Furt
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Furtul este definit în Art. 208 din Codul Penal al României, în Titlul III, Infracţiuni contra patrimoniului, ca fiind: Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. [1] Conform Codului penal, fapta se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani.
În spiritul Codului penal, se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile.
Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane.
De asemenea, constituie furt luarea unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept.
O variantă mai gravă, cu pericol social mai ridicat, prevăzută în Art. 209, o constituie furtul calificat.
Cuprins |
[modifică] Furtul calificat
Furtul calificat se pedepseste cu închisoare de la 3 la 15 ani şi este definit ca Furtul săvârsit în următoarele împrejurări:
- a) de două sau mai multe persoane împreună;
- b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;
- c) de către o persoana mascată, deghizată sau travestită;
- d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra;
- e) într-un loc public;
- f) într-un mijloc de transport în comun;
- g) în timpul nopţii;
- h) în timpul unei calamităţi;
- i) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase,
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţioneaza şi furtul privind:
- a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;
- b) un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.
[modifică] Tâlhăria
Cea mai gravă variantă a furtului, săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea este definită în Art. 211 ca tâlhărie şi se pedepseste cu închisoare de la 3 la 18 ani.
Se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
- a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
- b) în timpul nopţii;
- c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport.
Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
[modifică] Istorie
Furtul nu este incriminat numai de legile penale, ci şi de cele morale. De exemplu, Decalogul, cunoscut şi ca Cele zece porunci din Biblie, prin Porunca a VIII-a, impune simplu: "Să nu furi."
În vechiul drept românesc existau, de asemenea, reglementări foarte detaliate referitoare la infracţiunile de furt şi tâlhărie. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învăţături, din 1646) şi Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652), codicile penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului. [2]
În pravilele domnitorilor Vasile Lupu şi Matei Basarab, printre alte pedepse erau prevăzute şi: munca în mină (pentru furtul pentru prima oară a unui animal), însemnarea la nas (pentru furtul pentru a doua oară, furtul din biserici), scoaterea ochilor (pentru cel care fura a treia oară), tăierea capului (pentru perceptorii de taxe ilegale), spânzurarea (tâlharii),
Exista şi precedentul domnitorului Vlad Ţepeş despre care se spune că, îndată ce a urcat pe tron, a poruncit să se adune toţi hoţii şi cerşetorii, i-a închis într-o casă, i-a ospătat, apoi le-a dat foc.
Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) îi spânzura pe hoţi în uliţe, lăsându-i câte o zi-două, să ia lumea aminte. La 1 iunie 1786 a dat ordin ispravnicilor „să ridice ţepi pe la toate drumurile şi răspântiile", unde se va pune la vedere şi înscrisul următor: „Cel ce va face hoţii, ucideri sau va fi gazdă de hoţi… cu această pedeapsă de moarte se va osândi – înţepatu’!", fapt ce a împuţinat simţitor infracţiunileîn timpul domniei sale. [3]
Pravila lui Vasile Lupu din 1646 prevedea şi circumstanţe atenuante, pentru robii foarte săraci: "Ţiganul, sau ţiganca lui, sau copilul, de va fura o dată sau de două ori şi de trei găină, gâscă sau alt lucru micşor, să se iarte; iară de va fi alt lucru mai mare furat, să să cearte ca şi fiece fur". [4]
