Gospodăria românească
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
Gospodăria românească[1] reprezintă denumirea spaţiului administrativ şi spiritual în care familia restrânsă sau extinsă română trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea spirituală şi materială. Astfel se desprind două căi:
- Spaţiul administrativ
- Spaţiul spiritual
Cuprins |
[modifică] Spaţiul administrativ
Spaţiul administrativ în care se desfăşoară activitata gospodarilor a căpătat denumirea de gospodărie şi cuprinde atât locuinţa propriu-zisă cât şi anexele aferente cu întreg spaţiul deţinut. Gospodăria extinsă cuprinde şi spaţii de grădină de legume, livadă, teren arabil în funcţie de obiceiurile specifice diferitelor zone. Gospodăria românească tradiţională este diferit organizată şi dezvoltată în funcţie de posibilităţile materiale şi cultura gospodarilor.
[modifică] Gospodăria ţărănească - Scurt istoric
În societăţile premoderne, importanţa gospodăriei ţărăneşti, şi a ţăranului agricultor ca lucrător al pământului şi mai ales crescătorului de animale este primordială. Este remarcată importanţa socială deosebită a ocupaţiei ţăranului, care este producător de bunuri şi materii prime, a cărui muncă presupune un surplus de materie primă care să aducă hrană şi celorlalte clase sociale, care nu se ocupă cu agricultura sau creşterea animalelor. Cu cât surplusul de produse rămas de la gospodăria ţărănească este mai mare cu atât mai uşor se vor hrăni şi celelalte gospodării. Deci, cu cât gospodăria ţărănească este mai prosperă, şi mai bine utilată cu atât se vor hrăni celelalte clase sociale mai bine. De altfel, gospodăria ţărănească a reprezentat multă vreme baza economică a societăţii.
Istoria a influenţat aşezarea gospodărească creând necesităţi deosebite. Astfel apare în zona de Sud-Est a României, în perioadele când năvălirile turcilor şi tătarilor erau foarte dese, locuinţa sub pământ, bordeiul. Bordeiul, este o construcţie cu dimensiuni reduse, care se poate efectua repede, săpând pământul. El poate avea formă paralelipipedică sau rotundă şi este acoperit cu paie, cu nuiele sau şiţă, materii prime la îndemână. Are o singură cameră, ferestrele mici acoperite cu membrană din vezică de bou, pentru a păstra căldura sau cu şiţă de lemn. În perioadele mai blânde istoric, bordeiul prezintă o anexă laterală săpată în pământ care preia rolul de cămară sau cameră pentru depozitarea alimentelor.
Vatra este construită în mijlocul încăperii din piatră, pământ şi din lut şi are dublu rol - acela de încălzire şi de preparare a hranei familiei, iar fumul se înalţă ieşind prin mijlocul acoperişului.
În zona Transilvaniei, zonă apărată de lanţul muntos al Munţilor Carpaţi, deci mai puţin ameninţată de năvălirile barbarilor, bordeiul apare săpat în grădină, având rol de cămară răcoroasă pentru păstrarea alimentelor.
În perioadele calme ale istoriei gospodăria ţărănească din Sud-Est evoluează, începând să fie înălţată deasupra pământului, construită din bârne de salcâm, lipite cu chirpici şi fiind alcătuită din două încăperi, acoperită cu stuf sau nuiele de salcie sau salcâm, esenţe des întâlnite în zonele de luncă. Astfel s-a ajuns ca în zilele noastre, gospodăria din această zonă, să fie cel mai adesea construită din cărămidă, fie arsă, fie nearsă, acoperită cu olane sau cu şită din lemn. Alături s-a adăugat şi pridvorul din lemn care completează spaţiul casnic şi preia unele din activităţile desfăşurate în casă, pentru perioada de vară fierbinte. De asemenea multe gospodării se completează cu fântâni proprii, unele chiar la mare adâncime.
Gospodăriile situate în Transilvania secolelor XII-XVI, având în vedere preluarea apărării marginilor Regatului Ungariei de desele năvăliri turceşti şi tătăreşti, încep să dezvolte un caracter militar, prin popularea cu soldaţi ai imperiului, transformându-se în mici cetăţi întărite, construite din piatră şi cărămidă, împrejmuite cu ziduri puternice, crenelate. Gospodarii lor sunt fie localnici crescători de animale, agricultori sau cavaleri ai gărzilor, cu soldaţii lor.
În prezent în zona Transilvaniei majoritatea gospodăriilor sunt alcătuite de: casă, căsuţă continuate cu şop cu spaţiu pentru depozitarea uneltelor, şură mare sub care se adăpostesc coteţele pentru porci. Casa este înaltă cu fundaţie adâncă construită din piatră de râu, pe beci şi deţine de cele mai multe ori trei încăperi: tinda care a preluat rolul holului de intrare, camera dinainte şi cameră de zi, care uneori preia şi rolul bucătăriei. Căsuţa este casa bătrânească păstrată pe curte, în ea locuind de multe ori bătrânii, părinţii. Acolo unde au rămas numai familiile tinere căsuţa preia rolul bucătăriei şi locuinţei de vară. Gospodăria este continuată cu grădina de legume, urmată de livada de pomi fructiferi. Curtea este închisă aproape ca o cetate, cu poartă înaltă din blană de brad sau stejar şi zid de piatră. Ferestrele sunt ferecate cu obloane de lemn gros cu balamale metalice.
[modifică] Zona Munţilor Apuseni, Mocanii
La începutul sec. al XX-lea gospodăriile locuitorilor din această zonă prezintă aşezarea cu case risipite pe coamele dealurilor, printre fâneţe, creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului fiind ocupaţiile de bază ale locuitorilor. Caracteristică zonei este casa cu moară, constituită din cameră de locuit, cămară, pridvor la faţadă, piuă şi presă pentru ulei, vâltoare, grajduri pentru animale şi şură mare, monumentală împrejmuite cu gard de răzlogi şi vramniţă.[2]
[modifică] Zona Ţării Zarandului
Caracteristică acestei zone pomicole pentru sfârşitul secolului XIX este gospodăria cu curtea închisă de casă şi de construcţiile anexe, pentru economisirea terenului. Gospodăria cuprinde: casa alcătuită din tindă, două camere de locuit şi pridvor la faţadă, sistem de încălzire: sobă oarbă cu vatra în tindă. Bucătărie de vară, şopru, cămară, colnă pentru căzile cu borhot, (fructe fermentate), ţuică, şură cu grajd, cămară pentru unelte, coteţe de porci, cuptoare de uscat fructe în livada gospodăriei. Gospodăria se închide cu poartă înaltă şi deţine cel mai adesea fântână cu roată.
[modifică] Zona Podgoria Albă
Această zonă viticolă se caracterizează spre sfârşitul sec. al XVIII-lea prin gospodăria cu curte simplă, caracteristică aşezărilor răsfirate. Casa prezintă două camere de locuit, cămări, pridvor pe trei laturi şi pivniţă. Sistem de încălzire: vatră liberă cu ploatăn - cuptor de pâine în tindă, şură cu grajd, fânar „în furci” pentru adăpostirea furajelor, cămară, colnă, coteţ de porci, teasc de struguri, poartă înaltă cu porumbar şi este închisă cu garduri de răzlogi, de nuiele împletite şi de scânduri. Majoritatea gospodăriilor au fântână cu cumpănă.
[modifică] Zona Câmpiei Transilvaniei
Trăsătura principală pentru a doua jumătate a sec. al XIX-lea este gospodăria cu curte simplă, casă cu tindă, cameră de locuit şi pridvor pe două laturi, cuptor de pâine în tindă, vatră liberă, şură de îmblătit (construcţie caracteristică zonelor agricole), grajd pentru animale, cămară pentru produse cerealiere, groapă pentru cartofi, două coteţe de porci, coştei (construcţie din nuiele împletite) pentru păstrat porumbul, fântână cu cumpănă.
[modifică] Zona etnografică a Ţării Năsăudului
Caracteristică este gospodăria cu curte simplă, casă cu tindă, cameră de locuit, cămară şi pridvor pe două laturi, cuptor de pâine, cu vatră, şură cu două grajduri şi colnă, piuă de ulei, presă cu pene, fânar, două coteţe de porci, poartă înaltă şi gard din şipci de brad fântână cu roată.
[modifică] Zona Călata
La începutul sec. al XIX-lea forma cea mai des întâlnită este gospodăria cu curte simplă, casă cu cameră de locuit, tindă şi pridvor la faţadă, cuptor de pâine cu „băbătie” (sistem care apără acoperişul de scântei); şură cu grajd şi colniţă, cămară, colnă, coteţe, poartă scundă şi gard de „cepuri” (nuiele de brad împletite vertical), fântână cu cumpănă.
[modifică] Zona Maramureşului
Specifică zonei Maramureşului în sec. XVII-XVIII este gospodăria cu curte dublă (curtea casei, curtea animalelor). Casa este alcătuită din tindă, cameră de locuit, cămară, pridvor la faţadă şi prisacă, pereţi de lemn netencuiţi în interior, cuptor cu „prichici” (ramă masivă de lemn, decorată, care mărgineşte vatra), fântână cu roată, poartă înaltă, sculptată (în curtea casei) şi gard de nuiele, colnă pentru mijloacele de transport, şură cu două grajduri, fânar cu acoperiş fix, fânar cu acoperiş mobil, coteţ de porci, fântână cu cumpănă, coştei de porumb.
[modifică] Dotări moderne
Standarul locunţei din gospodăriile ţărăneşti a crescut la sfârşitul secolului XX atât prin inventarul îmbogăţit cu mobilier de fabrică, telefon mobil, televizor color, maşină de spălat şi nu de multe ori apă curentă adusă de pompă de la fântână, cât şi adăugarea la construcţie a băii şi a garajului pentru maşină. Creşterea gradului de comfort a fost posibil şi datorită veniturilor suplimentare în bani, aduse în gospodărie prin angajarea ţăranilor, sau a unora dintre membrii gospodăriei, la fabricile din oraşele apropiate. Acest lucru a făcut cu putinţă contractarea de credite în lei aducând un aport financiar sporit gospodăriei.
[modifică] Gospodăria meşteşugărească
[modifică] Gospodăria negustorească
[modifică] Gospodăria boierească
[modifică] Gospodăria domnească
[modifică] Spaţiul spiritual
 |
|
 |
|
Este spaţiul în care legătura de neam şi legătura spirituală (de duh, suflet), consfinţită prin Sfânta Căsătorie reuneşte mentalităţile, gândirea şi obiceiurile gospodarilor creând comportamente spirituale diferite, dar integrate în marele ansamblu spiritual, societatea.
Conform obiceiurilor de neam şi moştenirii spirituale, gospodăria românească capătă valenţe spirituale şi materiale specifice zonelor geografice în care se situează. Geografia şi clima locului de aşezare au influenţa netăgăduit dezvoltarea gospodăriei în funcţie de necesităţile ivite pe parcursul timpului. Istoria cu meandrele ei, cu luptele şi viictoriile purtate, a creat căi de dezvoltare specifice diferitelor perioade. Poporul român fiind de la începuturile formări sale creştin, fluxurile spirituale şi evoluţiile Sfintei Biserici au modelat gândirea şi comportarea administrativă a indivizilor. Astfel, ca rezultat al stratificării spirituale şi materiale, începând din secolele XII-XIV majoritatea locuinţelor sunt aşezate în apropierea surselor de apă şi sunt adunate în jurul unui nucleu - lăcaşul de cult, biserica - formând aşezări mai mici (sate, comune) sau mai mari (cetăţi, oraşe).
Poporul Român fiind de la începuturile sale creştin, la baza întemeierii familiei stă Sfânta Cununie. Uniunea spirituală şi materială astfel consimţită adaugă familiei reguli şi legi cunoscute care trebuiesc respectate pentru ca bunăstarea morală, materială şi spirituală să dăinuiască şi să se răsfrângă asupra urmaşilor şi întregii familii. Familia clasică este condusă de tată, de comun acord cu mama şi are în grijă copii născuţi până la majorat (18 ani). De multe ori această grijă extinzându-se, se întemeiază familia extinsă. Copiii urmează părinţilor, la vârsta de 3 luni- 6 luni fiind botezaţi în credinţa strămoşească. Astfel din tată în fiu sunt preluate valorile creştine care au la bază cele 10 Porunci Dumnezeieşti. Acestora li se adaugă cele 9 porunci Bisericeşti.
[modifică] Note
- ^ Gospodăria, conform ştiinţei sociologice, este structura socială care are la bază apartenenţa de neam şi ocuparea unui teritoriu comun, care include locuinţă sau mai multe spaţii de locuit precum şi împrejmuirile ei, grădină, acareturi, alte bunuri de gospodărie, teren agricol şi care sunt gospodărite împreună. Ea poate fi unifamilială (un singur nucleu familial) sau plurifamilială (include două sau mai multe nuclee familiale – de exemplu nucleul central format dintr-un cuplu soţ-soţie şi copii acestora, la care se poate adăuga un alt nucleu format din părinţii unuia dintre soţi). Membrii gospodăriei locuiesc şi administrează împreună veniturile aduse de orice membru al gospodăriei, constituind un fond comun, cheltuielile casei realizându-se din acest fond. Conform Dan, Adrian, Raportul Dezvoltării Umane, Academia Română & CNS & UNDP, Editat cu sprijinul UNDP România, Editura Expert, Bucureşti, 1999; Zamfir, Cătălin (coord.), Dimensiuni ale sărăciei, Editra Expert, Bucureşti, 1995
- ^ Toate descrierile locuinţelor tradiţionale pe zone etnografice sunt făcute cf. Muzeului Etnografic al Transilvaniei
[modifică] Bibliografie
- Ilie Bădescu, Oscar Hoffman, Viaţa şi moartea în satul românesc, Editura Mica Valahie, 2005
- Ilie Bădescu, Enciclopedia Sociologiei, vol.I, Editura Mica Valahie, 2006
- Ilie Bădescu, Enciclopedia Sociologiei, vol.II, Editura Mica Valahie, 2006
- Ilie Bădescu, Gh. Şişeştean, Florin Popa, Atlas sociologic rural, Editura Mica Valahie, 2005
