le constată, el susţine sistemul parlamentar, pe care îl consideră preferabil altor sisteme. După Le Bon sistemul parlamentar sintetizează idealul tuturor popoarelor civilizate moderne, deşi se bazează pe principiul, general acceptat dar incorect din punct de vedere pshihologic, că mai mulţi oameni la un loc au o capacitate mai mare de a lua o decizii înţelepte şi independente.

Cu toate dificultăţile întâmpinate în funcţionarea lor, adunările parlamentare reprezintă cea mai bună metodă pe care popoarele au găsit-o până în prezent pentru a se guverna şi, în special, pentru a se sustrage cât mai mult posibil de sub jugul tiraniilor personale

Soluţia pe care o recomandă pentru îmbunătăţirea activităţii parlamentare este cea de a forma în parlamente majorităţi puternice grupate în jurul unui om de stat capabil de a dirija această majoritate în mod eficient. După Le Bon o guvernare eficientă nu poate avea loc cu majorităţi întâmplătoare care se formează şi apoi dispar la intervale scurte de timp. ^{[20] [21][22][23] [24][25]}

[modifică] Studiile asupra materiei

Fiind cunoscut în special pentru studiile sale din domeniul sociologiei şi psihologiei, multe din studiile recente despre Gustave Le Bon nu menţionează contribuţiile sale la dezbaterile care aveau loc la începutul secolului al XX-lea în domeniul fizicii, referitoare la natura materiei şi a energiei. Încă din 1896 Le Bon susţinuse că descoperise o nouă formă de radiaţie pe care a numit-o "lumină neagră". Ulterior s-a constatat că acestă radiaţie nu exista. Cu câţiva ani mai târziu, în 1905, el publică lucrarea "Evoluţia materiei", care, s-a bucurat de o mare popularitate în Franţa şi a fost republicată în numeroase ediţii. În anii următori şi-a continuat cercetările, publicând diferite alte volume sau articole în domeniul fizicii.

Le Bon susţine că materia este într-un proces continuu de transformare şi de desintegrare. Atomul este un rezervor imens de energie pe care o eliberează în timp. Pentru a stabili echivalenţa dintre masă şi energie, Gustave Le Bon face un calcul simplu. Bazându-se pe constatarea că particulele emise de corpurile radioactive au o viteză foarte mare şi considerând că această viteză este, în medie, egală cu o fracţiune k din viteza luminii c (Le Bon admite o valoare k=1/3), el ajunge la concluzia că, prin dezagregarea ei totală, o substanţă radioactivă având masa m degajează o cantitate de energie egală cel puţin cu k² m c²/2. Prin această formulă Le Bon găseşte o explicaţie a căldurii continue emise de soare. ^[6]

Ulterior el a susţinut că materia se transformă în mod continuu într-un "eter luminos", teorie care de asemenea s-a dovedit falsă. În alte lucrări el discută posibilitatea ca gravitatea să se propage prin unde sferice. Deşi în prezent biografii săi apreciază că Gustave Le Bon nu avea cunoştiinţele necesare în domeniul fizicii pentru a aborda asemenea subiecte, lucrările sale erau apreciate de contemporanii săi. Astfel unele din teoriile sale erau acceptate de Henri Poincaré, deşi acesta era de părere că, de multe ori, formularea lor nu era suficient de riguroasă. Lucrările lui Le Bon au fost apreciate pozitiv de "Royal Society", forul ştiinţific cel mai înalt din Regatul Unit. Pentru meritele sale ştiinţifice a fost numit membru al "Academiei de ştiinţe a Belgiei" ("Académie royale des sciences, des lettres et des beaux-arts de Belgique"). ^{[26] [27] [28] [29] [30] [31] [32] [33]} S-a păstrat corespondenţa lui Le Bon în care încearcă să-l convingă pe Albert Einstein că l-a precedat în lucrările sale despre radioactivitate şi despre transformarea materiei în energie.^[1]

[modifică] Influenţa operei lui Gustave Le Bon

Studii despre activitatea lui Le Bon au apărut încă din timpul vieţii sale, fiind de remarcat în această privinţă lucrările publicate de Edmond Picard ^[34], baronul Montono ^[35] şi Albert Delatour ^[36].

Mişcările de masă care au avut loc la sfârşitul primului război mondial au general un nou interes pentru teoriile lui Le Bon. Astfel, în 1919 Wilhelm Schallenberg publică în Germania un studiu asupra părerilor lui Le Bon ^[37] Cu doi ani mai târziu Sigmund Freud publica volumul său despre psihologia maselor care se bazează în mod explicit pe teoriile lui Le Bon pe care le analizează în mod critic. ^[38] Tot în aceeaşi perioadă William Trotter a publicat o serie de lucrări despre "spiritul de turmă" în timp de pace şi de război, bazate de asemenea pe lucrările lui Le Bon, aducându-le la cunoştiinţa marelui public în ţările de limbă engleză.^{[39] [40] [41]} Edward Bernays, un nepot al lui Sigmund Freud, a fost şi el influenţat de Le Bon şi de Trotter. În lucrarea sa "Propaganda" el arăta că manipularea mentalităţii maselor prin mass-media şi reclame este o caracteristică importantă a democraţiei. ^[42]. Bernard Dantier relevă analogia între viziunea lui Le Bon despre mulţimi şi cea a sociologului englez Basil Bernstein ^[43] care arată că indivizii se supun mai degrabă presiunii unui grup sau a reprezentantului unui grup decât gândirii sau sentimentelor proprii ^[14]

În Statele Unite, teoriile lui Le Bon în domeniul psihologiei maselor au fost reluate de sociologii Hadley Cantril^[44] şi Herbert Blumer.^[45]

Deşi lucrarea "Psihologia maselor" nu a fost în niciun fel un manual pentru dictatori, având mai degrabă scopul de a-i alarma pe susţinătorii principiilor democraţiei despre un pericol iminent, unii cercetători au încercat să demonstreze că dictatorii secolului al XX-lea printre care Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler sau Mao Zedong s-au inspirat din această lucrare. Nu s-a produs însă niciodată vreo dovadă că vreunul dintre dictatorii citaţi ar fi consultat lucrarea lui Le Bon. S-a căutat să se facă o analogie între ideile exprimate de Hitler în "Mein Kampf" şi cele ale lui Le Bon.^[46] Deşi o traducere a lucrării lui Le Bon fusese publicată în Germania în 1908, ideile psihologiei maselor fuseseră reaanalizate în Germania post-belică de către Freud înainte de publicarea volumului "Mein Kampf", iar până în prezent niciun cercetător nu a susţinut că Hitler ar fi fost inspirat de Freud.

Idei similare au fost susţinute de Zeev Sternhell, care a încercat să demonstreze că rădăcinile fascismului pot fi găsite în lucrările gânditorilor francezi din secolul al XIX-lea.^{[47] [48] [49]} Teoria a fost combătută, în special de către cercetătorii francezi. Bertrand de Jouvenel i-a intentat un proces, în urma căruia Sternhell a fost condamnat pentru defăimare. ^[50] Benoit Marpeau face o analiza detaliată a lucrărilor lui Le Bon şi arată că afirmaţia istoricului Zeev Sternhell care vede în Le Bon un precursor al fascismului este cu totul eronată. ^[1]

După 1975, opera lui Le Bon a generat un nou interes şi o serie de cercetătoru s-au ocupat de opera sa, reconsiderând aprecierile generaţiilor anterioare. ^[51][52][53] Catherine Rouvier, conferenţiar al Universităţii din Paris a publicat un studiu asupra ideilor politice ale lui Gustave Le Bon, care a obţinut premiul Fabien al Academiei Franceze ^[10]

Studiile despre Le Bon scot în evidenţă o varietate mare de păreri, unele extrem de admirative, alte excesiv de critice. Georges Clemenceau îl caracterizase pe Gustave Le Bon, încă din perioada în care mai era în viaţă, drept "marele desţelenitor de idei". Această apreciere scoate în evidenţă pe de o parte profuziunea de idei expuse de Le Bon în lucrările sale cât şi o aparentă incapacitate de a le dezvolta la întregul lor potenţial din cauza altor idei pe care le avea. Fraza lui Clemenceau sintetizează, în bună măsură şi ideile prezente despre Le Bon.

O parte dintre analişti scot în evidenţă caracterul enciclopedic al culturii sale, varietatea preocupărilor şi abundenţa operelor sale. Raymond Queneau privea cu o admiraţie deosebită această multilateralitate a lui Le Bon:

Chimist, fizician, medic, sociolog, psiholog, filozof, arheolog, experimentator, artist, călător - care este personalitatea care poate fi comparată cu Gustave Le Bon? Trebuie să mergem până la Leibniz, până la Léonardo da Vinci, pentru a găsi o asemenea universalitate, o asemenea genialitate.!^[11]

Admiratorii săi arată consideră că Le Bon face parte de grupul de gânditori iconoclaşti şi elitişti, care de la Friedrich Nietzsche à Emil Cioran au încercat să arate nihilismul şi iraţionalitatea dogmelor epocii în care au trăit. Încă din primele sale lucrări, Le Bon a avertizat occidentul despre pericolele unei suprapopulări, a criticat ravagiile colonizării, cerând respectarea tradiţiilor şi culturilor indigene, susţinea necesitatea unui control al fluxurilor de migrare a populaţiilor şi, în special, se opunea extremismului ideologic care, cu câţiva ani mai târziu, avea să ducă la instaurarea regimurilor totalitare. Pentru Le Bon, istoria omenirii se confundă cu istoria iluziilor (credinţe, ideologii, mesianisme, utopii, etc.). Lucrările sale constituie rechizitorii implacabile împotriva modernităţii în care el vede dominarea maselor, a demagogiei, a uniformizării, a incompetenţei politice, a etatismului şi a indolenţei. Tocmai aceste critici au atras cele mai virulente atacuri împotriva sa ^[11]

Psihologul Serge Moscovici se ocupă de precursorii psihologiei sociale: Gustave Le Bon, Gabriel Tarde şi Sigmund Freud în lucrarea sa "L'age des foules" ("Epoca mulţimilor"), publicată cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea lui Le Bon. Moscovici subliniază că Le Bon este primul om de ştiinţă care şi-a dat seama de importanţa rolului maselor în procesele istorice şi care a schiţat tipologia maselor.^[54],

Dintre scriitorii cu păreri mai critice, este de menţionat Edmomd Dantier, care face o analiză nuanţată a scrierilor lui Le Bon. El arată că defectul cel mai vizibil al acestor scrieri derivă din tendinţa lui Le Bon să exprime prea mult propria personalitate şi interesele proprii. Fiind de formaţie medic, burghez, făcând parte din elita intelectuală şi economică a Franţei, el are tendinţa de a apăra avantajele clasei sale sociale împotriva "mulţimilor populare" la care se referă cu un amestec de dispreţ şi de teamă. Adeseori el îşi prezintă tezele sociologice fără a face în prealabil ipoteze care să fie verificate prin fapte, care să poată fi validate prin observaţii statistice. Dantier susţine că este cu totul neglijată formalizarea cercetărilor prin definirea variabilelor independente (tipurile de mulţimi, efectivele lor numerice, componentele lor demografice cum ar fi procentele diferitelor sexe şi grupe de vârstă, procentele de indivizi din diferite categorii socioprofesionale) şi de variabilele dependente^[14] Această critică aplică metodele utilizate în prezent la studii efectuate cu peste un secol mai devreme, când aceste tehnici nu erau utilizate încă în sociologie. ^[14]

Alţii dintre biografii săi scot în evidenţă slăbiciunea argumentelor ştiinţifice în multe din lucrările sale. Astfel, Benoit Marpeau consideră că viziunea sa idealistă despre ştiinţă dovedeşte că avea cunoştinţe ştiinţifice medii, specifice claselor mijlocii din care făcea parte. Această critică este totuşi prea severă. Gustave Le Bon este un reprezentant al filozofiei pozitiviste şi al ideologiei liberalismului conservator caracteristice perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea. El era bine cotat în vremea în care a trăit şi publicaţiile sale s-au bucurat de un succes important. ^[1]

Indiferent de punctul de vedere însă, există un consens că multe din lucrările lui Gustave Le Bon mai prezintă interes şi în prezent, fapt dovedit de retipărirea lor în ultimele două decenii.

[modifică] Aforisme ale lui Gustave Le Bon

• Voinţele slabe se traduc într-un discurs; voinţele puternice se traduc prin fapte" ^[55]

• Un adevăr prea clar încetează în scurt timp să mai fie un adevăr fecund" ^[56]

• Setea de egalitate nu este, adesea, decât o formă mărturisibilă a dorinţei de a avea inferiori şi nu superiori"^[56]

• La mulţi oameni, cuvântul precede gândirea. Ei ştiu la ce se gândesc abia după ce au auzit ceea ce au spus" ^[56]

• Cine urmăreşta laudă se îndoieşte de propria sa valoare^[57]

[modifică] Lucrări publicate: (listă selectivă)

• De la mort apparente et des inhumations prématurées" - Paris, 1866
• Hygiène pratique du soldat et des blessés - Paris, 1872
• La Vie, Physiologie humaine appliquée à l'hygiène et à la médecine - Paris, 1874
• La Fumée du tabac - Paris, 1876
• Recherches anatomiques et mathématiques sur les variations de volume du cerveau et sur leurs relations avec l'intelligence - Paris, 1879
• L'Homme et les sociétés
  • Première partie: L'homme. Développement physique et intellectuel - Paris, J. Rotschild, 1881
  • Deuxième partie: Les sociétés. Leurs origines et leur développement - Paris, J. Rotschild, Éditeur, 1881.
• Voyage au mont Tatras - Paris, 1882
• La civilisation des Arabes - Paris, 1884 [7]
• Voyage au Népal - Paris, 1886
• Les Civilisations de l'Inde - Paris, 1887
• La Méthode graphique et les appareils enregistreurs - Paris, 1888
• Les Levers photographiques et la photographie en voyage - Paris, 1889.
• Les Premières civilisations de l'Orient - Paris, 1889
• L'équitation actuelle et ses principes - Paris, 1892
• *Les Monuments de l'Inde - Paris, 1893
• Lois psychologiques de l'évolution des peuples - Paris, Félix Alcan (Bibliothèque de philosophie contemporaine), 1894
• Psychologie des foules" - Paris, Félix Alcan (Bibliothèque de philosophie contemporaine), 1895 [8]
• Psychologie du socialisme - Paris, 1898
• Psychologie de l'éducation - Paris, Ernest Flammarion, 1902,
• La dématérialisation de la matière - Revue scientifique, 1904
• La matérialisation de l'énergie - Revue scientifique, 1904
• L'évolution de la matière - Paris, Ernest Flammarion, 1905
• L'évolution des forces - Paris, Ernest Flammarion, 1907
• La naissance et l'évanouissement de la Matière - Mercure de France, 1908.
• La psychologie politique et la défense sociale - Paris, 1910
• Les opinions et les croyances - Paris, 1911
• Aphorismes du temps présent - Paris, 1913
• La vie des vérités - Paris, 1914
• Premières conséquences de la guerre - Paris, Ernest Flammarion (Collection: Bibliothèque de philosophie scientifique), 1916
• Enseignements psychologiques de la guerre européenne - Paris, Ernest Flammarion (Collection: Bibliothèque de philosophie scientifique) 1916
• La Révolution française et la psychologie des Révolutions - Paris, Ernest Flammarion, 1916
• Hier et demain. Pensées brèves (1918) - Paris, Ernest Flammarion, 1918 [9]
• Psychologie des temps nouveaux - Paris, Ernest Flammarion, (Collection: Bibliothèque de philosophie scientifique), 1920
• Les incertitudes de l'heure présente - Paris, Ernest Flammarion, 1923
• Le déséquilibre du monde - Paris, Ernest Flammarion (Collection: Bibliothèque de philosophie scientifique), 1924
• L'évolution actuelle du monde, illusions et réalités - Paris, 1927
• Bases scientifiques d'une philosophie de l'histoire - Paris, Ernest Flammarion (Collection: Bibliothèque de philosophie scientifique), 1931 [10]

[modifică] Referinţe

1. ^ ^{a b c d} Benoit Marpeau - Gustave Le Bon - Parcours d'un intellectuel 1841-1931 - Paris, CNRS éditions, 2000, ISBN|2-271-05704-3 [1]
2. ^ Gustave Le Bon - Hygiène pratique du soldat et des blessés - Paris, 1872
3. ^ ^{a b} Biography: Gustave Le Bon [2]
4. ^ Gustave Le Bon - Les Levers photographiques et la photographie en voyage - Paris, 1889
5. ^ Gustave Le Bon - L'équitation actuelle et ses principes - Paris, 1892
6. ^ ^{a b} Serge Cabala - Ondes et Relativité - [3]
7. ^ Ernest Flammarion - Les déjeuners hebdomadaires de Gustave Le Bon - Paris, Flammarion, 1928
8. ^ Gustave Le Bon - La vie des vérités - 1914
9. ^ Gustave Le Bon -Bases scientifiques d'une philosophie de l'histoire - Paris, 1931
10. ^ ^{a b} Catherine Rouvier - Les idées politiques de Gustave Le Bon , (avec une préface d’Edgar Faure), Paris, PUF, 1986 Format:ISBN
11. ^ ^{a b c} Gustave Le Bon [4]
12. ^ Robert Allan Nye - The origins of crowd psychology: Gustave Le Bon and the crisis of mass democracy in the third republic - London, Sage Publications, 1975
13. ^ Yvon Thiec - Gustave Le Bon, La psychologie des foules. La fondation de la psychologie collective et sa propagation dans les sciences sociales et politiques à la fin du XX e siècle - Florence, European University Institute, 1982
14. ^ ^{a b c d} Edmond Dantier - Introduction à la Pychologie des foules de Gustave Le Bon., 2002 [5]
15. ^ Alexis de Tocqueville - De la démocratie en Amérique – Paris, 1835
16. ^ Gustave Le Bon - Lois psychologiques de l'évolution des peuples - Paris 1894
17. ^ Gustave Le Bon - Les opinions et les croyances - Paris 1911
18. ^ Gustave Le Bon - Psychologie du socialisme - Paris, 1898
19. ^ Max Weber - Die protestantische Ethik und der 'Geist' des Kapitalismus - 1904
20. ^ Gustave Le Bon - L'homme et les sociétés - Paris, 1881
21. ^ Gustave Le Bon -Les Lois psychologiques de l'évolution des peuples - Paris, 1894
22. ^ Gustave Le Bon - Psychologie des foules - Paris, 1896
23. ^ Gustave Le Bon - Psychologie du socialisme - Paris, 1896
24. ^ Gustave Le Bon - Le déséquilibre du monde - Paris, 1924
25. ^ Claire Vlach - Sociologie et lecture de l'histoire chez Gustave Le Bon - Maison des sciences de l'homme, 1982
26. ^ Gustave Le Bon - L'evolution des forces - Paris, 1907
27. ^ Gustave Le Bon - La dématérialisation de la matière - Revue scientifique, 1904
28. ^ Gustave Le Bon - La matérialisation de l'énergie - Revue scientifique, 1904
29. ^ Gustave Le Bon -L'évolution de la matière - Paris : E. Flammarion, 1905.
30. ^ Gustave Le Bon. - La naissance et l'évanouissement de la matière - Conférence faite Ostende, en août 1907 (Mercure de France, 1908).
31. ^ P. de Heen - Quel est l'auteur de la découverte des phénomènes dits radio-actifs? - Paris, 1901
32. ^ H. Lorent - Les théories du docteur Gustave Le Bon sur l'évolution de la matière - Paris, 1906
33. ^ Pierre Duverger -Matière égale énergie, c'est Gustave Le Bon - Paris, 1984
34. ^ Edmond Picard - Gustave Le Bon et son œuvre - Paris, Mercure de France, 1909
35. ^ Baron Montono - L'œuvre de Gustave Le Bon - Paris, Flammarion, 1914
36. ^ Albert Delatour - L'œuvre de Gustave Le Bon - Paris, Flammarion, 1925
37. ^ Wilhelm Schallenberg -Gustave Le Bon und seine 'psychologie des foules' . - Bonn 1919.
38. ^ Sigmund Freud - Massenpsychologie und Ich-Analyse - 1921
39. ^ William Trotter - Herd instinct and its bearing on the psychology of civilized man - part 1. Sociological Review, iulie 1908
40. ^ William Trotter - Herd instinct and its bearing on the psychology of civilized man - part 2. - Sociological Review, ianuarie 1909
41. ^ William Trotter - Instincts of the Herd in Peace and War - MacMillan, New York, 1919
42. ^ Edward Bernays -Propaganda - Horace Liveright, New York 1928
43. ^ Basil Bernstein - Class, codes and control vol. 1. Theoretical studies towards a sociology of language - London, Routledge & Kegan Paul, 1971
44. ^ Hadley Cantril - The psychology of social - New York, J. Wiley, 1941
45. ^ Herbert Blumer - Man and Society - New York, Prentice Hall, 1937
46. ^ Pierre-André Taguieff - La couleur et le sang : doctrines racistes à la française - Mille et une nuit, Paris 1998
47. ^ Zeev Sternhell - Fascism, A Reader's Guide, Analyses, Interpretations, Bibliography. - În "Fascist Ideology", edited by Walter Laqueur, University of California Press, Berkeley, 1976. pp 315-376.
48. ^ Zeev Sternhell - La Droite révolutionnaire. Les origines françaises du fascisme. - Paris, Le Seuil, 1978
49. ^ Stanley G. Payne - History of Fascism, 1914-1945 - London, UCL Press, 1995
50. ^ Robert Wohl - French Fascism, Both Right and Left: Reflections on the Sternhell Controversy - The Journal of Modern History, Vol. 63, No. 1, (1991)
51. ^ Alice Widener - Gustave Le Bon, the man and his works - Indianapolis : Liberty Press, ©1979. ISBN: 0913966509
52. ^ Thiec, Yvon - Gustave Le Bon, prophète de l'irrationnalisme de masse - Revue française de sociologie Vol. XXII (1981), pp. 409-428
53. ^ Pierre Duverger - Le docteur Gustave Le Bon aujourd'hui - Paris, Association des Amis de Gustave le Bon, 1988
54. ^ Serge Moscovici - L’Age des foules: un traité historique de psychologie des masses - Fayard, Paris, 1981
55. ^ Gustave Le Bon - Hier et demain. Pensées brèves - Paris, 1918
56. ^ ^{a b c} Gustave Le Bon - Aphorismes du temps présent - Paris, 1913
57. ^ Compendium de maxime [6]