Furt

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Furtul este definit în Art. 208 din Codul Penal al României, în Titlul III, Infracțiuni contra patrimoniului, ca fiind: Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. [1] Conform Codului penal, fapta se pedepsește cu închisoare de la unu la 12 ani.

În spiritul Codului penal, se consideră bunuri mobile și orice energie care are o valoare economică, precum și înscrisurile.

Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane.

De asemenea, constituie furt luarea unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept.

O variantă mai gravă, cu pericol social mai ridicat, prevăzută în Art. 209, o constituie furtul calificat.

Furtul calificat[modificare | modificare sursă]

Furtul calificat se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și este definit ca Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

  • a) de două sau mai multe persoane împreună;
  • b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;
  • c) de către o persoana mascată, deghizată sau travestită;
  • d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra;
  • e) într-un loc public;
  • f) într-un mijloc de transport în comun;
  • g) în timpul nopții;
  • h) în timpul unei calamități;
  • i) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase,

Cu aceeași pedeapsă se sancționeaza și furtul privind:

  • a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;
  • b) un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Tâlhăria[modificare | modificare sursă]

Cea mai gravă variantă a furtului, jaful săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea este definită în Art. 211 ca tâlhărie și se pedepseste cu închisoare de la 3 la 18 ani.

Se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

  • a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
  • b) în timpul nopții;
  • c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport.

Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Majoritatea religiilor condamnă furtul.

Furtul în creștinism[modificare | modificare sursă]

Furtul înseamnă încălcarea unei porunci din Decalog.[2]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Furtul nu este incriminat numai de legile penale, ci și de cele morale. De exemplu, Decalogul, cunoscut și ca Cele zece porunci din Biblie, prin Porunca a VIII-a, impune simplu: "Să nu furi."

De asemenea apar pedepse pentru tâlhărie în coduri de legi vechi, de exemplu tâlhăria e pedepsita cu moartea în Codul lui Ur-Nammu (2100-2050 BC). Furtul e referit și în Legile lui Ehsnunna (aprox. 1930 BC), sau în Codul lui Hammurabi (aprox. 1790 BC).

În vechiul drept românesc existau, de asemenea, reglementări foarte detaliate referitoare la infracțiunile de furt și tâlhărie. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652), codicile penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului. [3]

În pravilele domnitorilor Vasile Lupu și Matei Basarab, printre alte pedepse erau prevăzute și: munca în mină (pentru furtul pentru prima oară a unui animal), însemnarea la nas (pentru furtul pentru a doua oară, furtul din biserici), scoaterea ochilor (pentru cel care fura a treia oară), tăierea capului (pentru perceptorii de taxe ilegale), spânzurarea (tâlharii),

Exista și precedentul domnitorului Vlad Țepeș despre care se spune că, îndată ce a urcat pe tron, a poruncit să se adune toți hoții și cerșetorii, i-a închis într-o casă, i-a ospătat, apoi le-a dat foc.

Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) îi spânzura pe hoți în ulițe, lăsându-i câte o zi-două, să ia lumea aminte. La 1 iunie 1786 a dat ordin ispravnicilor „să ridice țepi pe la toate drumurile și răspântiile", unde se va pune la vedere și înscrisul următor: „Cel ce va face hoții, ucideri sau va fi gazdă de hoți… cu această pedeapsă de moarte se va osândi – înțepatu’!", fapt ce a împuținat simțitor infracțiunileîn timpul domniei sale. [4]

Pravila lui Vasile Lupu din 1646 prevedea și circumstanțe atenuante, pentru robii foarte săraci: "Țiganul, sau țiganca lui, sau copilul, de va fura o dată sau de două ori și de trei găină, gâscă sau alt lucru micșor, să se iarte; iară de va fi alt lucru mai mare furat, să să cearte ca și fiece fur". [5]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]