Germania

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Germaniei)
Salt la: Navigare, căutare
Republica Federală Germania
Bundesrepublik Deutschland
Drapelul Germaniei Stema Germaniei
Drapel Stemă
DevizăEinigkeit und Recht und Freiheit
„Unitate și dreptate și libertate”
Imnul național

a treia strofă din
Das Lied der Deutschen
(cunoscută și ca Einigkeit und Recht und Freiheit)
Amplasarea Germaniei
Localizarea  Germaniei  (verde închis)

– pe continentul european  (verde deschis și gri închis)
– în Uniunea Europeană  (verde deschis)  —  [Legendă]

Capitală
(și cel mai mare oraș)
Berlin
Limbi oficiale germană[1]
Grupuri etnice  81% Germani, 7% alți Europeni, 4% turci, 2% asiatici, 6% altele[1]
Etnonim German (neamț)[2]
Aderare UE 25 martie 1957
Sistem politic Republică federală, republică parlamentară
 -  Președinte Joachim Gauck
 -  Cancelar Angela Merkel
Formare
 -  Sfântul Imperiu Roman 962 
 -  Imperiul German 18 ianuarie 1871 
 -  Istoria Germaniei 23 mai 1949 
 -  Reunificare 3 octombrie 1990 
Suprafață
 -  Total 357.121 km² 
Populație
 -  Estimare 2012 80.399.300 locuitori[3] (locul 14)
 -  Densitate 225,1 loc/km² (locul 36)
PIB (PPC) estimări 2008
 -  Total US$2,918 trilioane[4] (locul 4)
 -  Pe cap de locuitor US$35.539[4] (locul 21)
PIB (nominal) estimări 2008
 -  Total US$3,673 trilioane[4] (locul 4)
 -  Pe cap de locuitor US$44.728[4] (locul 19)
IDU (2007) 0,947[5] (foarte mare) (locul 22)
Monedă Euro (€)
Prefix telefonic +49
Domeniu Internet .de [2]
Fus orar CET (UTC+1)
 -  Ora de vară (ODV) CEST (UTC+2)
^ Limbile daneză, germana de jos, soraba, romani, frizona sunt recunoscute și protejate de Carta Europeană a Limbilor Minoritare sau Regionale.
^ Se poate folosi și domeniul .eu, întrucât Germania face parte din Uniunea Europeană.

Republica Federală Germania (în germană Bundesrepublik Deutschland Sunet ascultă), acronim RFG, colocvial Germania, este un stat în Europa Centrală. Face parte din organizații internaționale importante precum Consiliul Europei (1951), OCDE, Uniunea Vest-Europeană (1954), NATO (1955), Uniunea Europeană (1957), ONU (1973), OSCE și din zona euro. Se învecinează la nord cu Marea Nordului, Danemarca și Marea Baltică; la est cu Polonia și Republica Cehă; la sud cu Austria și Elveția; iar la vest cu Franța, Luxemburg, Belgia și Olanda. Teritoriul Germaniei acoperă 357.021 de kilometri pătrați (137.847 mile pătrate), într-o zonă cu climat temperat. Germania are cea mai mare populație dintre statele membre ale Uniunii Europene (82 de milioane de locuitori).

Germania este o republică federală parlamentară alcătuită din 16 state numite Landuri (în germană Länder). Capitala fedelală și cel mai mare oraș este Berlin.

Industria germană este una din cele mai dezvoltate din lume. Germania este unul din principalele state exportatoare, deține o poziție-cheie în Uniunea Europeană și menține o multitudine de parteneriate strânse la nivel global.[6] Cercetarea științifică și tehnologică din Germania este recunoscută ca cercetare de vârf la nivel mondial.[7]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Triburi germanice[modificare | modificare sursă]

Expansiunea triburilor germanice 750 î.Hr. – 1 d.Hr.

Se consideră că etnogeneza triburilor germanice a avut loc pe durata Epocii Nordice a Bronzului, sau cel mai târziu pe durata Epocii de fier Pre-Romane. Pornind din sudul Scandinaviei și nordul Germaniei, triburile și-au extins teritoriul spre sud, est și vest în secolul I î.Hr., ajungând în contact cu triburile celtice din Galia, precum și cu triburi iraniene, baltice și slave, în Europa de Est. Nu se cunosc prea multe despre începuturile istoriei germanicilor, avem la dispoziție doar scrieri ale autorilor romani, cercetări etimologice și descoperiri arheologice.

Pe timpul domniei lui Cezar August, generalul roman Publius Quinctilius Varus a început invazia Germaniei (Germania era numele dat de romani teritoriilor de dincolo (la est) de Rin până la munții Ural). În această perioadă triburile germanice au început să se familiarizeze cu tacticile de război romane, menținându-și însă apartenența tribală. În anul 9 d.Hr., în cadrul bătăliei de la Pădurea Teutoburg, triburi germanice conduse de Arminius au înfrânt trei legiuni romane conduse de Varus. O mare parte din Germania de astăzi, anume partea de la est de Rin și la nord de Dunăre, a rămas astfel în afara Imperiului Roman. Spre anul 100 d.Hr., pe când Tacitus scria lucrarea sa Germania, triburi germanice s-au stabilit de-a lungul Rinului și Dunării (Limes Germanicus), ocupând mare parte din aria Germaniei moderne. În secolul III s-au afirmat mai multe triburi vest-germanice: alamanii, francii, chatii, saxonii, frizonii, sicambrii și turingii. În jurul anului 260 d.Hr. multe triburi germanice au trecut de limes și de frontiera de pe Dunăre, ajungând în teritorii controlate pe atunci de romani.[8]

Sfântul Imperiu Roman (962-1806)[modificare | modificare sursă]

Coroana Imperială a Sfântului Imperiu Roman

La 25 decembrie 800, Carol cel Mare a fondat Imperiul Carolingian, care avea să fie divizat în 843. Imperiul medieval, Sfântul Imperiu Roman a rezultat din partea estică rezultată din această divizare, și a continuat să existe, sub diverse forme, din anul 962 până în 1806. Teritoriul său se întindea de la râul Eider la nord, până la coasta mediteraneană la sud. Numit inițial Sfântul Imperiu Roman, a fost redenumit oficial Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu Roman al Națiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu teritoriul ocupat, devenit între timp mai restrâns.

Martin Luther, (1483–1546) a înființat Reforma Protestantă.

Pe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 și 1024, s-au consolidat ducatele Lorenei, Saxoniei, Franconiei, Șvabiei, Turingiei și Bavariei, iar regele german a fost numit Împărat romano-german al acestor regiuni în 962. Pe timpul domniei împăraților salici (1024-1125), Sfântul Imperiu Roman (Imperiul romano-german) a cucerit nordul Italiei și Burgundia, dar împărații și-au pierdut din putere în urma unei controverse privind investitura. Pe timpul împăraților Hohenstaufen (1138-1254), prinții germani au căutat să se extindă spre sud și est, ajungând să controleze teritorii locuite de slavi înainte ca germanii să trimită coloniști în aceste pământuri, și chiar mai la est (ceea ce s-a numit Ostsiedlung). Orașele din nordul Germaniei s-au dezvoltat, făcând parte din Liga Hanseatică. Cu toate acestea, în urma Marii Foamete din 1315, și Morții Negre din 1348-50, populația Germaniei a scăzut considerabil.[9]

Edictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o Constituție a căror principii de bază aveau să dureze până la destrămarea imperiului. Aceasta codifica alegerea împăratului de către șapte prinți-electori, care controlau unele din cele mai puternice principate și arhiepiscopii. Începând cu secolul al XV-lea, împărații au fost aleși aproape fără excepție din cadrul dinastiei austriece de Habsburg.

Călugărul Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze în 1517, prin care ataca unele practici ale Bisericii Catolice, începând astfel Reforma Protestantă. O religie distinctă, luterană, a devenit religie oficială în mai multe teritorii germane, după 1530. Conflictul religios a dus la Războiul de treizeci de ani (1618-1648), care a devastat ținuturile germane, populația fiind redusă cu 30%[10][11]. Pacea Westfalică din 1648 a pus capăt războaielor religioase dintre statele germane, dar imperiul a fost împărțit de facto în numeroase principate independente. Din 1740, monarhia austriacă de Habsburg și Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. În 1806, Imperiul a fost dizolvat ca urmare a Războaielor Napoleoniene.[12]

Restaurație și revoluție (1814-1871)[modificare | modificare sursă]

Parlamentul de la Frankfurt in 1848.

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat Congresul de la Viena în 1814, și a fost fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu ideile politice ale restaurației au dus la întărirea mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate. Aceste cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea omului de stat austriac Metternich. Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit la unificarea economică a statelor germane. În această perioadă, mulți germani erau influențați de principiile Revoluției Franceze, iar naționalismul era o forță în creștere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima dată, culorile negru-roșu-galben au fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste culori devenind mai târziu culorile drapelului german.[13]

În contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, care au avut ca rezultat înființarea republicii în Franța, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la 1848 și în pământuri germane. Monarhii au acceptat, în primă instanță, cererile revoluționarilor. Regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar trebuia să renunțe la o parte din puterea politică; acesta a refuzat coroana și a respins constituția propusă, ceea ce pe atunci a fost un pas înapoi pentru mișcare. Conflictul dintre regele Wilhelm I al Prusiei și Parlament, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, a izbucnit pe fondul discuțiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von Bismarck nou prim-ministru al Prusiei. Bismarck a purtat un război împotriva Danemarcei în 1864, ieșind victorios. Victoria prusacă în cadrul războiului austro-prusac din 1866 i-a permis să creeze o Federație Nord-Germană (Norddeutscher Bund) și să împiedice Austria, care înainte era cel mai puternic stat german, să se mai amestece în politica celorlalte state germane.

Imperiul German (1871-1918)[modificare | modificare sursă]

Fondarea Germaniei moderne la Versailles, Franța, 1871. Bismarck se află în centru într-o uniformă albă.

Statul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-națiune modern în 1817, când Imperiul German a fost înființat împreună cu Regatul Prusiei, ca element constitutiv. După înfrângerea francezilor în Războiul franco-prusac, Imperiul German a fost proclamat la Versailles pe 18 ianuarie 1871. Dinastia Hohenzollern a Prusiei a guvernat noul imperiu, a cărui capitală era Berlin. Imperiul era o unificare a tuturor statelor dezmembrate ale Germaniei, cu excepția Austriei (Kleindeutsche Lösung sau „Germania de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de colonizare a câtorva state în afara Europei.

În perioada Gründerzeit, după unificarea Germaniei, politica externă a împăratului Wilhelm I asigura poziția Germaniei ca o mare națiune prin alianțe, izolând Franța prin mijloace diplomatice, precum și evitarea războiului. Cu toate acestea, sub conducerea lui Wilhelm al II-lea, Germania, ca toate puterile europene, a avut un curs imperialist care a dus la neînțelegeri cu țările vecine. Majoritatea alianțelor din care făcea parte și Germania nu au fost reînnoite, iar noile alianțe au exclus-o. În mod specific, Franța a stabilit relații noi prin semnarea Antanta cu Regatul Unit și asigurarea legăturilor cu Imperiul Rus. În afară de relațiile sale cu Austro-Ungaria, Germania a devenit din ce în ce mai izolată.

Germania Imperială (1871–1918), cu dominantul Regat al Prusiei în albastru.

Imperialismul Germaniei s-a extins până în afara granițelor statului și s-a alăturat altor multe puteri europene, cerând partea lor din Africa. Conferința de la Berlin a divizat Africa între puterile europene. Germania deținea câteva terenuri din Africa, inclusiv Africa Germană de Est, Africa Germană de Sud-Vest, Togo și Camerun. Cearta pentru Africa a cauzat tensiuni între Marile puteri, care poate să fi contribuit la declanșarea Primului Război Mondial.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei la data de 28 iunie 1914 a declanșat izbucnirea Primului Război Mondial. Ca parte din Puterile Centrale, a suferit înfrângere împotriva Puterilor aliate în una dintre cele mai sângeroase conflicte al tuturor timpurilor. Aproximativ două milioane de soldați germani au decedat în acest război.[14] Revoluția Germană a erupt în noiembrie 1918, iar împăratul William al II-lea și toți prinții regenți din Germania au abdicat. Un armistițiu care a pus capăt războiului a fost semnat pe 11 noiembrie iar Germania a fost obligată să semneze Tratatul de la Versailles în iunie 1919. Negocierea acestuia, au exclus înfrângerea Puterilor Centrale în contrast cu diplomația postbelică tradițională. Tratatul a fost perceput în Germania ca o continuare umilitoarea a războiului prin alte mijloace și asprimea sa este de obicei citată ca având facilitat creșterea ulterioară a nazismului în țară.[15]

Republica de la Weimar (1919-1933)[modificare | modificare sursă]

La începutul revoluției germane, Germania a proclamată republică iar monarhia abolită. Cu toate acestea, lupta pentru putere a continuat, cu comuniștii radicaliști de stânga ajungând la putere în Bavaria, dar eșuând să preia control din întreaga Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când Republica de la Weimar a fost înființată oficial. Pe 11 august 1919, Constituția Weimar a intrat în vigoare odată cu semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.

Suferind din cauza crizei economice, condițiile aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles, și o lungă succesiune a mai multor sau puține guverne instabile, poporul Germaniei s-au lipsit din ce în ce mai mult de identificarea cu sistemul lor politic și cu „Înființarea Partidelor” în parlamentul lor democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema dreaptă (monarhism, völkisch și nazism) Dolchstoßlegende, care promova idea că Germania a pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor și a influenței celor care doreau să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzație adusă guvernului de la Weimar a fost trădarea națiunii germane prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce comuniștii radicaliști de stânga, precum Liga Spartacist, doreau o revoluție pentru abolirea capitalismului în favoarea unui Räterepublik, și care au fost țintite.

Cu toate acestea, nemulțumirea cu noul guvern de la Weimar a ajutat la creșterea Partidul Comunist din Germania. Mulți conservatori au fost atrași de reacționarea/revoluționarea dreaptă, în special Partidul Muncitoresc German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste două partide au controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare până în iulie 1932). După câteva serii de cabinete fără succes, președintele Paul von Hindenburg a luat o decizie crucială: având puține alternative și presat de consilierii de dreapta, pe 30 ianuarie 1933, von Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind cererea lui Hitler.

Al Treilea Reich (1933–1945)[modificare | modificare sursă]

Harta celui de-al treilea Reich în 1939

În aproape toată această perioadă statul german a purtat denumirea oficială Deutsches Reich (Imperiul German); denumirea colocvială a fost Drittes Reich (Al Treilea Reich) sau și Nazi-Deutschland (Germania nazistă).

La 27 februarie 1933 sediul reichstagului (parlamentului german de pe atunci), aflat în clădirea numită și până astăzi Reichstag, a fost incendiat, aceasta constituind pretextul pentru decretele de urgență ce au abrogat drepturile cetățenești de bază.[16] O hotărâre a parlamentului i-a dat lui Hitler putere legislativă nerestricționată. Doar Partidul Social Democrat SPD a votat împotriva acesteia, în timp ce membrii comuniști ai parlamentului au fost încarcerați. Folosindu-și puterea de a distruge orice rezistență actuală sau potențială, în decurs de câteva luni Hitler a pus bazele unui stat centralizat totalitarist. Industria a fost revitalizată prin producția masivă de armament, de fapt interzisă Germaniei după pierderea primului Război Mondial. În 1935 Germania a redobândit controlul asupra ținutului istoric Saar, iar în 1936 controlul militar al ținutului Rin, amândouă fiind pierdute în urma Tratatului de la Versailles. Conducând către al Doilea Război Mondial și susținând în paralel campania agresivă de producție de armament, politica externă a Germaniei a devenit mai agresivă și expansionistă. În 1938 și 1939 Austria și Cehoslovacia au fost aduse sub controlul Germaniei, și a fost pregătită invazia Poloniei (Pactul Hitler-Stalin, Operațiunea Himmler). La 1 septembrie 1939 armata Germaniei a lansat războiul „fulger” (blitzkrieg) asupra Poloniei, care a fost rapid ocupată de trupele Germaniei și de Armata Roșie Sovietică, marcând începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei. Cu cât războiul s-a extins, Germania și aliații săi au căpătat controlul asupra unei părți din Europa continentală.

Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al doilea război mondial.

La 22 iunie 1941 Germania a încălcat Pactul Hitler-Stalin și a invadat Uniunea Sovietică. În același an Japonia a atacat baza americană de la Pearl Harbor din Oceanul Pacific, și Germania, în calitate de aliat al Japoniei, a declarat război și Statelor Unite. Deși armata germană a avansat în Uniunea Sovietică destul de rapid, Bătălia de la Stalingrad a marcat punctul de turnură al acestui război. În consecință armata germană a început să se retragă de pe frontul estic. În septembrie 1943 Italia, aliata Germaniei, s-a predat, iar forțele armatei germane au fost forțate să apere un alt front în Italia.Operațiunea Neptun a marcat un alt punct de turnură în acest război, deschizând frontul vestic. Forțele aliate au debarcat pe Coasta Normandiei din Franța ocupată și s-au îndreptat spre teritoriul german. A urmat foarte curând capitularea Germaniei: la 8 mai 1945 forțele armatei germane s-au predat, după ce Armata Roșie a cucerit Berlinul. Germania nazistă a fost silită să capituleze necondiționat, iar Hitler s-a sinucis. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit aproximativ 7 milioane de cetățeni și soldați germani (inclusiv etnicii germani din Europa de est).

În timpul celui de-al Treilea Reich guvernul german nazist a aplicat politici împotriva minorităților și multor dizidenți, ceea ce mai târziu a fost cunoscut sub denumirea de Holocaust. în timpul acestuia au fost uciși aproximativ 17 milioane de oameni, inclusiv circa 6 milioane de evrei și un număr important de țigani, polonezi și alți slavi, prizonieri de război sovietici, bolnavi mintali, homosexuali și membri ai opoziției politice. Cel de-al Doilea Război Mondial și genocidul nazist au fost responsabili pentru mai mult de 40 de milioane de morți în Europa. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial s-au desfășurat la Nürnberg procesele criminalilor de război germani.

Istoria modernă[modificare | modificare sursă]

Zonele de ocupație din Germania (1945)

Comunitatea și limba germană au apărut cu mii de ani în urmă, însă ca stat Germania a apărut abia în 1871, când, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck, s-a format Imperiul German, înglobând partea de nord a Germaniei actuale - Confederația Germană de Nord (dominată de Prusia, în germană: Preußen), apoi Bavaria (în germană: Bayern) precum și diferite alte regiuni, excluzând însă părțile vorbitoare de germană din Austria. Acesta a fost cel de al doilea Reich german, tradus de obicei ca „imperiu”. Primul Reich — cunoscut timp de multe secole sub denumirea Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană — provenea din divizarea Imperiului Franc în 843, existând sub diverse forme până în anul 1806. Cel de-al Treilea Reich (și ultimul) a fost cel al naziștilor; el a durat doar 12 ani, din 1933 până în 1945.

Germania, devenită una dintre marile puteri europene, s-a implicat în Primul Război Mondial prin aliatul ei Austro-Ungaria (1914). Germania a invadat de câteva ori Franța. Războiul s-a încheiat în 1918, și, ca una din urmări, împăratul Germaniei a fost forțat să abdice. În Tratatul de la Versailles, de după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru război.

Unii politicieni consideră condițiile grele impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles din 1919 ca și problemele economice datorate crizei economice mondiale începute în 1929 a fi factori care au permis partidului nazist al lui Hitler, NSDAP, să obțină un procentaj mare din sufragii și în cele din urmă să formeze un nou guvern în 1933, cu Hitler în funcția de cancelar. Istoricii, fără a respinge implicarea certă a factorilor de natură conjuncturală (precum obligația de a despăgubi statele agresate de către Germania in primul război mondial pentru imensele pierderi provocate, sau criza mondială cu punct de plecare în crahul bursier din S.U.A.) subliniază importanța istoriei recente a țării (perioada din timpul și după unificarea Germaniei, când tendința liberală a fost brutal marginalizată sau doar cooptată de tendințele politice naționaliste) în ascensiunea nazismului; în primul volum al trilogiei sale dedicate fenomenului, istoricul britanic Richard J. Evans, de exemplu, găsește originea derivei naziste în caracteristici evidente ale societății germane precum militarismul, prevalența valorilor și instituțiilor aristocratice (în contrast cu valorile liberale și democratice care se răspândiseră cu mai mult succes în țări precum Franța sau Marea Britanie), ca și moștenirea conservatorismului politic al ducelui von Bismarck și influența durabilă a acestuia asupra mentalului colectiv (anume dorul intens pentru un leader puternic care să conducă națiunea ca un părinte sever dar inspirat). Plecând de la faptul că rădăcinile derivei naziste sunt adânc înfipte în istoria țării, cel puțin cât să ajungă până la jumătatea secolului XIX, alți istorici (precum francezul Georges Bensoussan[17]) subliniază și ei faptul plin de semnificații că națiunea germană a fost strânsă laolaltă în 1871 de niște politicieni, și așa s-a întâmplat de alttfel întotdeauna în istoria laxelor forme statale federalizatoare pe teritoriile germanofone, neexistând așa cum s-a întâmplat în Franța, de exemplu, un moment de simbolism național unificator și egalizator precum revoluția: națiunea n-are ce celebra ca moment în care s-a unificat "de jos" (cum e 14 iulie 1790 în Franța, cu "la Fête de la Fédération"), căci ea a fost unificată "de sus." [18] De aceea în Germania secolului al XIX-lea referința-far este un politician, birocrat și chiar militar aristocrat precum von Bismarck, nu cum se întâmpla în Franța aceluiași secol, unde referința-far a fost un scriitor popular (prin naștere dar și dedicare), anume Victor Hugo.[19] Faptul că unificarea a trebuit să fie câștigată prin război contra străinilor (francezi, de ex.), și asta i-a făcut pe germani naționaliști (și marcați de sentimentul de obsidionalitate - mentalitatea asediatului)), iar ținând cont de valorile pe care Franța le încarna pe continent la acel moment, ostilitatea străinilor la unificarea națiunii i-a făcut pe nemți și antiliberali, de unde una dintre explicațiile eșecului liberalilor în timpul revoluției de la 1848 pe teritoriile germanofone și mai ales la Berlin.[19]

În 1934 Hitler a preluat tot controlul, devenind șeful statului și scăpând de opoziție prin violență. În 1935, antisemitismul a devenit o politică oficială de stat în Germania, justificată formal prin Legile de la Nürnberg (Nürnberger Gesetze). Un moment important în istoria Germaniei îl reprezintă unirea cu Austria. Evenimentul, cunoscut sub numele de Anschluss („alipire”), s-a petrecut la 12 martie 1938 și reprezintă unul din pașii importanți ai regimului nazist din Germania spre război. Germania făcut o alianță cu Italia și Japonia numită Axa Berlin-Roma-Tokio.

La 23 august 1939 Hitler a încheiat chiar și cu Stalin un tratat de neagresiune, cu urmări importante asupra lumii și României, numit Pactul Ribbentrop-Molotov. În ciuda acestui pact, politica lui Hitler de a anexa țările vecine a culminat la 1 septembrie 1939 prin cotropirea Poloniei și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

În prima parte a războiului, Germania a avut succese militare, câștigând controlul asupra principalelor teritorii din Europa, unei mari părți a URSS și nordului Africii. În 1941 naziștii au pus în aplicare Holocaustul ca politică de stat, bazată pe argumente și pretexte rasiste, de exterminare în masă a milioane de evrei și alte naționalități. Între 1942-1943 balanța în război s-a schimbat, succesele trecând de partea Aliaților împotriva Germaniei, printre care URSS, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. La finele lunii aprilie 1945 Hitler și-a recunoscut eșecul total și s-a sinucis. La 8 mai 1945 Germania a capitulat necondiționat.

În urma cererilor făcute de Stalin la conferințele de la Ialta și Potsdam, provinciile germane de până atunci situate la est de râurile Odra (Oder) și Neisse (Neiße) — Pomerania, Silezia, orașul hanseatic Danzig (astăzi Gdansk în Polonia), Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană și Țara Sudeților (Sudetenland) — au fost alipite la Polonia, URSS și Cehoslovacia. Începând cu ofensiva Armatei Roșii de la 12 ianuarie 1945 și până în 1948, cei mai mulți locuitori germani ai acestor regiuni, aproximativ 12 milioane înainte de război, au fost expulzați spre vest sau și spre Siberia, în condiții brutale. În jur de 2 milioane dintre aceștia și-au pierdut viața în război și în cadrul procesului de expulzare („Vertreibung”).

În urma războiului, teritoriul Germaniei de azi a fost împărțit în patru „zonede ocupație”, controlate de puterile aliate Franța, URSS, Regatul Unit și Statele Unite. Berlinul a fost de asemeni divizat în patru sectoare controlate de aceste puteri. Scindarea a culminat prin constituirea în 1949 pe teritoriul Germaniei de azi a două state germane: partea de apus s-a numit Republica Federală Germania, RFG sau Germania de Vest (germană: Bundesrepublik Deutschland), iar partea de răsărit, orientată spre URSS, s-a numit Republica Democrată Germană, RDG, Germania de Est sau de Răsărit (germană: Deutsche Demokratische Republik sau DDR). Germania de Vest și-a recuperat rapid nivelul de dinaintea războiului, devenind o putere economică importantă a Europei.

Germania unificată și integrarea în UE (1990-prezent)[modificare | modificare sursă]

Vezi și articolele: Istoria Germaniei postbelice, Zonele aliate de ocupație din Germania, Expulzarea germanilor după al doilea război mondial.

În 1999 Germania a adoptat moneda euro.

În 1990, după căderea comunismului în Europa, cele două state germane s-au reunificat, prin aceea că în fosta RDG au fost înființate landuri (așa cum existau deja în RFG), landuri care ceva mai târziu au aderat oficial la RFG, adoptând și constituția RFG-ului numită Grundgesetz. Tratatul care a definit această reunificare se numește Tratatul doi plus patru (a fost încheiat de către cele două state germane și cele patru puteri care dețineau suveranitatea asupra întregii Germanii: SUA, Regatul Unit, Franța și URSS). Prin aceste acte RDG-ul a încetat să mai existe.

Conform Actului Bonn-Berlin, adoptat de Parlament la data de 10 martie 1994, Berlin a devenit încă odată capitala Germaniei Întregite, în timp ce Bonn a obținut statutul unic de Bundesstadt (oraș federal) păstrând câteva ministere federale.[20][21] Remutarea guvernului a fost finalizată în 1999.

După reunificare, Germania a luat un rol tot mai activ în Uniunea Europeană și NATO. Germania a trimis forțe de menținerea păcii pentru a asigura stabilitatea din Balcani și a trimis o forță din trupe germane în Afganistan ca parte din efortul NATO pentru stabili securitatea în această țară după eliminarea talibanilor.[22] Aceste desfășurări au fost controversate, deoarece după război, Germania a fost obligată să trimită trupe cu scopuri de apărare. Evenimentele din teritoriile străine au fost percepute ca fiind acoperite fără asigurare defensivă; cu toate acestea votul parlamentului în această problemă a legalizat în mod efectiv participarea într-un context de menținere a păcii.

Statul german reunit este acum una dintre cele mai importante țări din Uniunea Europeană și din lume.

Evenimente politice recente, prezentate sumar[modificare | modificare sursă]

Zidul Berlinului, asaltat de mulțime (10 noiembrie 1989)

Din 1998 și până în iulie 2005 a cancelar federal a fost Gerhard Schröder (SPD), în fruntea unui cabinet de coaliție între social-democrați (SPD) și verzi (Bündnis 90 / Die Grünen). La 21 iulie 2005 președintele federal Horst Köhler a dizolvat Bundestagul, ca urmare a votului de neîncredere pe care l-a primit cancelarul Schröder.

La 18 septembrie 2005 au avut loc alegeri federale anticipate, în urma cărora a venit la putere marea coaliție, între fracțiunile parlamentare CDU/CSU (așa-numita „Uniune Creștină”) și SPD, cu Angela Merkel (CDU) drept cancelară.

La alegerile federale din 2009 social-democrații au scăzut în preferința electoratului, așa încât creștin-democrații au format o coaliție cu liberalii (FDP), coaliție supranumită „negru-galben”. Al 17-lea Bundestag al Germaniei s-a constituit la 28 octombrie 2009. Norbert Lammert (CDU) a fost reales președinte al Bundestagului. Angela Merkel și-a numit apoi noul cabinet, format din 16 persoane (de la CDU, CSU și FDP), cu Guido Westerwelle (FDP) vicecancelar și în același timp nou ministru de externe.

La alegerile prezidențiale din 30 iunie 2010 Adunarea Federală (Bundesversammlung) l-a ales în al 3-lea scrutin pe Christian Wulff (CDU) drept nou președinte al Germaniei, pentru o perioadă de 5 ani. Acesta a fost investit în funcție la 2 iulie 2010. La 17 februarie 2012 Wulff a fost nevoit să demisioneze, după ce procuratura din Saxonia Inferioară l-a învinuit că ar fi primit foloase necuvenite în perioada cât a fost prim-ministru al landului Saxonia Inferioară.

La 18 martie 2012 Adunarea Federală (Bundesversammlung) l-a ales pe fostul disident anticomunist Joachim Gauck (independent), din primul tur de scrutin, drept nou președinte al Germaniei.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Hartă topografică

Teritoriul Germaniei acoperă 357,021 km², dintre care 349223 km² sunt terenuri, relieful fiind preponderent muntos, iar 7798 km² sunt ape. Se plasează pe locul șapte în Europa după suprafață și pe 63 la nivel global. Altitudinea variază de la munții Alpi (cel mai înalt punct: Zugspitze la 2962 metri) în sud, până la țărmurile Mării Nordului (Nordsee), în nord-vest și Marea Baltică (Ostsee), în nord-est. Între acestea se află zonele de munte împădurite din Germania Centrală și terenurile joase din nord (cel mai jos punct: Wilstermarsch la 3.54 metrii sub nivelul mării), traversată de câteva râuri majore ale Europei, precum Rin, Dunărea și Elba.[23]

Germania are cele mai multe granițe cu țările europene, decât oricare alt stat din Europa. Se învecinează în nord cu Danemarca, în est cu Polonia și Republica Cehă, în sud cu Austria și Elveția, în sud-vest cu Franța și Belgia iar în nord-vest cu Olanda. Capitala Germaniei este Berlin.

Climă[modificare | modificare sursă]

Germania are o climă temperată, cu o temperatură medie anuală de 9 °C. Temperatura medie în ianuarie variază de la -6 °C până la +1 °C (în funcție de localitate și altitudinea ei), în timp ce temperatura medie a lunii iulie variază între 16 și 20 °C. Precipitațiile sunt mai mari în sud, unde se înregistrează 1.980 mm pe an, majoritatea sub formă de zăpadă.

Peisaj alpin în Bavaria.

Majoritatea Germaniei are o climă temperată, în care predomină vânturile vestice umede. Clima este moderată de Curentul Atlanticului de Nord, care este extinderea nordică a Curentului Golfului. Această apă caldă afectează zonele riverane Mării Nordului, inclusiv zona de-a lungul Rinului, care se varsă în Marea Nordului. În consecință, în partea de nord și nord-vest, clima este oceanică; ploile cad pe parcursul întregului an, cu un maxim în timpul verii.

Iernile sunt blânde iar verile tind să se răcească, deși temperaturile pot depăși 30° C (86° F) pentru perioade prelungite. În zonele estice, clima este mai mult continentală; iernile pot fi foarte reci, verile pot fi foarte calde, iar adesea sunt consemnate perioade de secetă. Germania centrală și de sud sunt regiuni de tranziție, care variază de la o temperatură moderat oceanică la continentală. Iar temperaturi pot depăși 30 °C (86 °F) pe timp de vară.[24][25]

Biodiversitate[modificare | modificare sursă]

Cerbul roşu este o specie răspândită larg în sălbăticie.

Din punct de vedere fitogeografic, Germania este partajată între provinciile Atlanticul European și Europei Centrale a Regiunii Circumboreal în cadrul Regatului Boreal. Teritoriul Germaniei, poate fi subdivizat în două ecoregiuni: pădurile montane mixte ale Mediteraneni europene și reciful marin ale Atlanticului nord-estic.[26] Majoritatea Germaniei este acoperită fie din teren arabil (33%) sau silvicultură și regiune păduroasă (31%). Numai 15% este acoperit pășuni constante.

Aproximativ o treime din teritoriul Germaniei este acoperit de păduri. (Munţii Pădurea Turingiei)

Plantele și animale au sunt în general comune celor din perioada medievală. Fagi, stejari, și alte esențe de foioase constituie o treime din păduri; pădurile de conifere sunt în creștere ca urmare a reîmpăduririlor. Molidul și bradul predomină în munți de sus, în timp ce pinul și laricele se găsește în sol nisipos. Există multe specii de ferigi, flori, ciuperci, și mușchi. Peștii abundă în râuri și în Marea Nordului. Printre animalele sălbatice, se găsesc cerbul, mistrețul, muflonul, vulpea, bursucul, iepurele, și un număr mic de castori. Diverse păsărilor migratoare străbat Germania primăvara și toamna.

Parcurile naționale ale Germaniei includ Parcurile naționale Wattenmeer, Parcul național Jasmund, Parcul național Vorpommersche Boddenlandschaft, Parcul național Müritz, Parcul național Unteres Odertal, Parcul național Harz, Parcul național Sächsische Schweiz și Bayerischer Wald.

Germania este cunoscută pentru numeroasele sale grădini zoologice, parcurile faunei sălbatice, acvarii, și parcuri de păsări.[27] Mai mult de 400 de grădinile zoologice și parcuri de animale sunt administrate în Germania, care este considerat a fi cel mai mare număr unic în orice țară a lumii.[28] Gradină zoologică de la Berlin este cea mai veche gradină zoologică din Germania și prezintă deține cea mai numeroasă colecție de specii din lume.[29]

Mediul încojurător[modificare | modificare sursă]

Turbinele eoliene din Wehrda (Marburg)

Cea mai mare fermă eoliană și a capacității de energie solară din lume este instalată în Germania.[30] Germania este cunoscută pentru conștiința propriului mediu înconjurător.[31] Mulți germani consideră cauze antropice a fi un factor semnificativ la încălzirea globală.[32] Germania participă în cadrul Protocolului de la Kyoto și în alte tratate de promovare a biodiversității, standardele de emisii scăzute, reciclare, precum și utilizarea energiei regenerabile, și sprijină dezvoltarea durabilă la nivel global.[33]

Pajura este o pasăre de pradă protejată și simbol heraldic național.

Guvernul german a inițiat numeroase activități pentru reducerea emisiilor iar totalul emisiilor țării sunt în descreștere.[34] Cu toate acestea, emisiile de dioxid de carbon pe cap de locuitor din Germania sunt printre cele mai ridicate din UE, deși ele sunt semnificativ mai mici decât cele din Australia, Canada, Arabia Saudită și Statele Unite. Emisiile provenite din industria și a utilităților de ardere a cărbunelui contribuie la poluarea aerului. Ploile acide care rezultă din emisiile de dioxid de sulf devastează pădurile. Poluarea din Marea Baltică a apelor reziduale și a reziduurilor industriale de la râuri, în fosta Germanie de Est au fost reduse. Guvernul cancelarului Schröder, a anunțat intenția de a pune capăt utilizării energiei nucleare pentru producerea energiei electrice. Germania lucrează pentru respectarea angajamentele UE pentru a identifica zonele de conservarea naturii, în conformitate cu flora, fauna, și Directiva de Habitat a Uniunii Europene. Ultimii ghețarii din regiunea alpină a Germania se topesc. Pericole naturale sunt inundațiile de primăvară și vijeliile furtunoase care au loc în toate regiunile.

Guvernul și politica de stat[modificare | modificare sursă]

Reichstagul din Berlin este sediul parlamentului german.

Din punct de vedere constituțional Germania este o democrație republicană federală reprezentativă. Forma de guvernământ este parlamentară, în care șeful guvernului = cancelarul este ales de către parlament, numit bundestag, și confirmat de către președintele statului. Deși cancelarul deține cele mai puternice competențe politice din stat, în ierarhia protocolară el se află abia pe locul 3, după președintele statului și președintele bundestagului.

Cancelarul—actualmente Angela Merkel—este șeful guvernului și exerciteaza de puterea executivă, similar cu rolul de prim-ministru, în alte democrații parlamentare. Cancelarul este ales cu majoritate absolută de către parlament (bundestag) pe o perioada de 4 ani; el are dreptul de a numi și elibera din funcție pe miniștri, precum și dreptul numit „competența liniilor directoare” (Richtlinienkompetenz), prin care formulează în linii mari sarcinile fiecărui ministru din cabinet (guvern). Puterea federală legislativă este investită în parlament compus din Bundestag (Parlamentul Federal) și Bundesrat (Consiliul Federal), care, împreună, formează un tip unic de corp legislativ. Bundestag-ul este ales, prin alegeri directe, prin reprezentare proporțională (diferiți membrii). Membrii Bundesrat reprezintă guvernele celor șaisprezece landuri și sunt membrii ai cabinetelor de stat. Guvernele respective de stat au dreptul de a numi și de a-și elimina reprezentanții în orice moment.

Guvernul federal al Germaniei (Bundesregierung) constă din cancelar (prim-ministru) și miniștri. Actualul cabinet, numit cabinetul Merkel III, a fost format în urma alegerilor federale din 2013 și este format din politicieni ai partidelor marii coaliții (CDU, CSU și SPD).

Președintele este șeful statului împuternicit în primul rând cu responsabilitățile și competențele reprezentative. El este ales de către Bundesversammlung (Adunarea Federală), o instituție formată din membri ai Bundestag-ului și un număr egal de delegați de stat. A doua funcție importantă în ordinea de prioritate germană este Bundestagspräsident (Președinte al Bundestag), care este ales de Bundestag și responsabil pentru supravegherea sesiuni de zi cu zi a corpului. Cea de a treia funcție importantă și șef al guvernului este de cancelar, care este numit de către Bundespräsident după ce a fost ales de către Bundestag. Cancelarul pote fi îndepărtat printr-o mișcare constructivă de neîncredere de către Bundestag, în cazul în care implică constructiv faptul că Bundestag-ului alege simultan un succesor.

Din 1949, sistemul de partide a fost dominat de Uniunea Creștin-Democrată și Partidul Social Democrat din Germania, cu toate cancelariile până în prezent, fiind membru al unui dintre partide. Cu toate aceste, Partidul Liberal Democrat (care are membrii în Bundestag încă din 1949) și Bündnis 90/Die Grünen (care erau cei mai numeroși în Parlament după 1983) au jucat, de asemenea, un rol important,[35] deoarece acestea sunt de regulă parteneri mai mici ai unui guvern de coaliție.

Componența actuală a guvernului[modificare | modificare sursă]

Din 17 decembrie 2013:

Resort Titular Partid
Cancelar federal (Bundeskanzlerin) Angela Merkel CDU
Externe Frank-Walter Steinmeier SPD
Interne Thomas de Maizière CDU
Justiție Heiko Maas SPD
Finanțe Wolfgang Schäuble CDU
Economie și energie; precum și vicecancelar Sigmar Gabriel SPD
Muncă și protecție socială Andrea Nahles SPD
Alimentație și agricultură Hans-Peter Friedrich CSU
Apărare Ursula von der Leyen CDU
Familie, seniori, femei și tineret Manuela Schwesig SPD
Sănătate Hermann Gröhe CDU
Transporturi și infrastructură digitală Alexander Dobrindt CSU
Mediu, ocrotirea naturii și siguranța reactoarelor nucleare Barbara Hendricks SPD
Formare și cercetare Johanna Wanka CDU
Atribuții speciale; șeful Biroului cancelarului Peter Altmaier CDU
Cooperare și dezvoltare economică Gerd Müller CSU

Parlament[modificare | modificare sursă]

Reichstagul Germaniei

Membrii parlamentului sunt aleși de către cetățeni la fiecare patru ani printr-un vot proporțional personalizat. La acest sistem de vot alegătorii dispun de 2 voturi, care pot fi date și la partide diferite. Cu primul vot se hotărăște după un sistem majoritar care anume candidat să reprezinte circumscripția electorală respectivă în parlament (candidat ales direct); cu al doilea vot se alege, după un sistem proporțional, partidul dorit in parlament.

Un candidat ales direct capătă în orice caz un loc în parlament (mandat); acest fapt poate duce la depășirea numărului de locuri care s-ar cuveni unui partid conform numai votului al doilea. Situația se numește Überhangmandat (mandat suplimentar). Această situație a avut loc la fiecare alegere federală din 1949 încoace. Totuși, în 2008, tribunalul constituțional federal, Bundesverfassungsgericht, a decis că acest procedeu contravine constituției federale (Grundgesetz), deoarece așa se poate încălca reprezentarea proporțională democratică necesară, și i-a impus legislativului să corecteze legea alegerilor până cel târziu în 2011.

Alte organe ale statului german[modificare | modificare sursă]

Un alt organ constituțional german important (legislativ) se numește „bundesrat” (consiliul federal); este format din membrii guvernelor celor 16 landuri (țări constituente ale federației). Pe câteva domenii de activitate (de ex. învățământ, poliție) bundestagul trebuie să coopereze cu bundesratul.

Puterea judiciară are ca organ superior curtea constituțională federală supremă (Bundesverfassungsgericht), care poate să declare un act legislativ sau de administrație drept anticonstituțional, caz în care actul trebuie revizuit.

Organizarea politico-administrativă[modificare | modificare sursă]

În constituția germană numită Grundgesetz (lege fundamentală) Germania (Deutschland) este definită ca fiind o republică federală (Bundesrepublik) formată din următoarele landuri (țări ale federației):

Karte Bundesrepublik Deutschland.svg
Land Capitală Suprafață (km²) Locuitori (2011)
Baden-Württemberg Stuttgart 35.752 10.789.000
Bavaria München 70.549 12.595.000
Berlin Berlin 892 3.500.000
Brandenburg Potsdam 29.477 2.497.000
Brema Bremen 404 661.000
Hamburg Hamburg 755 1.800.000
Hessa Wiesbaden 21.115 6.093.000
Mecklenburg - Pomerania Inferioară Schwerin 23.174 1.636.000
Saxonia Inferioară Hanovra 47.618 7.915.000
Renania de Nord - Westfalia Düsseldorf 34.043 17.845.000
Renania-Palatinat Mainz 19.847 4.000.000
Saarland Saarbrücken 2.569 1.014.000
Saxonia Dresda 18.416 4.139.000
Saxonia-Anhalt Magdeburg 20.445 2.315.000
Schleswig-Holstein Kiel 15.799 2.838.000
Turingia Erfurt 16.172 2.223.000

Ierarhia administrativă (reprezentare simplificată)[modificare | modificare sursă]

Schema structurii unităţilor administrative din Germania
  • Pe treapta administrativă cea mai înaltă se află Bund = Federația germană, Germania
  • Pe a doua treaptă de sus se află Bundesländer = landurile Germaniei, grupate în 2 categorii:
  • Sub landurile cu suprafață stă scris (Regierungsbezirke) = unele din aceste landuri dispun de o treaptă intermediară de regiuni administrative de tip Regierungsbezirk.
  • Landurile cu suprafață, indiferent dacă dispun sau nu de Regierungsbezirke, sunt subîmpărțite în districte rurale (numite Landkreis sau Kreis în funcție de land) și districte urbane, numite kreisfreie Stadt (orașe care nu țin de vreun district rural).
  • Districtele rurale sunt și ele subîmpărțite și mai fin, în diverse moduri, în funcție de landul în care se află. Unele districte rurale se subîmpart în subunități numite Amt. În sfârșit, districtele, și acolo unde există și subunitățile Amt, se subîmpart mai departe în subunități numite Gemeinde (comune). În unele landuri există și unitățile de tip Verbandsgemeinde, o grupare de comune.

După cum se vede subdivizarea administrativă a Germaniei nu este foarte unitară, și asta datorită diversității de tradiții istorice din regiunile țării.

Legislație[modificare | modificare sursă]

Sistemul judiciar al Germaniei este autonom față de ramura executivă și ceea legislativă. Germania are un statut civil sau sistem de lege care se bazează pe dreptul roman, cu unele referiri la legislația germană. Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală), cu sediul în Karlsruhe, Germania este Curtea Supremă responsabil pentru probleme constituționale, cu o putere de control jurisdicțional.[36] Aceasta acționează ca cea mai înaltă autoritate legală și se asigură că practica legislativă și judecătorească este conformă cu Legea fundamentală pentru Republica Federală Germania (Legea de bază). Aceasta acționează în mod independent de alte organe de stat, dar nu poate acționa în numele său propriu.

Sistemul Curții Supreme a Germaniei, numit Oberste Gerichtshöfe des Bundes, este specializat. Pentru cazurile civile și penale, cea mai înaltă instanță de recurs este Curtea Federală de Justiție, situat în Karlsruhe și Leipzig. Stilul sălii de ședință este inchizitorial. Alte tribunalele federale sunt Curtea Federală a Muncii din Erfurt, Curtea Federală Socială din Kassel, Curtea Federală a Finanțelor din München și Curtea Federală Administrativă de la Leipzig.

Dreptul penal și dreptul privat sunt codificate la nivel național în Strafgesetzbuch și, respectiv, Bürgerliches Gesetzbuch. Obiectivul Sistemului Penal German este reabilitarea criminalului; al doilea este protecția publicului.[37] Pentru a realiza aceasta din urmă, un criminal condamnat pot fi închis preventiv (Sicherungsverwahrung), în cazul în care este considerat a fi o amenințare la adresa publicului. Völkerstrafgesetzbuch reglementează consecințele de crime împotriva umanității, genocid și crime de război. Acesta oferă instanțelor germane competență universală în cazul urmăririi penale de către o instanță din țara în care infracțiunea a fost comisă, sau nu este posibilă de către o instanță internațională.

Legislația de stat[modificare | modificare sursă]

Puterea legislativă este împărțită între federație și stat. Legea fundamentală presupune că toată puterea legislativă rămâne la nivel de stat cu excepția dacă este desemnată de către însuși Legea fundamentală.

Orice lege federală are prioritate față de dreptul de stat în cazul în care puterea legislativă se află la nivel federal. Un exemplu celebru este pretinsa furnizarea Hessian pentru pedeapsa cu moartea, care merge împotriva interzicerii pedepsei capitale, în conformitate cu Legea fundamentală, interpretând prevederea Hessian infirmă. Bundesratul este organul federal, prin care landurile participă în legislația națională. Participarea landurilor la legislația federală este necesară în cazul în care legea intră în zona de putere legislativă concurentă, cerând landurilor să administreze regulamentele federale, sau sunt astfel desemnat de Legea fundamentală. Fiecare land are propria curte constituțională. Amtsgerichte, Landgerichte și Oberlandesgerichte sunt instanțe de stat de competența generală. Ele sunt competente dacă acțiunea este bazată pe legea federală sau de stat.

Multe dintre problemele fundamentale de drept administrativ rămân în jurisdicția statelor, deși majoritatea landurilor își pun bazele de propriile din acea zonă conform Verwaltungsverfahrensgesetz din 1976 (Legea conten­ciosului administrativ) acoperind puncte importante de drept administrativ. Oberverwaltungsgerichte sunt cel mai înalt nivel de competență administrative privind administrațiile de stat, cu excepția cazului în care problema se referă la dreptul legislației federale sau dreptul de stat identic cu legea federală. În astfel de cazuri, recursul final la Curtea Federală de administrație este posibil.

Relații externe[modificare | modificare sursă]

Cancelarul Angela Merkel găzduind summit-ul G8 la Heiligendamm.

Germania a jucat un rol important în Uniunea Europeană încă de la începuturile sale și a menținut o alianță puternică cu Franța de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Alianța a fost foarte apropiată spre sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 sub conducerea lui Helmut Kohl, președintele Uniunii Creștin-Democrate și a lui François Mitterrand, președintele Partidului Socialist. Germania se află în fruntea statelor europene care dorește să avanseze crearea unor aparate europene politice, defensive și de securitate mult mai unite.[38] Timp de câteva decenii după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Republica Federală Germania a avut o putere redusă în relațiile internaționale, datorită istoriei recente și a ocupației acesteia de către puterile externe.[39]

În perioada Războiului rece, divizarea Germaniei de către Cortina de Fier a făcut-o un simbol al tensiunilor dintre occident și orient, și un câmp de luptă politic în Europa. Cu toate acestea, conceptul de Ostpolitik înființat de Willy Brandt a fost un factor cheie de destindere în anii 1970.[40] În 1999, guvernul cancelarului Gerhard Schröder a definit o nouă bază pentru politica externă germană de a participa în campania războiului NATO împotriva Iugoslaviei și să trimită trupe germane în luptă pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial.[41]

Guvernele din Germaniei și Statele Unite sunt aliați politici apropiați.[42] Planul Marshall înființat în 1948, sprijinul SUA în timpul procesului de reconstrucție după Al Doilea Război Mondial, precum și fraternizarea și legăturile culturale puternice a creat o legătură puternică între cele două țări, deși opoziția lui Schröder asupra Războiului din Irak a sugerat încheierea Atlantismului și o ușoară răcire a relațiilor germano-americane.[43] De asemenea, din punct de vedere economic, cele două țări sunt interdependente: 8,8% din exporturile germane au legătură către SUA, și 6,6% din importurile germane provin din SUA.[44] Viceversa, 8,8% din producțiile SUA exportă nave către Germania și 9.8% din importurile americane provin din Germania.[44] Alte dovezi ale legăturilor strânse includ poziția continuă a americanilor germani ca fiind cel mai mare grup etnic din SUA[45] și Ramstein Air Base (aproape de Kaiserslautern) ca fiind cea mai mare comunitate militară americană externă.[46]

Ajutor pentru dezvoltare[modificare | modificare sursă]

Politica de dezvoltare a Republicii Federale Germania este o zonă independentă de politica externă germană. Aceasta este formulată de către Ministerul Federal pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (BMZ) și efectuată de către organizațiile de punere în aplicare. Guvernul german consideră politica de dezvoltare ca o responsabilitate comună a comunității internaționale.[47]

Ajutoarele oficiale pentru dezvoltare și umanitare ale Germaniei pentru anul 2007 sa ridicat la 8,96 miliarde de euro (12,26 miliarde de dolari), o creștere cu 5,9 la sută față de 2006. Astfel, a devenit al doilea mare donator de ajutor după Statele Unite.[48] Germania a cheltuit 0,37 la sută din produsul său intern brut (PIB) pe dezvoltare, care se situează sub obiectivul guvernului de creștere a ajutorului la 0,51 la sută din PIB până în 2010. Nici obiectivul internațional de 0,7% din PNB nu ar fi fost atins.

Armata[modificare | modificare sursă]

Mecklenburg-Vorpommern participând într-o operaţiune UNIFIL II în largul coastei Libanului.

Bundeswehr, armata Germaniei, este o forță militară alcătuită Heer (Armată), Marine (Forțele navale), Luftwaffe (Forțele Aeriene), Zentraler Sanitätsdienst (Centrul de Servicii Medicale) și Streitkräftebasis (Serviciul Comun de Sprijin). Începând cu 1 iulie 2011 serviciul militar obligatoriu a fost suspendat (fără să se modifice constituția) și înlocuit cu un serviciu voluntar. Înainte de această dată refuzul unui tânăr de a se înrola era în anumite cazuri acceptat, de ex. pe bază de convingeri pacifiste, în care caz serviciul militar era înlocuit cu o perioadă de serviciu pe domenii sociale (fără armă). Și acest domeniu a fost înlocuit de un serviciu social voluntar. Există temeri că pe bază de voluntariat nu se vor întruni suficiente persoane pentru a acoperi nevoile și a atinge scopurile bundeswehrului. Conform statisticilor din 2003, cheltuiala militară constituie 1,5% din PIB al țării.[23] Pe timp de pace, Bundeswehr-ul este comandat de Ministrul de Apărare, actualmente Karl-Theodor zu Guttenberg. Însă dacă Germania pleacă la război, care conform constituției îi este permis numai pentru scopuri de apărare, comandatul suprem al Bundeswehr-ului este cancelarul.[49]

Demonstraţie de zbor Eurofighter.

Bundeswehr are 200500 de soldați profesioniști, 55000 de recrutați pentru serviciul militar având vârste între 18-25 care servesc pentru cel puțin nouă luni în conformitate cu normele actuale, și 2500 de rezerviști activi la un moment dat. Aproximativ 300000 de rezerviști sunt disponibili pentru forțele armate și de a participa la exerciții de apărare, precum și dislocări în străinătate. Din 2001, femeile pot servi, în toate funcțiile de serviciu, fără restricții, dar acestea nu sunt supuse serviciului militar obligatoriu. În prezent, există aproximativ 14500 de femei și un număr de rezerviști de sex feminin care iau parte la toate obligațiile, inclusiv misiunile de menținere a păcii și alte operațiuni. Până în prezent, doi ofițeri medici de sex feminin au fost promovați la rangul de general.

Începând din noiembrie 2009, armata germană avea în jur de 8300 trupele staționate în țări străine, ca parte a diferitelor forțe de menținere a păcii internaționale, inclusiv în 2470 de soldați Bundeswehr în Kosovo, 4520 de trupe germane în cadrul forței ISAF conduse de NATO în Afganistan și Uzbekistan și 450 de trupe cu UNIFIL în Liban.[50]

În 2009, ministrul apărării, Karl-Theodor zu Guttenberg a afirmat că condițiile în Afganistan au fost „ca un război”, în timp ce în prealabil au fost menționate ca „stabilizare și reconstrucție civilă”, evitând cuvântul „război”.[51][52]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Populaţia teritoriilor germane 1800–2000 şi populaţia imigrantă între 1975–2000.

Cu o populație de 82 de milioane de locuitori, Germania este cea mai populată țară din Uniunea Europeană. Rata fertilității este una din cele mai scăzute din Europa, cu doar 1.41 de copii pentru fiecare femeie.[23] Germania are numeroase orașe mari, cele mai populate fiind Berlin, Hamburg, Munich, Cologne, Frankfurt și Stuttgart. Cea mai mare conurbație este regiunea Rhein-Ruhr (12 milioane), inclusiv Düsseldorf (capitala Renaniei de Nord-Westfalia) și orașele Cologne, Essen, Dortmund, Duisburg și Bochum.

Berlin este cel mai mare oraș cu o populație de 3,2 milioane de locuitori.

Ca suprafață Republica Federală Germană este cu puțin mai mare ca suprafațǎ decât Polonia, însǎ dupǎ numǎrul populației o depǎșește de aprox. 2,1 ori. La 1 noiembrie 2011 în Germania locuiau 81.859.000 locuitori. Ca și în multe state dezvoltate, natalitatea Germaniei este mai scǎzutǎ decât mortalitatea. În 2011 la 1000 de locuitori au revenit 8,0 nașteri și 10,4 decese. Numǎrul populației rurale constitui 9%, și relativ 91% populație urbanǎ.

După cel de-al doilea război mondial, 15 milioane de etnici germani au fost explulzați sau s-au refugiat din teritorii din est ale Germaniei, teritorii care fac parte astǎzi din Polonia, Cehia, Lituania și Rusia. Într-un număr mai mic au fost strümutate sau s-au refugiat în timpul războiului și imediat după terminarea lui etnici germani din Iugoslavia, Ungaria, România. Această populație strămutată a fost integrată în cele două state germane înființate în 1949, RFG și RDG.

În deceniile ulterioare din țările est-europene au mai imigrat valuri de etnici germani, cele mai importante fiind din URSS, Polonia și România. Astfel, începând cu din 1960, etnicii germani din Polonia și URSS (în special din Kazahstan, Uzbekistan, Rusia și Ucraina) s-au strămutat în Germania occidentală. Nu puțini, pentru a-și ușura emigrarea, se mutau din republicile central asiatice în republici situate în vest, între care RSS Moldovenească. Începând din decembrie 2004, aproximativ șapte milioane de cetățeni străini au fost înregistrați în Germania, și 19% din locuitorii țării origini străine. Tinerii sunt mult mai probabil să aibe origini străine decât bătrânii. 30% dintre germani au o vârstă de 15 ani iar cei sub această vârstă au cel puțin un părinte născut în străinătate. În orașele mari 60% din copiii au o vârstă de 5 ani iar cei sub au cel puțin un părinte născut în străinătate.[53]

Conform statisticilor din 2007, cel mai mare grup (2,7 milioane) este din Turcia, precum și o majoritate din rest sunt din state europene, cum ar fi Italia (761000) și Polonia (638000).[54]

Fondul ONU pentru Populație a listat Germania ca gazdă în cel de-al treilea mare număr de imigranți la nivel mondial, adică 5% sau 10 milioane din totalul de 191 de milioane de imigranți sau aproximativ 12% din populația Germaniei.[55] Ca o consecință a restricțiilor impuse legilor azilului și imigrării din Germania, odinioară aproape fără restricții, numărul imigranților care caută azil afirmându-și etnicitatea germană (majoritatea din fosta Uniune Sovietică) a scăzut permanent începând cu anul 2000.[56]

Numeroase persoane care au origini germane se găsesc în Statele Unite (50 de milioane),[57] Brazilia (5 milioane)[58] și Canada (3 milioane).[59] Aproximativ 3 milioane de „aussiedler” — refugiați germani, în special din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică — s-au restabilit în Germania din 1987.[60]

Religie[modificare | modificare sursă]

Creștinismul este cea mai numeroasă confesiune religioasă din Germania, cu 52 de milioane de practicanți (64%). [61][62] 26.5 de milioane sunt protestanți (32.3%) iar 25.5 de milioane sunt catolici (31.0%).[63] A doua religie numeroasă este Islamul cu 4.3 milioane de adepți (5%)[64] urmată de Budism și Iudaism, amândouă având aproximativ 200.000 de credincioși (c. 0.25%). Hinduismul are 90.000 de credincioși (0.1%) iar Sikismul 75.000 (0,09%). Celelalte comunități religioase din Germania au mai puțin de 50.000 (sau mai puțin de 0.05%) de practicanți. Aproximativ 24.4 de milioane de germani (29.6%) nu și-au declarat religia.

Protestantismul este concentrat în nord și est iar Romano-Catolicismul în sud și vest. Actualul papă Benedict al XVI-lea s-a născut în Bavaria. Persoanele non-religioase, inclusiv ateii și agnosticii, alcătuiesc 29.6% din populație, și numeroși în special din fosta Germanie de Est și zone metropolitane majore.[65]

Din cei 4.3 milioane de musulmani, majoritatea sunt sunniți și aleviți din Turcia, dar există și un număr restrâns șiiți.[66] 1.7% din populația totală a țării se declară creștini ortodocși; sârbii și grecii fiind cei ma numeroși.[61] Germania este a treia țară din Europa, cu cea mai numeroasă populație evreiască (după Franța și Regatul Unit).[67] În 2004, de două ori mai mulți evrei din fostele republici sovietice s-au stabilit în Germania ca și în Israel, totalul populației evreiești ajungând la mai mult de 200.000, în comparație cu 30.000 înainte de reunificarea Germaniei. Orașele mari cu importante populații evreiești includ Berlin, Frankfurt și Munchen.[68] Aproximativ 250.000 de budiști locuiesc în Germania, 50% dintre ei sunt imigranți din Asia.[69]

Conform sondajului Eurobarometru 2005, 47% din cetățenii germani sunt de acord cu afirmația „Cred că există un Dumnezeu”, unde 25% sunt de acord cu afirmația „Cred că există un fel de spirit sau forță de viață” iar 25% susținea „Nu cred că există nici un fel de spirit, Dumnezeu, sau forța de viață”.[70]

Papi germani[modificare | modificare sursă]

Germanul Joseph Alois Ratzinger, Papă între 2005 - 2013

În total au existat opt papi germani:

Limbi[modificare | modificare sursă]

Cunoştinţe de limba germană în ţările UE.

Germana este limba oficială și cea mai predominant vorbită în Germania.[71] Este una din cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, precum și una din cele trei limbi de lucru a Comisiei Europene, alături de engleză și franceză. Limbile native minoritare recunoscute sunt daneza, sorabele, romani și frizonele. Acestea sunt protejate oficial de Carta Europeană a Limbilor Minoritare sau Regionale. Cele mai utilizate limbi de imigranți sunt turca, poloneza, limbile balcanice și rusa.

Standardul german este un limbaj de vest-germanice și este strâns legată de și clasificată alături de engleză, olandeză, precum și limbile frizone. Într-o măsură mai mică, este de asemenea legată de cel estic (dispărut) și de limbile scandinave. Mare parte din vocabularul german provine din din ramura germanică din cadrul limbii de familie indo-europene.[72] Minorități semnificative de cuvinte sunt derivate din latină și greacă, cu o cantitate mai mică de la franceză și, cel mai recent din limba engleză (cunoscut sub numele de Denglisch). Germana se scrie folosind alfabetul latin. În plus față de cele 26 de litere standard, germana are trei vocalele cu treme, și anume ä, ö, și ü, precum și esțet sau scharfes S (s ascuțit) care este scris „ß”.

Dialectele germane se deosebesc de soiurile germane standard. Dialectele germane sunt soiurile tradiționale locale și provin de la diferite triburi germane. Multe dintre ele nu sunt ușor de înțeles de cineva care cunoaște doar standardul german, deoarece acestea diferă adesea de standardul german din punct de vedere lexicon, fonologic și sintactic.

La nivel mondial, limba germană este vorbită de aproximativ 100 de milioane de vorbitori nativi și, de asemenea, aproximativ 80 milioane nu sunt vorbitori nativi.[73] Germana este limba principală a aproximativ 90 de milioane de oameni (18%) din UE. 67% dintre cetățenii germani pretind a fi capabili să comunice în cel puțin o limbă străină, 27% în cel puțin două altele limbi decât ale lor.[71]

Orașe[modificare | modificare sursă]

Economie[modificare | modificare sursă]

Centrală eoliană în Wehrda, Germania este cel mai mare producător de energie eoliană din Uniunea Europeană
Germania a fost exportatorul mondial de mărfuri în 2007.

Germania are cea mai mare economie națională din Europa, a patra din lume ca PIB nominal, și a cincea din lume în funcție de paritatea puterii de cumpărare, conform datelor din 2008[74]. De la începuturile erei industriale, Germania a fost un lider, inovator și beneficiar al unei economii din ce în ce mai globalizate. Germania este lider mondial în exporturi, exportând bunuri în valoare de 1,133 trilioane de dolari în 2006 (incluzând țările din zona Euro), și generează un surplus comercial de 165 de miliarde[75]. Succesul economiei germane este cu atât mai meritoriu dacă ținem cont de faptul că aceste rezultate pozitive se obțin în condițiile în care doar în Europa există șase economii mai performante decât cea germană, în timp ce muncitorii germani - care nu excelează în termeni de productivitatea muncii când îi compari cu alți muncitori ai lumii dezvoltate (OCDE) - muncesc cel mai puțin când îi compari cu muncitorii celorlalte economii ale OCDE-ului (mai puțin Olanda), în timp ce copii germani petrec mai puțin timp la școală decât copii celor mai mulți dintre vecini. În opinia unor analiști, succesul recent al Germaniei stă în moneda comună, euro, care a făcut produsele germane mai ieftine decât erau înainte de adoptarea monedei comune europene.[76] Sectorul servicii contribuie cu aproximativ 70 % la PIBul total, sectorul industrie cu 29,1 %, și sectorul agricultură cu 0,9 %. Majoritatea produselor sunt din domeniul ingineriei, în special automobile, instalații mecanice, metalurgie și produse ale industriei chimice[23]. Germania este cel mai mare producător de turbine eoliene și de tehnologi de exploatare a energiei solare din lume. Cele mai mari târguri și congrese internaționale de comerț din fiecare an au loc în orașe germane, cum ar fi Hanovra, Frankfurt și Berlin[77].

Frankfurt este un centru financiar major, sediul Băncii Centrale Europene, și un centru de transport aerian la nivel mondial.

În topul celor mai mari 500 de companii din lume listate la bursă, top organizat în funcție de veniturile companiilor, există 37 de companii cu sediul în Germania. În 2007 cele mai mari dintre acestea erau Daimler, Volkswagen, Allianz (compania cea mai profitabilă), Siemens, Deutsche Bank (a doua companie ca rentabilitate), E.ON, Deutsche Post, Deutsche Telekom, Metro Cash & Carry, și BASF [78]. Printre companiile cu cei mai mulți angajați se numără Deutsche Post, Robert Bosch GmbH, și Edeka [79]. Companii și în același timp mărci de produse germane renumite pe tot globul sunt Adidas, Audi, BMW, Mercedes Benz, Nivea, Porsche, SAP, Volkswagen și multe altele [80].

Germania este o susținătoare a integrării economice și politice europene, iar politicile ei comerciale sunt din ce în ce mai mult determinate de acordurile dintre membrii Uniunii Europene și de legislația europeană privind piața comună. Germania a adoptat moneda europeană unică euro, iar politica ei monetară este stabilită de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt pe Main. După reunificarea Germaniei din 1990 nivelul de trai și veniturile anuale au rămas sensibil mai mari în fosta Germanie de Vest[81]. Modernizarea și integrarea economiei din estul Germaniei de azi continuă să fie un proces de lungă durată, și se prevede că acesta va dura până în 2019, transferurile anuale de la vest la est fiind până acum de aproximativ 80 de miliarde de dolari în total. Rata șomajului a scăzut începând cu 2005, ajungând la una foarte scăzută: 3,8 % în iulie 2011[82]. Acest procentaj diferă însă între fosta Germanie de Vest și fosta de Est. Guvernul cancelarului Gerhard Schröder a inițiat la începutul anilor 2000 o serie de reforme privind piața forței de muncă și instituțiile legate de bunăstarea publică, în timp ce guvernele următoare (negru-roșu și negru-galben) au adoptat o politică fiscală restrictivă și au redus numărul de locuri de muncă din sectorul public.

În intervalul 1990 – 2009 Germania a primit Investiții străine directe (ISD) de 700 de miliarde de dolari[83]. În anul 2009 investițiile străine directe în Germania au fost de 36 miliarde dolari[83]. Totodată, Germania a generat ISD pentru alte state în valoare de 62,7 miliarde de dolari în 2009[83].

Date economice 2009
Indicator economic Valoare
Creștere PIB 1,7 %
Compoziție PIB pe ramuri agricultură: 1 %, industrie: 31 %, servicii: 68 %
Rata inflației 1,6 % pe an
Forța de muncă 42,63 milioane
Forța de muncă distribuită pe sectoare agricultură: 2,8 %, industrie: 33,4 %, servicii: 63,8 %
Rata șomajului 8,4 %
Șomaj peste 3 milioane de cetățeni
Buget de stat 1.200 miliarde euro
Cheltuieli de stat 1.300 miliarde euro
Deficit bugetar 80 miliarde euro
Datorie publică 65,8 % din PIB

Infrastructură[modificare | modificare sursă]

Portul de la Hamburg este al doilea mai mare port din Europa.

Germania este un punct central de transport important, datorită poziției sale centrale. Acest lucru poate fi observat în rețelele numeroase și moderne de transport. Rețeaua extinsă de autostrăzi (Autostradă) care se plasează pe locul trei la nivel mondial după lungimea totală și este caracterizată prin lipsa de limită a vitezei pe majoritatea drumurilor.[84]

Germania a construit o rețea policentrică a trenurilor de mare viteză. InterCityExpress sau ICE este categoria cea mai avansată de servicii Deutsche Bahn și operează în orașele germane majore precum și în destinații în țările vecine. Viteza maximă a trenului variază între 160 km/h și 300 km/h. Conexiunile sunt oferite la fiecare 30 de minute sau la intervale de două ore.[85]

Trenul ICE 3

Germania este al cincilea mare consumator de energie iar două treimi din energia primară a fost importată în 2002. În același an, Germania a fost cel mai mare consumator de electricitate din Europa, în valoare totală de 512.9 terawatt-ore. Politica guvernului promovează conservarea energiei și dezvoltarea surselor de energie regenerabilă, precum energia solară, eoliană, biomasă, hidroelectrică, precum și geotermică. Ca urmare a măsurilor de economisire a energiei, eficiența energetică a fost îmbunătățită de la începutul anilor 1970. Guvernul a stabilit obiectivul de a reuniunii jumătate din cererile de energie a țării din surse regenerabile până în 2050.

În anul 2000, guvernul și industria nucleară germană fost de acord să elimine progresiv toate centralele nucleare până în 2021.[86] Energia regenerabilă încă joacă un rol tot mai modest în consumul de energie. În 2006, consumul de energie a fost îndeplinit de către următoarele surse: petrol (35,7%); cărbune, inclusiv lignit (23,9%); gaze naturale (22,8%); nucleare (12,6%); hidroelectrică și eoliană (1,3%); și altele (3,7%). Cu toate acestea, ponderea energiei regenerabile în furnizare de energie electrică a crescut rapid, atingând 14% în 2007. Guvernul german a stabilit un nou obiectiv de a crește acest procent la 27% până în 2020.

Cultură[modificare | modificare sursă]

Contribuțiile germane la cultura mondială sunt numeroase. Germania a fost locul de naștere al unor renumiți compozitori precum Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach, Johannes Brahms și Richard Wagner; poeți precum Johann Wolfgang von Goethe și Friedrich Schiller; filosofi ca Immanuel Kant, Georg Hegel, Karl Marx sau Friedrich Nietzsche.

O mică selecție de aspecte culturale specifice:

Știință[modificare | modificare sursă]

Germania este una din țările cu cei mai cunoscuți cercetători în diverse domenii științifice.[87] Premiul Nobel a fost înmânat celor 103 laureați germani. Munca lui Albert Einstein și Max Planck a fost decisivă pentru fondarea fizicii moderne, pe care Werner Heisenberg și Max Born au dezvoltat-o ulterior.[88] Aceștia au fost precedați de fizicieni precum Hermann von Helmholtz, Joseph von Fraunhofer, și Gabriel Daniel Fahrenheit. Wilhelm Conrad Röntgen a descoperit razele X, care sunt denumite în limba germană Röntgenstrahlen (Razele Röntgen). Această realizare l-a făcut primul câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică în 1901.[89]

Inginerul Wernher von Braun a construit prima rachetă spațială iar mai târziu a fost un membru remarcabil în NASA, construind racheta lunară Saturn V care a pavat calea spre succes a programului american Apollo. Lucrara lui Heinrich Rudolf Hertz în domeniul Radiației electromagnetice a fost importantă pentru dezvoltarea telecomunicației moderne.[90] Datorită construirii primului său laborator de la Universitatea din Leipzig în 1879, Wilhelm Wundt creditat cu fondarea psihologiei ca știință empirică independentă.[91] Lucrarea lui Alexander von Humboldt, ca om de știință și explorator, a fost fundamentală în biogeografie.[92]

Cameră de curăţătorie pentru fabricarea de microelectronice în Stuttgart.

Numeroși matematicieni celebri s-au născut în Germania, dintre care Carl Friedrich Gauss, David Hilbert, Bernhard Riemann, Gottfried Leibniz, Karl Weierstrass and Hermann Weyl. Germania are mulți inventatori și ingineri faimoși, precum Johannes Gutenberg, care este acreditat pentru inventarea imprimantei de tip portabil în Europa; Hans Geiger creatorul contorului Geiger; și Konrad Zuse care a construit primul calculator complet digital.[93] Inventatori, ingineri și fabricanți germani precum Contele Ferdinand von Zeppelin, Otto Lilienthal, Gottlieb Daimler, Rudolf Diesel, Hugo Junkers și Karl Benz au ajutat la dezvoltarea tehnologiei moderne de transporturi auto și aeriene.[94]

Instituții importante de cercetare din Germania sunt Societatea Max Planck, Helmholtz-Gemeinschaft și Societatea Fraunhofer. Acestea sunt conectate în mod independent sau extern la sistemul universitar și ajută într-o măsură considerabilă în randamentul științific. Premiul Gottfried Wilhelm Leibniz este acordat la zece oameni de știință și academicieni în fiecare an. Cu un maxim de 2,5 milioane € pe premiu, este una dintre cele mai înalte distincții de cercetare din lume.[95]

Sărbători publice[modificare | modificare sursă]

Sărbători publice
Dată Nume în română Nume local Note
1 ianuarie Anul Nou Neujahr  
6 ianuarie Cei Trei Crai de la Răsărit (Boboteaza) Heilige Drei Könige în Bavaria, Baden-Württemberg, Saxonia-Anhalt
variabil Vinerea Mare Karfreitag  
variabil Lunea Paștilor Ostermontag  
1 mai Ziua Muncii Tag der Arbeit  
variabil Înălțarea Domnului Christi Himmelfahrt  
50 zile de la Paști Rusaliile Pfingsten  
variabil Corpus Christi Fronleichnam în Bavaria, Baden-Württemberg, Hessa, Renania de Nord - Westfalia, Renania-Palatinat, Saarland și în unele comunități din Saxonia și Turingia.
15 august Ridicarea la cer a Mariei Mariä Himmelfahrt în Saarland și în comunitățiile din Bavaria cu populație majoritar catolică
3 octombrie Ziua Unificării Germane Tag der Deutschen Einheit sărbătoarea reunificării Germaniei, din 1990
31 octombrie Ziua Reformației Reformationstag în Mecklenburg - Pomerania Inferioară și în Brandenburg
1 noiembrie Sărbătoarea Tuturor Sfinților Allerheiligen în Bavaria, Baden-Württemberg, Renania de Nord - Westfalia, Renania-Palatinat și Saarland
24 decembrie Ajunul Crăciunului Heiligabend Conform legislației muncii, ziua de 24 decembrie este zi lucrătoare.
25 decembrie Prima zi de Crăciun Erster Weihnachtstag  
26 decembrie A doua zi de Crăciun Zweiter Weihnachtstag  
31 decembrie Sfântul Silvestru (ultima zi a anului, revelionul) Silvester Conform legislației muncii, ziua de 31 decembrie este zi lucrătoare.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ein Fünftel der Bevölkerung in Deutschland hatte 2010 einen Migrationshintergrund
  2. ^ „Definiție: german””. DEX online. http://dexonline.ro/definitie/german. Accesat la 28 martie 2010. 
  3. ^ Statistisches Bundesamt: Bevölkerung auf Grundlage des Zensus 2011. Retrieved 22 June 2013.
  4. ^ a b c d Germania” (în engleză). Fondul Monetar Internațional. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/02/weodata/weorept.aspx?sy=2006&ey=2009&scsm=1&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&c=134&s=NGDPD%2CNGDPDPC%2CPPPGDP%2CPPPPC%2CLP&grp=0&a=&pr.x=64&pr.y=4. Accesat la 31 octombrie 2009. 
  5. ^ Human Development Report” (în engleză) (PDF). United Nations Development Programme. 2009. http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2009_EN_Complete.pdf. Accesat la 31 octombrie 2009. 
  6. ^ The leader of Europe? Answers an ocean apart” (în engleză). 4 aprilie 2008. Arhivat din original la 4 aprilie 2008. http://web.archive.org/web/20080404235732/http://www.iht.com/articles/2008/04/04/europe/poll.php. Accesat la 6 noiembrie 2009. 
  7. ^ Confidently into the Future with Reliable Technology” (în engleză). 6 mai 2008. http://www.innovations-report.de/html/berichte/informationstechnologie/bericht-109339.html. Accesat la 6 noiembrie 2009. 
  8. ^ The Cambridge Ancient History, vol. 12, p. 442. ISBN 0-521-30199-8.
  9. ^ The Great Famine (1315-1317) and the Black Death (1346-1351). Lynn Harry Nelson. The University of Kansas.
  10. ^ The Thirty-Years-War, Gerhard Rempel, Western New England College.
  11. ^ The Thirty Years War (1618–48), Alan McFarlane, The Savage Wars of Peace: England, Japan and the Malthusian Trap (2003)
  12. ^ Fulbrook, Mary: A Concise History of Germany, Cambridge University Press 1991, p. 97. ISBN 0-521-54071-2
  13. ^ Martin, Norman. German Confederation 1815–1866 (Germany) Flags of the World. October 5, 2000. Retrieved 2006, 12-07.
  14. ^ David Crossland (22 ianuarie 2008). „Last German World War I Veteran Believed to Have Died” (în engleză). http://www.spiegel.de/international/germany/0,1518,530319,00.html. Accesat la 13 noiembrie 2009. 
  15. ^ Lee, Stephen J. (2003) (în engleză). Europe 1890–1945. Routledge. pp. 131. ISBN 0415254558 
  16. ^ Deutsches Historisches Museum. „Das Ermächtigungsgesetz 1933” (în germană). Deutsches Historisches Museum. http://www.dhm.de/lemo/html/nazi/innenpolitik/ermaechtigungsgesetz/index.html. Accesat la 14 noiembrie 2009. „An der Abstimmung nicht teilnehmen konnten die 81 Abgeordneten der Kommunistischen Partei Deutschlands (KPD). Ihre Mandate waren auf Basis der Reichstagsbrandverordnung bereits am 8. März 1933 annulliert worden.” 
    Roderick, Stackelberg (1999) (în engleză). Hitler's Germany: origins, interpretations, legacies. Routledge. pp. 103. ISBN 0415201144 
    Raffael, Scheck. „Establishing a Dictatorship: The Stabilization of Nazi Power” (în engleză). Colby College.. http://www.colby.edu/personal/r/rmscheck/GermanyE1.html. Accesat la 14 noiembrie 2009. 
  17. ^ http://fr.wikipedia.org/wiki/Georges_Bensoussan_(historien)
  18. ^ "Philosophie Magazine", Hors-Série: "Les Philosophes Face Au Nazisme" (février-mars 2012), p. 8 ("Une Histoire Allemande", Entretien Avec Georges Bensoussan)
  19. ^ a b Philosophie Magazine Hors-Série: "Les Philosophes Face Au Nazisme" (février-mars 2012), p. 8 ("Une Histoire Allemande", Entretien Avec Georges Bensoussan)
  20. ^ Landtag einstimmig gegen Komplettumzug” (în germană). WDR. 14 septembrie 2006. http://www.wdr.de/themen/politik/nrw03/bonn_berlin/060914.jhtml?rubrikenstyle=politik. Accesat la 20 noiembrie 2009. 
  21. ^ Deutschlands heimliche Hauptstadt” (în germană). WDR. 20 iunie 2009. http://www.wdr.de/themen/politik/deutschland/bonn_berlin/060619.jhtml?rubrikenstyle=politik. Accesat la 20 noiembrie 2009. 
  22. ^ Dempsey, Judy (31 octombrie 2006). „Germany is planning a Bosnia withdrawal” (în engleză). The New York Times. http://www.nytimes.com/2006/10/31/world/europe/31iht-germany.3343963.html?_r=1. Accesat la 14 noiembrie 2009. 
  23. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite CIA
  24. ^ Olson, Donald (mai 2007) (în engleză). Germany For Dummies, 3rd Edition. Wiley. ISBN 978-0-470-08956-9. http://www.dummies.com/WileyCDA/DummiesArticle/id-5361.html 
  25. ^ German Climate and Weather” (în engleză). Word Travels. http://www.wordtravels.com/Travelguide/Countries/Germany/Climate/. Accesat la 20 noiembrie 2009. 
  26. ^ List of Ecoregions: Terrestrial Ecoregions” (în engleză). WWF. http://www.panda.org/about_our_earth/ecoregions/ecoregion_list/. Accesat la 21 noiembrie 209. 
  27. ^ List of famous Zoological gardens in European countries” (în engleză). Europe Guide. http://www.eupedia.com/europe/zoological_gardens_europe.shtml. Accesat la 21 noiembrie 2009. 
  28. ^ Some interesting zoo facts” (în engleză). Zoofacts. http://www.americanzoos.info/Zoofacts.html. Accesat la 21 noiembrie 2009. 
  29. ^ Tierstatistik 2008” (în germană). Zoo Berlin. http://www.zoo-berlin.de/en/understand/zahlen-fakten.html. Accesat la 21 noiembrie 2009. 
  30. ^ German lessons” (în engleză). The Economist. http://www.economist.com/business/displaystory.cfm?story_id=10961890. Accesat la 21 noiembrie 2009. 
  31. ^ Starting points and focus of environmental communication” (în engleză). German Federal Environmental Foundation. http://209.85.135.104/search?q=cache:zXGikuS_5GIJ:www.dzforum.de/downloads/020101311.pdf+germany+%22environmental+consciousness%22&hl=en&ct=clnk&cd=3&client=news. Accesat la 21 noiembrie 2009. 
  32. ^ PIPA (24 septembrie 2007). „All Countries Need to Take Major Steps on Climate Change: Global Poll” (în engleză) (PDF). BBC World service Poll, carried out by Globescan. Program on International Policy Attitudes at the University of Maryland, College Park. http://www.worldpublicopinion.org/pipa/pdf/sep07/BBCClimate_Sep07_rpt.pdf. Accesat la 21 noiembrie 2009. „Eighty-seven percent of German respondents agree that human activity is a significant cause of climate change and 95 percent think it is necessary to take measures to deal with the problem.” 
  33. ^ Reinforcing Germany's environmental protection industry” (în engleză). Umweltbundesamt. http://www.umweltbundesamt.de/uba-info-presse-e/2004/pe04-056.htm. Accesat la 21 noiembrie 2009. 
  34. ^ Germany greenest country in the world” (în engleză). Times of India. http://timesofindia.indiatimes.com/Earth/Germany_greenest_country_in_the_world/articleshow/3151766.cms. Accesat la 21 noiembrie 2009. 
  35. ^ Christian Democratic Union/Christian Social Union” (în engleză). U.S. Library of Congress. http://countrystudies.us/germany/159.htm. Accesat la 21 noiembrie 2009. 
  36. ^ Federal Constitutional Court” (în engleză). Bundesverfassungsgericht.de. http://www.bundesverfassungsgericht.de/en/index.html. Accesat la 22 noiembrie 2009. 
  37. ^ § 2 Strafvollzugsgesetz” (în germană). Bundesministerium der Justiz. http://www.gesetze-im-internet.de/stvollzg/__2.html. Accesat la 22 noiembrie 2009. 
  38. ^ Declaration by the Franco-German Defence and Security Council” (în engleză). Elysee.fr. 13 mai 2004. http://www.elysee.fr/elysee/anglais/speeches_and_documents/2004/declaration_by_the_franco-german_defence_and_security_council.1096.html. Accesat la 29 noiembrie 2009. 
  39. ^ Manuela Glaab (2003). „German Foreign Policy” (în engleză). Internationale Politik. http://web.archive.org/web/20071121072523/http://en.internationalepolitik.de/archiv/2003/spring2003/german-foreign-policy.html. Accesat la 29 noiembrie 2009. 
  40. ^ The Berlin Wall, Ostpolitik and Détente” (în engleză) (PDF). German Historical Institute. 2003. http://www.ghi-dc.org/files/publications/bu_supp/supp1/supp-01_005.pdf. Accesat la 2 decembrie 2009. 
  41. ^ Germany's New Face Abroad” (în engleză). Deutsche Welle. 14 octombrie 2005. http://www.dw-world.de/dw/article/0,2144,1741310,00.html. Accesat la 2 decembrie 2009. 
  42. ^ Background Note: Germany” (în engleză). U.S. Department of State. iunie 2009. http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/3997.htm. Accesat la 2 decembrie 2009. 
  43. ^ Ready for a Bush hug?” (în engleză). The Economist. 6 iulie 2006. http://www.economist.com/world/europe/displaystory.cfm?story_id=7141311. Accesat la 2 decembrie 2009. 
  44. ^ a b U.S.-German Economic Relations Factsheet” (în engleză) (PDF). U.S. Embassy in Berlin. mai 2006. http://germany.usembassy.gov/germany/img/assets/9336/econ_factsheet_may2006.pdf. Accesat la 2 decembrie 2009. 
  45. ^ German Still Most Frequently Reported Ancestry” (în engleză). U.S. Census Bureau. 30 iunie 2004. http://www.census.gov/Press-Release/www/releases/archives/census_2000/001870.html. Accesat la 2 decembrie 2009. 
  46. ^ Kaiserslautern, Germany Overview” (în engleză). U.S. Military. http://benefits.military.com/misc/installations/Base_Content.jsp?id=1675. Accesat la 2 decembrie 2009. 
  47. ^ Aims of German development policy” (în engleză). Federal Ministry for Economic Cooperation and Development. http://www.bmz.de/en/index.html. Accesat la 3 decembrie 2009. 
  48. ^ Germany is a leader in development funding” (în engleză). Young Germany. 16 aprilie 2008. http://www.young-germany.de/news-verwaltung/news-singleview/article/7fbf309b04/germany-is-a-leader-in-development-funding.html. Accesat la 3 decembrie 2009. 
  49. ^ Xa. Verteidigungsfall” (în germană). Deutscher Bundestag. http://www.bundestag.de/dokumente/rechtsgrundlagen/grundgesetz/gg_10a.html. Accesat la 4 decembrie 2009. 
  50. ^ Einsatzzahlen – Die Stärke der deutschen Einsatzkontingente” (în germană). Bundeswehr. http://www.bundeswehr.de/portal/a/bwde/einsaetze/einsatzzahlen?yw_contentURL=/C1256EF4002AED30/W264VFT2439INFODE/content.jsp. Accesat la 5 decembrie 2009. 
  51. ^ Derek Scally (4 noiembrie 2009). „Taboo broken as minister says German troops at war” (în engleză). IRISHTIMES. http://www.irishtimes.com/newspaper/world/2009/1104/1224258027039.html. Accesat la 5 decembrie 2009. „'Certain traditional choices of words do not really work in the current situation. In parts of Afghanistan, there are, without question, conditions that are like a war,' said Mr zu Guttenberg yesterday.” 
  52. ^ zu Guttenberg: Kriegsähnliche Zustände in Teilen Afghanistan (verbatim)” (în germană). Regierung online (Government Online). Guvernul Germaniei. 3 noiembrie 2009. http://www.bundesregierung.de/Content/DE/Interview/2009/11/2009-11-03-interview-guttenberg-bild.html. Accesat la 5 decembrie 2009. „zu Guttenberg: Ich will ganz offen sein. In Teilen Afghanistans gibt es fraglos kriegsähnliche Zustände (zu Guttenberg: I will be quite frank. In parts of Afghanistan, there are, without question, conditions like a war)” 
  53. ^ Menschen mit Migrationshintergrund – neue Definition, alte Probleme” (în germană). BiBB. http://www.good-practice.de/zielgruppen_beitrag3533.php. Accesat la 7 decembrie 2009. 
  54. ^ Bevölkerung nach Migrationshintergrund” (în germană). German Federal Statistical Office. http://www.destatis.de/jetspeed/portal/cms/Sites/destatis/Internet/DE/Content/Statistiken/Bevoelkerung/MigrationIntegration/Migrationshintergrund/Tabellen/Content100/MigrationshintergrundStaatsangehoerigkeit,templateId=renderPrint.psml. Accesat la 8 decembrie 2009. 
  55. ^ State of World Population 2006” (în engleză). United Nations Population Fund. http://www.unfpa.org/publications/detail.cfm?ID=294&filterListType=. Accesat la 7 decembrie 2009. 
  56. ^ Erstmals seit 1990 weniger als 600 000 Ausländer zugezogen” (în engleză). Statistiches Bundesamt Deutschland. http://www.destatis.de/presse/deutsch/pm2006/p2690025.htm. Accesat la 8 decembrie 2009. 
  57. ^ U.S. Census Bureau, 2005 American Community Survey” (în engleză). http://factfinder.census.gov/servlet/IPTable?_bm=y&-reg=ACS_2005_EST_G00_S0201:535;ACS_2005_EST_G00_S0201PR:535;ACS_2005_EST_G00_S0201T:535;ACS_2005_EST_G00_S0201TPR:535&-qr_name=ACS_2005_EST_G00_S0201&-qr_name=ACS_2005_EST_G00_S0201PR&-qr_name=ACS_2005_EST_G00_S0201T&-qr_name=ACS_2005_EST_G00_S0201TPR&-ds_name=ACS_2005_EST_G00_&-TABLE_NAMEX=&-ci_type=A&-redoLog=false&-charIterations=047&-geo_id=01000US&-format=&-_lang=en. Accesat la 8 decembrie 2009.  Recensământul din 1990 prezintă 57.9 milioane sau 23,3% din populația SUA.
  58. ^ A Imigração Alemã no Brasil Deutsche Welle” (în portugheză). Passeiweb. http://www.passeiweb.com/na_ponta_lingua/sala_de_aula/geografia/geografia_do_brasil/demografia_imigracoes/brasil_imigracoes_alemanha. Accesat la 8 decembrie 2009. 
  59. ^ 2001 Canadian Census” (în engleză). Ethno-Cultural Portrait of Canada, Table 1. http://www12.statcan.ca/english/census01/products/highlight/ETO/Table1.cfm?Lang=E&T=501&GV=1&GID=0. Accesat la 8 decembrie 2009. „2001 Canadian Census gives 2.742.765 total respondents stating their ethnic origin as partly German, with 705,600 stating "single-ancestry"” 
  60. ^ Fewer Ethnic Germans Immigrating to Ancestral Homeland” (în engleză). Migration Information Source. http://www.migrationinformation.org/Feature/display.cfm?ID=201. Accesat la 8 decembrie 2009. 
  61. ^ a b EKD-Statistik: Christen in Deutschland 2007” (în engleză). Evangelische Kirche in Deutschland. http://www.ekd.de/statistik/mitglieder.html. Accesat la 9 decembrie 2009. 
  62. ^ Christen in Deutschland 2005” (în germană). Evangelische Kirche in Deutschland. http://www.ekd.de/statistik/mitglieder.html. Accesat la 9 decembrie 2009. 
  63. ^ Religionen in Deutschland: Mitgliederzahlen” (în germană). Religionswissenschaftlicher Medien- und Informationsdienst. http://www.remid.de/remid_info_zahlen.htm/. Accesat la 9 decembrie 2009. 
  64. ^ Germany Has 1 Million More Muslims than Previously Thought” (în engleză). Spiegel Online. http://www.spiegel.de/international/germany/0,1518,632290,00.html. Accesat la 9 decembrie 2009. 
  65. ^ Religionen in Deutschland: Mitgliederzahlen” (în germană). Religionswissenschaftlicher Medien- und Informationsdienst; date=31 octombrie 2009. http://www.remid.de/remid_info_zahlen.htm. Accesat la 9 decembrie 2009. 
  66. ^ Islam in Germany” (în engleză). Euro-Islam.info.. http://www.euro-islam.info/country-profiles/germany/. Accesat la 3 aprilie 2010. 
  67. ^ Mariah, Blake (10 noiembrie 2006). „In Nazi cradle, Germany marks Jewish renaissance” (în engleză). Christian Science Monitor.. http://www.csmonitor.com/2006/1110/p25s02-woeu.html. Accesat la 9 decembrie 2009. 
  68. ^ The Jewish Community of Germany” (în engleză). European Jewish Congress. http://www.eurojewcong.org/ejc/news.php?id_article=81. Accesat la 9 decembrie 20009. 
  69. ^ Die Zeit 12/07, pagina 13
  70. ^ Eurobarometer on Social Values, Science and technology 2005” (PDF). pp. 11. http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_225_report_en.pdf. Accesat la 9 decembrie 2009. 
  71. ^ a b Comisia Europeană (2006). „Special Eurobarometer 243: Europeans and their Languages (Survey)” (PDF). Europa (web portal). http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_243_en.pdf. Accesat la 11 decembrie 2009. 
    Comisia Europeană (2006). „Special Eurobarometer 243: Europeans and their Languages (Executive Summary)” (PDF). Europa (web portal). http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_243_sum_en.pdf. Accesat la 11 decembrie 2009. 
  72. ^ Comisia Europeană (2004). „Many tongues, one family. Languages in the European Union” (PDF). Europa (web portal). http://ec.europa.eu/publications/booklets/move/45/en.pdf. Accesat la 11 decembrie 2009. 
  73. ^ (în engleză) National Geographic Collegiate Atlas of the World. Willard, Ohio: R.R Donnelley & Sons Company. Aprilie 2006. pp. 257–270. ISBN Regular:0-7922-3662-9, 978-0-7922-3662-7. Deluxe:0-7922-7976-X, 978-0-7922-7976-1 
  74. ^ Rank Order - GDP (purchasing power parity) CIA Factbook 2005. Accesat 31 decembrie 2006.
  75. ^ German trade surplus hits record, BBC, 8 februarie 2006, Accesat 3 ianuarie 2007.
  76. ^ http://www.bbc.co.uk/news/business-18868704
  77. ^ Wind Power Federal Ministry of Economics and Technology (Germany) Accesat 30 noiembrie 2006.
  78. ^ Global 500 Germany, CNN Money, Accesat 26 noiembrie 2007.
  79. ^ Global 500 Biggest Employers, CNN Money, Accesat 26 noiembrie 2007.
  80. ^ The 100 Top Brands 2006, Businessweek, Accesat 26 noiembrie 2007.
  81. ^ Berg, S., Winter, S., Wassermann, A. The Price of a Failed Reunification Spiegel Online International. 5 septembrie 2005. Accesat 28 noiembrie 2006.
  82. ^ Arbeitslosenzahl unter 3,2 Millionen gesunken(germană) Tagesschau, Accesat 1 iulie 2008.
  83. ^ a b c Top 10 tari din UE care au atras cele mai mari investitii. Romania, locul 14, 26 iulie 2010, wall-stret.ro, accesat la 23 august 2010
  84. ^ Autobahn-Temporegelung” (în germană) (PDF). ADAC. octombire 2007. http://www.adac.de/images/SP_Tempolimit_V%201%2E0_tcm8-199598.pdf. Accesat la 14 decembrie 2009. 
  85. ^ Geschäftsbericht 2006 der Deutschen Bahn AG” (în germană). Deutsche Bahn. http://web.archive.org/web/20070809140315/http://www.db.de/site/bahn/de/unternehmen/investor__relations/finanzberichte/geschaeftsbericht/geschaeftsbericht__2006.html. Accesat la 14 decembrie 2009. 
  86. ^ Germany split over green energy” (în engleză). BBC. http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4295389.stm. Accesat la 14 decembrie 2009. 
  87. ^ Learning From Germany” (în engleză). Atlantic Council. 17 noiembrie 2009. http://www.acus.org/new_atlanticist/learning-germany. Accesat la 28 martie 2010. 
  88. ^ Roberts, J. M. (2002) (în engleză). The New Penguin History of the World. Penguin History. pp. 1014. ISBN 0-14-100723-0 
  89. ^ W.C. Roentgen (1845-1923) from Germany was the first Nobel Prize Winner in Physics” (în engleză). STUDENT LOAN CONSOLIDATION. http://www.student-consolidation.net/nobel-prize-winners/roentgen/roentgen.htm. Accesat la 28 martie 2010. 
  90. ^ Historical Figures in Telecommunications” (în engleză). International Telecommunication Union. http://www.itu.int/en/history/overview/Pages/figures.aspx. Accesat la 31 martie 2010. 
  91. ^ Wilhelm Maximilian Wundt” (în engleză). Standord Encyclopedia of Philosophy. 16 iunie 2006. http://plato.stanford.edu/entries/wilhelm-wundt/. Accesat la 31 martie 2010. 
  92. ^ The Natural History Legacy ofAlexander von Humboldt (1769 to 1859)” (în engleză). Humboldt Field Research Institute. http://web.archive.org/web/20070807011540/http://www.eaglehill.us/ahumb.html. Accesat la 31 martie 2010. 
  93. ^ Zuse, Horst. „The Life and Work of Konrad Zuse” (în engleză). EPEMag Online. http://www.epemag.com/zuse/. Accesat la 3 aprilie 2010. 
  94. ^ The Zeppelin” (în engleză). U.S. Centennial of Flight Comission. http://www.centennialofflight.gov/essay/Lighter_than_air/zeppelin/LTA8.htm. Accesat la 3 aprilie 2010. 
  95. ^ Leibniz Prize 2010: Ten Winners Receive Honour, Prize Money and "Idyllic Freedom"” (în engleză). DFG. 18 noiembrie 2009. http://www.dfg.de/en/service/press/press_releases/2009/pressemitteilung_nr_65/index.html. Accesat la 4 aprilie 2010. 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

}}