Georgios Gemistos Plethon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Unul din manuscrisele lui Plethon, în Grecia,scris la începutul secolului al 15-lea

Georgios Gemistos – alias Plethon

Figura insolită a acestui grec este prezentată cu aplomb de regizor de către P.P. Negulescu, care îl surprinde ca într-un basorelief antic, atunci cînd apare la Florența în anul 1439, în delegația bizantină condusă de împăratul Ioan Paleologul. Conciliul pentru unirea bisericilor de Răsărit și Apus pregătea de multă vreme acest moment, așteptat aparent cu însuflețire și de către bizantini și de către apuseni. Bizantinii răsăriți în mijlocul florentinilor păreau decupați din primordiile creștinătății: exotismul lor era echilibrat doar de respectul de care se bucura cultura greacă și bizantină printre italienii interesați ori pur și simplu curioși ce acompaniau alaiul răsăritean: “Paliul de aur și toga de purpură a împăratului, mitrele cusute cu fir de aur și pline de pietre scumpe ale înalților ierarhi, mantiile lor albastre, violete sau vișinii și epitrahilele lor împodobite cu iconițe, cușmele de mătase roșie și blănurile scumpe ale apocrisarilor prințului Valahiei – cum povestea Vast, care a descris alaiul, confundînd pe munteni cu moldovenii, singurii care trimiseseră reprezentanți la conciliu – rasele cenușii sau cafenii ale călugărilor, anteriile negre și potcapiile preoților de mir, bărbile lor biblice, în sfîrșit, ofereau florentinilor un spectacol neamivăzut pînă atunci și îi ajutau să înțeleagă uimirea de care au fost cuprinși venețienii cînd grecii, de-abia debarcați, la 8 februarie 1438 își slujiseră liturghia, urmată de un Te-Deum, în biserica San Marco. Li se păruseră catolicilor, urmărind desfășurarea lentă și maiestuoasă a pompei rituale bizantine, că raiul însuși se coborîse în biserica lor ”. Ne-am putea întreba totuși, în ciuda aparențelor: oare toți delegații răsăriteni la Conciliu vor fi participat la liturghie cu tot atîta convingere pe cît de impresionantă le era apariția? Pare-se că cel puțin unul din aceștia, Georgios Gemistos, venise la Florența mînat de alte gînduri. Portretul pe care i-l face P.P. Negulescu, urmînd sursele amintite, este unul de o acuitate și pătrundere ce măsoară aparențele cu forța unui vizionar. Chiar de ar fi și multă închipuire, nu ni l-am putea altfel imagina pe cel autonumit cu suficiență, Plethon: “Printre acești învățați se găsea și Georgios Gemistos Plethon, un bătrîn de 83 de ani , înalt și robust, a cărui înfățișare de patriarh biblic sau de mag oriental – cu pletele albe căzîndu-i în valuri pe umeri, cu sprîncenele stufoase acoperind ochii adînci și pătrunzători, cu barba lungă ce i se cobora pînă la brîu – nu putea să nu impresioneze pe italieni. Umaniștilor, stăpîniți încă de cultul tradițional al lui Aristotel, acest filosof de pe alte tărîmuri le aducea ideile lui Platon, pe care le expunea cu o surprinzătoare însuflețire – ca și cum propovăduirea lor ar fi fost, pentru el, scopul suprem al vieții. Cînd bătrînul apărea în grădinile lui Cosimo de Medici, în cercul literaților strînși în juru-i, și, solicitat de ei, începea să vorbească de filosofia lui Platon, un entuziasm tineresc îi cuprindea întreaga ființă, dînd înfățișării sale venerabile, de octogenar nins de vremuri, un nimb de apostol” . Imaginația povestitorului, seducătoare și incitantă, se bazează pe faptul real că la Florența va lua naștere o Academie ce va studia pe neoplatonici. Bazele acestei instituții au fost puse de gazda lui Plethon, Cosimo de Medici, care îl asculta pe filosoful grec în grădinile sale ce deveneau atunci noile Akademos: Atunci cînd vorbea Plethon, „privirile i se pierdeau în zare peste capetele ascultătorilor, ca și cînd ar fi contemplat o lume nevăzută de ei, lumea ideilor eterne, pe care se silea să le-o deschidă cu gesturi hieratice, cu cuvinte inspirate, cu pilde turburătoare” .

Idealul lui Plethon este unul naționalist, de reînviere a strălucirii Greciei antice și a spiritului său filosofic. „On pouvait perdre l’Empire, pourvu qu’on recouvrât la Grèce! La concentration forcée de l’helenisme pouvait, estimait-il, en amener la purification et la renaissance” . François Masai, citîndu-l pe L. Bréhier, în spiritul istoricului grec contemporan Zakitinos, subscrie ideii că Plethon poate fi considerat ultimul dintre bizantini și primul dintre neogreci . Formarea spirituală a lui Georgios Gemistos, cel ce mai tîrziu se va boteza cu numele de Plethon are loc într-un Constantinopol ce își pierduse demult vechea strălucire și care aduna la sine toate căile cosmopolite ale imperiului, întreaga decădere morală, spirituală, politică și economică. Se pare că întreaga degringoladă este sesizată cu multă acuitate de tînărul Gemistos care caută să cunoască, să-și explice și să ia o atitudine corespunzătoare, în haosul pe care îl trăiește. „Cauzele decrepitudinii profunde a Imperiului Bizantin i se părea că trebuiau căutate în organizarea lui politică și în credințele lui religioase” . De aceea, Georgios Gemistos călătorește încă de tînăr la Adrianopole, la curtea sultanului Murad, unde întîlnește toată floarea cea vestită a minților Orientului. Îl marchează în special întîlnirea cu Eliseu, un evreu „misterios”, care îl inițiază pe Gemistos în arta oracolelor caldeene și în învățătura lui Zoroastru . Tatakis caută să demonteze teza după care Plethon ar fi devenit mai tîrziu un „importator al spiritului musulman în Occident” , mai plauzibilă fiind opțiunea lui Plethon pentru reînvierea vechiului spirit elen, a filosofiei platonice, pe scheletul căreia ar fi urmat să întemeieze mai mult decît o filozofie, și anume, o religie universală atoatesuficientă: „L-am auzit spunînd – scire despre Plethon Georgeos din Trebizonda - , cînd eram la Florența, că, peste cîțiva ani, toți oamenii de pe întregul pămînt vor îmbrățișa de comun acord și în același spirit o singură religie… Și cînd l-am întrebat dacă aceasta va fi religia lui Iisus Hristos sau cea a lui Mahomed, mi-a răspuns că nici una, nici cealaltă, ci o a treia, care nu va fi diferită de păgînism” .

Va fi fost oare Plethon, ultimul profet al istoriei tulburi ce avea să urmeze? Va fi fost el ultimul înțelept lucid care a întărit zgomotul biciului lui Dumnezeu căzut peste noroadele necredincioase? Privind retrospectiv și cu detașarea celor 700 de ani trecuți de atunci, putem constata că efortul de a sensibiliza puternicii vremii seamănă cu acela al vechilor profeți ce propovăduiau lipsa de credință a poporului și pedepsele ce aveau să cadă peste acesta. Totuși, nu în Dumnezeul creștinilor își pune Plethon speranța, ci în Zeus și pantheonul zeiesc olimpian prin mijlocul cărora ar vrea să aducă pacea și armonia în Imperiu și pe pămînt. Pentru a-și pune planurile în aplicare, datorită situației precare, militare și economice a Constantinopolului în jurul anului 1400, Gemistos se stabilește la Mistra, care era capitala Peloponezului, pe teritoriul vechii Sparte. Aici înființează o școală de filozofie și cultură generală , pe care o frecventează și Bessarion, cel ce va juca un rol important în unirea bisericilor de Răsărit și Apus. De la Mistra, Plethon militează pentru redresarea națiunii grecești pe modelul filosofiei și concepției lui Platon despre istorie, lume și societate. Scrie memorii împăratului Manuel Paleologul și despotului de Mistra, Teodor al II-lea, fiul împăratului . Prin acestea, dorește să convingă puterea de necesitatea reorganizării vieții spirituale, politice și sociale a Greciei. Principiul unificator este unul spiritual, dar nu unul creștin. Creștinismul s-a văzut că a eșuat în istorie, iar statul este slăbit. Unirea între Răsărit și Apus nu constituia o soluție pentru Plethon, de aceea i s-a opus. Motivele lui Plethon erau probabil acelea că o unire a Bisericilor ar fi întărit creștinismul și atunci proiectul religiei sale universale n-ar mai fi reușit. Împăratul bizantin dorea din răsputeri unirea din motive politice și, evident, pentru a obține sprijin militar din Apus împotriva turcilor ce amenințau Constatntinopolul. Pe de altă parte, un Bessarion, credea sincer în necesitatea unirii bisericilor, alături de prelați apuseni, susținuți de Papa Eugen. Interesul pentru unire nu era același printre apuseni, după cum am văzut, mulți căutînd să descopere universul platonician prin intermediul lui Plethon. De aceea, unirea bisericilor de la 6 iulie 1439 de la Florența a fost una formală. Ea a fost primită cu ostilitate de unii răsăriteni: „Cît de mare a fost nemulțumirea țărilor ortodoxe, ne-o poate arăta faptul că unii din trimișii lor au avut chiar să sufere pedepse pentru adeziunea lor la acea hotărîre. Așa i s-a întîmplat, bunăoară, lui Isidor, mitropolitul din Kiev, care a fost aruncat în închisoare de autoritățiloe moscovite, și ar fi avut poate de îndurat multe, dacă n-ar fi fugit în Italia. Papa Eugen l-a răsplătit însă, făcîndu-l cardinal, ca și pe Bessarion, arhiepiscopul de Niceea, care rămăsese, după plecarea clerului bizantin, la Roma…” .

Poziția antiunionistă a lui Plethon este întărită de lucrarea din 1448, Despre purcederea Sfîntului Duh. În această lucrare, critică dogma „filioque”, spre a sluji concepției răsăritene, însă de pe pozițiile unei „teologii elene”, după care, „acolo unde puterile sunt diferite, și substanțele trebuie să fie diferite, de unde rezulta că cele trei ipostaze ale divinității creștine, Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh, nu puteau alcătui una și aceeași ființă, cum susținea dogma trinității” . În această situație, Plethon nu face un serviciu ortodoxiei și este criticat de Scholarios. După vizita sa la Florența, Plethon se reîntoarce la Mistra, unde va lucra pînă la sfîrșitul zilelor sale, la lucrarea sa fundamentală, Despre legi. Ține legătura cu prietenii săi italieni ce fondează în 1459 Academia platonică. Plethon nu-și publică lucrarea; printr-un concurs de împrejurări, aceasta ajunge la Scholarios, acum patriarh al Constantinopolelui sub numele de Genadios, care o citește și ajunge la concluzia că e în totalitate anticreștină și trebuie distrusă. Astfel că se mai păstrează fragmente din lucrare, precum și copii parțiale .

În urma scrierilor și atitudinii sale, putem desprinde cîteva ceva din concepțiile politice, spirituale și religioase ale lui Plethon:

Concepție despre stat: „Avec l’intelectualisme intrépide du philosophe et singulièrement du philosophe platonicien, Gémiste pense et veut démontrer que la prospérité de l’Etat dépend avant tout des idées qui régissent son organisation, des principes qui dirigent la conduite des gouvernants et des administrés. La pite erreur serait de croire que les affaires de la Cité se portent bien ou mal par simple hasard. Un Etat mal gouverné peut assurement prospérer, mais de façon tout éphémére. Par contre, un Etat qui s’appuie sur de bonnes institutions peut espérer surmonter toutes les adversiés, ainsi que l’histoire en témoigne. Il ne faut donc pas s’abandonner aux caprices des circunstances, se résigner à une fatalisme politique… Que l’Etat s’organise rationnellement et il sera prospère” . În același timp, concepția sa admistrativă și politică oferă admirație Romanilor și nu Islamului. Imperiul roman a inițiat cele mai bune instituții, pe care, la o adică le-au importat și musulmanii, cuerind teritorii deja structurate instituțional. Tot așa și turcii au obținut succese politice. Iar romanii au moștenit instituțiile de la greci. Așadar, Plethon își exprimă încrederea în instituțiile inventate de greci pentru menținerea și prosperitatrea statului. Plethon nu preferă însă democrația, ci modelul spartan. Astfel, el scrie în Tratat despre Legi: „Cet ouvrage contient… la politique sur la modele de celle de Sparte, en retranchant d’une part les rigueurs excessives que le plus grand nombre ne saurait supporter, et en ajoutant de l’autre, surtout à l’usage des gouvernants, la philosophie, qui fait le principal mérite des institutions platoniciennes”

Plethon dorea să reducă administrația, pentru a limita intrigile de la Palat. În plus, aceasta, prea numeroasă, avea interese private în afara celui public. Astfel Plethon demonstrează o concepție modernă. Filosofii trebuie promovați în funcția de consilieri, deoarece ei posedă cultura și pregătirea necesară pentru a lua decizii în stat Aproape la fel ca în cazul marelui său înaintaș și model, Platon, în societatea lui Plethon există trei clase: cea a agricultorilor și producătorilor direcți, cea a servitorilor (care ajută la producția celorlalte bunuri ale pămîntului sau ale artei), a treia clasă fiind cea a conducătorilor sau a paznicilor, care apără statul în interior și exterior. Pentru interior este nevoie de instituții administrative și judecătorești; pentru pacea exterioară e nevoie de armate și comandanți. Impozitele plătite de celelalte clase o întrețin pe cea de a treia. În a treia clasă sunt incluși oamenii politici care nu trebuie să facă afaceri, ci sunt întreținuți de celelalte clase. L-am putea bănui pe Plethon că mergînd pe urmele lui Platon devine un utopist de factură protocomunistă; totuși, filosoful de la Mistra nu urmărea nivelarea averilor prin impozite, ci încerca să găsească o soluție rapidă, economică și politică pentru salvarea imperiului bizantin. Plethon credea într-o armată națională, formată din cetățeni, și nu în una alcătuită din mercenari. Pentru constituirea armatei, era necesar să se producă un rulaj între civili și militari (lucruri pe care Masai le consideră ca ținînd de conceptele moderne asupra statului: cea a impozitului dirijat spre domenii strategice, de apărare în primul rînd și, cea a serviciului militar obligatoriu din perioada istoriei moderne și contemporane. Comerțul trebuie susținut de un regim inteligent de taxe, care să favorizeze importul de arme și alte produse necesare. În ce privește justiția, Plethon preferă, atunci cînd e cazul, pedeapsa cu moartea, unei alte pedepse mutilatoare. Cinismul său este indiscutabil și chiar stupid: „On separe des corps les ames qui ne savent pas s’en servir comme il faut” . Plethon își ia ca aliat dreptul natural, care este un drept divin: există în fiecare om ceva divin care transcende; divinitatea are grijă de oameni, știe toate nevoile lor, are grijă de toate lucrurile, în ciuda faptului că nu are nevoie de oameni. Binele vine de sus, iar sensul acțiunilor omenești este răsplătit în funcție de sinceritatea și pioșenia lor. Sacrificiul care urmează unui calcul nu este recompensat de divinitate; dimpotrivă, aceasta se deschide la faptele sincere ale oamenilor. Inclusiv în domeniul religiei, Plethon amendează falsul sacrificiu, cel care e pur exterior și ține de un trafic la care divinul nu participă.

După Plethon, ar exista două tipuri umane, așa cum prevalează sufletul de natură divină sau corpul muritor. Concepția lui Plethon apare iarăși ca o reiterare a filosofiei marelui său înaintaș: dacă trupul conduce, omul se îndreptă către cele inferioare și spre latura perisabilă a alcătuirii sale, obținînd neantul, dacă urmează laturii divine, atunci practică credința și capătă virtutea.

În Memoriile către Împăratul Manuel, Plethon caută să fie convingător prin exemple mitologice, istorice, politice. Și totul converge către morala că în afară de sfătuitori dezinteresați și legi înțelepte, pliate pe exigențele societății, statul mai are nevoie de un Împărat sau Prinț virtuos. Cu aceasta, cum observă și Masai la un moment dat, Plethon îl anunță pe Machiavelli. Ultimul mare grec deplînge situația imperiului roman redus la cîteva cetăți în Tracia, Peloponezul și cîteva mici insule; aici s-a ajuns din cauza lipsei virtuții. Puterii și bogăției dușmanilor, trebuie să i se opună o bună constituție. Prințul trebuie să aibă un plan foarte bine structurat pentru ca fiecare sfătuitor să aibă o misiune clară; miniștrii trebuie aleși așa încît să aplice legile; Plethon pledează în favoarea separării armatei de contribuabili, pentru găsirea unei modalități de susținere a armatei independent de averea statului, prin implicarea păturii bogate. Averea statului ar trebui destinată inclusiv bunăstării sale. Banii trebuie direcționați spre bunul mers al instituților și legilor, nu să intre în buzunarele afaceriștilor etc. Însă Virtutea Prințului este esențială, conduita, priceperea, și credința în Dumnezeu.

Metafizica neoplatonică a lui Plethon

„Pour Plethon, Zoroastre est l’ancêtre du platonisme, l’inspirateur des Oracles Chaldaiques, c’est à ce titre seulement et en dehors de tout opportunisme qu’il en reconnaît l’autorité” . După cum am amintit, Plethon, căutînd adevărata filozofie, l-a cunoscut la curtea sultanului Murad pe misteriosul evreu Eliseu, care l-a convertit la zoroastrism. Scholarios îi atrage atenția lui Plethon: „Tu ne connaissais Zoroastre auparavant, c’est Elisee, un Juif en apparence, mais en realite un polytheiste, qui te l’a fait connaître. Fuyant la patrie pour recevoir son bel enseignement, tu vecus a la table de cet homme, tres influent alors a la cour des barbares; mais etant tel (c’est-a-dire polyteiste) il trouva la mort par le feu, comme sans doute aussi votre Zoroastre” .

Așadar, învățăturile lui Zoroastru sunt cele pe care vrea să le urmeze Plethon, „fără să le adauge nimic de la sine” . Schița ce urmează o facem urmînd autorul român. Cauza primă a lumii, eternă și necreată este Unitatea și Identitatea absolută. Ea este binele absolut, unul în ființă (și nu întreit, precum în concepția creștină). Această cauză primă e mai presus decît tot ceea ce a creat și, deci este supranaturală, divină: este numită Zeus, zeul suprem al vechii religii grecești. Natura și cosmosul ca și creații libere se manifestă prin însăși natura bunătății de a împărtăși și altora din sine. Creația zeului este la fel, bună, deoarece binele nu produce decît bine. Modul în care Zeus creează lumea este următorul: întîi creează lumea ideilor, lumea inteligibilă. Fiecare idee rezumă în sine o infinitate de lucruri asemenea, fiindu-i prototip. Lumea ideilor este denumită cu numele primului fiu al Zeus, și anume, Poseidon. Acesta este imaterial, deoarece Tatăl nu a avut nevoie de vreo substanță pentru a-l zămisli, ci i-a dat practic numai formă din sine. Lumea ideilor este în afara timpului și spațiului, este eternă și are un început logic. Dacă Zeus este preetern, Poseidon este etern. Lumea ideilor este alcătuită din spirite active care nu sunt altceva decît celelalte zeități din pantheonul grec. Lumea ideilor produce apoi lumea sensibilă. Există trei trepte de existență ale universului: lumea eternității pretemporale (a lucrurilor eterne din afara timpului și schimbării, cum sunt ideile), lumea eternității temporale (ființele nemuritoare) și lumea existenței temporale și schimbătoare (lumea sensibilă cu ființele ei muritoare). Ideile produc așadar, o lume temporală alcătuită din ființe nemuritoare, dar și muritoare. Ideile care creează ființe nemuritoare alcătuiesc categoria zeilor olimpieni, iar ideile ce dau naștere ființelor muritoare locuiesc în Tartar, alcătuind lumea titanilor. „Acești zei sunt personificări – pe de o parte, a categoriilor logice ale existenței, iar pe de alta, ale categoriilor ei reale. Așa, Poseidon este ideea ideilor în general, sau a formei pure, Hera este ideea materiei, Apolon este ideea identității, Artemis – ideea diversității. Hefaistos este ideea repausului sau a inerției, Dyonisos – ideea mișcării active, Athena ideea mișcării pasive” . Ar urma după aceștia 7, alți zei ce personifică categoriile realității: „Atlas este ideea corpurilor cerești în general sau a constelațiilor, Tithonos – ideea planetelor, Dione – ideea stelelor fixe, Hermes – ideea demonilor sublunari sau pămîntești, Pluton – ideea sufletelor omenești, Rhea – ideea elementelor, în general, Leto – ideea eterului, Hecate – ideea aerului, Thetys – ideea umezelii, Hestia – ideea pămîntului” . Pe lîngă toți acești zei olimpieni, mai există titanii, ce reprezintă partea muritoare a elementelor și a omului. Astfel sunt Core (Persefone), partea muritoare sau trupească a omului, Cronos (forma), Afrodita (materia ființelor muritoare în genere), Pan (ideea animalelor), Demetra (zeița plantelor) etc. Interesant că toate aceste idei formează un univers aflat în legătură și interpenetrare, așa încît, toate constelațiile acestea, reprezintă universul uman, ca într-o proiecție uriașă pe bolta universului. Împreunarea celor de sus cu cele de jos este semnificată prin mitul răpirii Persefonei, mit reiterat de vechii greci cu ocazia serbărilor Eleusine. Aici, Pluto (ideea sufletului omenesc) o răpește pe Persefona (trupul uman) și cei doi dau naștere omului. Mitul era cerebrat numai de inițiați și reconstituirea împreunării zeiești reprezenta simbolul fecundității și prosperității. Trecerea de la Zeus, Poseidon și ceilalți zei la lumea materială se face prin zeii planetari: „Pentru ca universul să fie un tot unitar, un sistem armonic, trebuie ca între diferitele trepte ale existenței lui să se intercaleze forme de tranziție, care să umple abisul dintre ele și să le pună astfel în legătură unele cu altele. După cum, Poseidon sau lumea ideilor a umplut abisul dintre creatorul unic și lumea multiplă a creațiunii, dintre Zeus și univers; după cum, în lumea ideilor, Pluton și Persefone au umplut abisul dintre olimpieni și titani, dintre ideile ființelor nemuritoare și ideile lucrurilor muritoare, tot așa abisul dintre lumea ideilor și lumea materială în general îl umplu zeii planetari” . Toate ierarhiile colaborează între ele, de la Zeus supremul, la ideile întrupate cu suflet și corp, la lucrurile materiale, așa încît trupul e subordonat sufletului care e subordonat ideii. În plus, nu numai Zeus creează propriu-zis, ci și Poseidon care în funcție de elementul cu care se aliază creează zeii de rangul al treilea, pe Helios, ori zeii stelelor fixe (cu rol contemplativ și care înalță un imn de slavă, sau muzica sferelor, lui Zeus). Sub acești zei, dar „deasupra” oamenilor se află daimonii, creați de Poseidon în colaborare cu Hera și Hermes, care constituie un fel de mesageri între zeii de rang înalt și oameni. Daimonii sunt nemuritori și buni, nu muritori și răi ca oamenii. Avînd calități divino-umane, au corp eteric asemenea focului și se grupează în mai multe ierarhii ce populează spațiul fizic suprapămîntean. Mai departe, omul este verigă de legătură între universul nemuritor și natură, avînd suflet nemuritor și trup muritor. „Această legătură trebuie să o facă o ființă pe jumătate nemuritoare și pe jumătate muritoare, care să cuprindă adică în sine și să împace ambii termeni ai acestei contradicții fundamentale a naturii” .

Sub om, se află natura, și ea însuflețită, așadar, am putea înțelege, nemuritoare într-o anumită expresie sau formă a ei. Probabil, atîta timp cît fiecare existent își are proptotipul ideatic, înseamnă că tot ce există este în sine nemuritor. „Natura e, astfel, în întregime, divină, fiindcă este, grație acestor legături, un lanț infinit de acțiuni ideale, de influențe spirituale, ce se coboară de la Zevs creatorul, din sferele supracerești, pînă la cea din urmă insectă, pînă la cel mai neînsemnat fir de iarbă, pînă la picătura de apă din valul de mare, pînă la bobul de nisip din dunele pustiilor. Universul întreg e divin, fiindcă e o ierarhie de zei, o cascadă de spirite, un sistem logic de idei, așezate în ordinea generalității lor descrescînde. De la această concepție a naturii avea să pornească Academia platonică din Florența, spre a o dezvolta, adăogîndu-i ingrediente nouă, și a o transmite apoi teosofiei și magiei din timpul Renașterii” . Nu putem să nu admirăm încă o dată stilul și patosul interpretului român, observînd cum prezentarea sa a filosofiei plethoniene, devine de-a dreptul o convingătoare pledoarie.

Iată că rolul omului în ierarhia absolută și abnormă pentru mintea și posibilitățile sale de a gîndi, nu este unul central, ci de verigă necesară; în același timp, tragedia poate cea mai înaltă se petrece la nivelul conștiinței umane. Maxima tensiune a celor create, dintre muritor și nemuritor, trece pe aici. Situația omului ar putea în același timp să fie una privilegiată: să fii conștient și convins că poți fi nemuritor, înseamnă să lași sufletul să-ți conducă viața. Ori, societatea, istoria nu au oferit niciodată importanța cuvenită sufletului, speranței și ideii de nemurire din om. Omul nu a trăit în cultul nemuririi decît contingent. Însuși creștinismul nu era decît o cale de asuprire a bietului om de rînd ce trebuia să rămînă cu conștiința păcatului și a ascultării, de acela mai mare pe scara socială. Plethon văzuse că creștinismul nu a fost o soluție istorică. Însuși calea pe care venea soluția mîntuirii nu era una absolută, precum în lumea ideilor. Dumnezeu părea că și-a folosit pînă atunci mereu planul de rezervă care nu rezista nicicum istoric. Asupra acestuia, însuși Dumnezeu s-a îndoit atunci cînd supărat pe creație, a trimis asupra ei potopul. Însă, de data aceasta, planul de rezervă (așa cum l-am numit) al lui Dumnezeu nu a coincis cu cel al lui Plethon. Să fie aceasta dovada că dumnezeul lui Plethon nu era cel adevărat? Nu putem trage o concluzie logică de aici, fiindcă „planul de rezervă” al Dumnezeului creștin a rezervat Bizanțului o soartă mult mai grea decît ar fi vrut Plethon.

Unii comentatori ai lui Plethon, cum ar fi Luc Brisson, organizează sinoptic sistemul plethonian în funcție de categoriile lui abstracte și concrete. „Acest tablou, scrie Brisson , care amintește de cele ce se pot alcătui pornind de la comentariile lui Proclos, face sinteza a tot ce găsim în filosofia greacă. Ființa, identitatea, alteritatea, repaosul și mișcarea sunt cele cinci genuri din Sofistul lui Platon. Actul și potența sunt, evident, împrumutate de la Aristotel. Eterul, aerul, apa și pămîntul echivalează cu cele patru elemente admise de filosofi, începînd cu Empedocle. Iar opoziția astre fixe/ astre mobile vine din Timaios-ul lui Platon” . Basile Tatakis subliniază realismul concepției lui Plethon, în sensul că pentru filosof, Zeus, este ființa cea mai concretă, chiar dacă cea mai ideală; prin aceasta, Plethon, situîndu-se pe o poziție antinominalistă. „Pe măsură ce coborîm scara generării ființelor, pornind de la Zeus, observăm că atributele lor sunt din ce în ce mai puțin generale. Astfel, Neptun (Poseidon, n.n), cel mai bătrîn și cel mai puternic fiu al lui Zeus, care ni-l amintește uneori pe Iisus , guvernează întreaga creație și lumea, în timp ce… zeii de rangul al doilea guvernează elementele sau numai un element” . Faptul că zeii lui Plethon, asimilați sistemului idealist obiectiv al lui Platon sunt persoane, îl îndreptățesc pe exegetul amintit să afirme că „filosofia lui Plethon este o religie, iar autorul ei un întemeietor de religie… după modelul lui Iamblichos și Proclos” . Plethon întărește faptul că sistemul său filosofico-teologic este unul moștenit de la Zoroastru: „Noi rămînem credincioși învățăturii pe care o știm că este cea mai bună, și anume cea a lui Zoroastru, profesată de asemenea de Pitagora și Platon; ea le întrece pe toate celelalte în precizie și, în plus, este mai potrivită neamului nostru” . Acest Tratat despre Legi, în care își expune sistemul său filosofic și care constituie opera sa capitală nu s-a păstrat în totalitate. Soarta lucrării a fost următoarea : Plethon nu publicase nimic din Tratat în timpul vieții. După moartea filosofului, scrierea ajunge la despotul din Mistra, Demetrios care, capturat de turci în 1460 și dus la Constantinopol, ia și manuscrisul cu sine. Aici, manuscrisul este dat patriarhului Gennadios, nimeni altul decît Georgios Scholarios, cel cu care Plethon polemizase vizavi de importanța lui Platon și Aristotel. Acum, Gennadios se arată mîhnit de concepția anticreștină pe care o descoperă în opera lui Plethon și hotărăște să ardă lucrarea, ordonînd tuturor, „în numele lui Dumnezeu” să facă același lucru, încercînd să elimine astfel eventualele copii. „Cîteva fragmente au rămas, totuși, din opera filosofului bizantin. Patriarhul însuși spunea… că a păstrat ceva dintr-însa, de la început și de la sfîrșit, pentru justificarea sa ulterioară. Alte părți fuseseră, desigur, copiate, înainte de moartea lui Plethon, de unii din adepții săi. Toate resturile ce s-au putut descoperi pînă la jumătatea veacului al XIX-lea, au fost publicate în 1858 sub titlul: Πλήθωυωζ νόμων συγγραφήζ τά σωζόμενα – Pléthon, Traité des lois au recueil des fragments, en partie inédits, de cet ouvrage, Précédé d’une notice historique et critique et augmenté d’un choix de pièces justificatives; la plupart inédites, par C. Alexandre, membre de l’Insitut; traduction A. Pellissier, agrégé de philosophie” . Alain de Libera scrie, referitor la opera principală a lui Plethon: „Din cele o sută de capitole ale Tratatului despre legi (Nomon syggraphé) au fost păstrate doar cîteva fragmente din 16 capitole, precum și tabla de materii a cărții pe care chiar Ghenadios a salvat-o de la ardere pentru ca, dacă ar fi fost cazul, să-și justifice decizia. Pierderea acestui document ne privează de una dintre cele mai originale opere ale Evului Mediu și de unul dintre manifestările filosofice cele mai îndrăznețe pe care le-a cunoscut societatea creștină medievală” . Putem socoti tîrzie și chiar neavenită revanșa lui Scholarios, avînd în vedere că acesta era acum patriarhul Ghenadie, al Constantinopolului cucerit. Faptul că creștinismul se eliberează de „păgînism” este plătit cu prețul izolării sale de Apus și prin supraviețuirea sa sub auspiciile musulmane. Retrospectiv, nu putem privi acest fapt paradoxal, precum majoritatea întîmplărilor din istorie, decît ca pe aplicarea planului de rezervă divin. Dincolo de ironie, apare întrebarea: oare creștinismul nu ar fi primit în mod indirect o lovitură mult mai puternică din partea vreunui alt Plethon, dacă nu ar fi fost obligat să se conserve sub Imperiul Otoman? După cum observă și Alain de Libera, „ideea elenistă păgînă se întoarce în afară… Italia Renașterii va prelua de la Bizanț ștafeta elenismului păgîn” . Ideile lui Plethon vor prinde contur în Apus, unde se va studia de atunci Platon cu o mare însuflețire. Resturile pămîntești ale lui Plethon „vor fi transferate în 1475 la Rimini și depuse în biserica Sfîntul Francisc, la porunca lui Sigismund Pandolfo Malatesta de Rimini care reușise să cucerească Mistra de la turci. Rămășițele platonistului de la Mistra au venit, ca și discipolii și ideile sale, să se stabilească în această Italie care, de acum, doar ea putea să asigure o Renaștere” .

Etica lui Plethon Calea pe care ar trebui să pășească omul pentru a atinge fericirea este abordată de Plethon în ultima parte a Tratatului despre legi, dar mai ales în lucrarea Despre virtute, păstrată în întregime . Încercînd să fie popular, Plethon denumește binele absolut, cauza primă sau Zeus, cu formula de Dumnezeu. Acesta este modelul pe care trebuie să și-l ia omul pentru a ajunge cît mai aproape de perfecțiune. Virtutea nu este o calitate, ci o stare „în care ne aflăm atunci cînd suntem buni cu semenii noștri” . Putem observa că Plethon, din dorința de a găsi și a da soluții concrete, se bazează tot pe concepțiile unor Socrate sau Platon. Pentru a atinge starea de virtute, omul trebuie să-și simplifice viața, în sensul că trebuie să dorească cît mai puține lucruri. Perfecțiunea se atinge prin cumpătare, ceea ce ne aduce aminte de conceptul sofrosiné al lui Socrate: „Cumpătarea… ia trei forme diferite, după cele trei mari categorii de plăceri pe care le dorește în chip firesc omul și care sunt: plăcerile simțurilor, bogățiile și onorurile. Față de plăcerile simțurilor, cumpătarea ia forma virtuții speciale a înfrînării sau a moralității în sensul mărginit, fizic al cuvîntului. Față de plăcerile pe care le procură bogățiile, cumpătarea ia forma virtuții speciale a generozității. Scopul acestei virtuți este să facă pe oameni să se bucure de bogățiile lor mai mult atunci cînd împărtășesc dintr-însele pe cei în lipsă. Față de onoruri, în sfîrșit, cumpătarea ia forma specială a măsurii. Oamenii țin să li se recunoască faptele bune, utile sau frumoase, în orice direcție ar lucra. E un sentiment firesc, care trebuie gustat însă cu moderație și nu trebuie să devină un scop în sine” . Alături de cumpătare, stă bărbăția, adică puterea de a rămîne ferm în tumultul necontenit al lumii; aceasta ia forma vitejiei, statorniciei și blîndeții; apoi, justiția, care îmbracă la rîndul ei trei forme în funcție de sensul la care se raportează: față de Dumnezeu, „justiția devine evlavie; față de ceilalți oameni, ca ființe individuale, ea devine onestitate; față de stat, se transformă în civism” . A patra virtute fundamentală ține, după Plethon, de atitudinea cunoscătoare a omului, adică de știință, care se raportează la rîndu-i la Dumnezeu, natură și om: este vorba așadar, de religie, știință și înțelepciune. Acest sistem etic este unul de tip raționalist și urmează concepției generale despre structura ontologică a universului plecînd de la lumea zeilor, a ideilor și sfîrșind cu lumea sensibilă și cea interioară, psihologică, rațională și pasională a omului. Virtutea este o cale care se dobîndește printr-o practică asemănătoare celei ascetice, în care efortul se dublează cu rugăciune și devoțiune adresate zeilor. Omul este o verigă într-un univers și progresează numai dacă își conștientizează locul și rolul. El trebuie să treacă de pasiuni, plăceri și ambiții deșarte, pentru a se apropia de condiția demiurgului. Prin imitarea zeului, a neclintirii și neatingerii sale de nimic contingent, omul se apropie de existența propriu-zisă, care este totuși numai apanajul Zeului. Rezultă că omului nu i se oferă, decît „avantajele” obținute prin datul și condiția sa, eventual cele obținute prin efortul propriu de elevare. Față de societatea amplă a zeilor intermediari și a celor supremi mai ales, omul se află la o distanță infinită. Însă natura umană se îmbunătățește substanțial prin aspirația către înaltul lumii inteligibile. Sufletul omului este într-o măsură, înrudit cu lumea eternă la care participă. Se pare că participarea la lumea ideilor este maxima răsplată a unui suflet virtuos și totuși limitat prin condiția sau proveniența sa umană. Preînchipuirea acestei comuniuni se revelează în unele vise „trimise” de la „demonii binevoitori”, prin intermediul cărora îi provin și unele idei sau stări anamnetice, în care își amintește vechile existențe sau stări metempsihotice, ori premoniții. Destinul omului pe acest pămînt este să fie o punte între cele de sus și cele de jos, avînd în sine ambele dimensiuni, prin trup material și muritor și suflet în esență nematerial și nemuritor. Distanța dintre Creator (Zeu) și om este una uriașă, spre deosebire de doctrina creștină, unde omul Fiul lui Dumnezeu Însuși s-a întrupat în Om, spre mîntuirea neamului omenesc. Aici Zeul este prin natura sa cu totul altceva decît creația și de aceea el are nevoie de intermediari ca să guverneeze. Locul omului în sfera trasată de Zeus este unul mai strict decît în creștinism dar, poate mai puțin dependent de acțiunile neconforme ale omului. Fiind un intermediar între lumi, sufletul omenesc este nevoit să se întrupeze, să transmigreze (dar nu ca la vechii indieni, în trupuri inferioare de plante, animale sau chiar demoni inferiori). Sufletul nemuritor are mereu nevoie de trupuri, mai numeroase, în care să se sălășluiască. Cu aceasta, omul lui Plethon este mai puțin responsabil, dar mai ocrotit față propriile greșeli și păcate, fiindcă este strîns legat de mecanismul divin din care face parte. Etica lui Plethon este mai degrabă una stoică sau, în orice caz, o rezultantă a unui mecanism moral superior ce ține de însăși structura universului în care toate își află locul lor prescris. Influențele acestui mod de a concepe omul și universul se vor răsfrînge, prin urmașii săi ce vor iniția studiul lui Platon și înființarea Academiei platonice, trecînd prin concepția unui Picco de la Mirandola și renașterea italiană, mai departe într-un fel de gnoză ce va pune mereu accent pe om, pe creșterea cunoașterii acestuia și pe îmbunătățirea condiției umane prin practica binelui, științei și a artelor. Ceea ce creștinismul, prin exacerbările pur omenești a obnubilat în dezvoltarea istorică a omului, ca prin paradox, va conserva filosofia, platonismul certat sau împăcat cu aristotelismul, rădăcinile păgîne ale filosofiei ce vor răzbate pînă azi, ca prin „minune”, ca un veritabil „plan de rezervă” al Celui de Nenumit pentru creatura sa, plan în care își află și Georgios Gemistos, alias Plethon, locul său.

Bibliografie: 1) P.P. Negulescu, Filosofia Renașterii, ed. Eminescu 1986 2) Basile Tatakis, Bizanțul și filosofia în secolul al XV-lea, în vol. Pluralitatea metafizicii medievale, Istorie și structuri 3) Basile Tatakis, Histoire de la Philosophie (Fascicule supplémentaire nr.11, La philosophie Byzantine), Press Universitaires de France, 1959, editată de Emile Brehiér 4) François Masai, Plethon el le platonisme de Mistra, Société d’édition „Les belles lettres”, Paris 1956 5) Luc Brisson, Lumea bizantină și filosofia greacă – partea a VIII a din „Philosophie greque”, P.U.F, 1998, coord. M. Canto-Sperber 6) Alain de Libera, La philosophie medievale, P.U.F, 1998, cap. Filosofia în Bizanț 7) C. M. Woodhouse, George Gemistos Plethon – The Last of the Hellenes, Clarendon Press – Oxford, 2000