Funcție de undă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare


În mecanica cuantică, funcția de undă asociată unei particule (electron, proton, etc.) sau unui sistem de particule, este o funcție ψ definită pe un domeniu (de exemplu spațial) și normalizată astfel încât:

 \int |\psi(x)|^2 dx = 1. \quad

În interpretarea probalistică a lui Max Born, amplitudinea ridicată la pătrat a funcției de undă |ψ(x)|2 reprezintă densitatea de probabilitate a poziției particulei. Cu alte cuvinte, probabilitatea de a găsi particula în regiunea A a spațiului este:

 \operatorname{Pr}(A) = \int_A |\psi(x)|^2 dx. \quad

În formalismul matematic al mecanicii cuantice, starea cuantică a oricărui sistem este reprezentată de un vector de stare denumit "ket", care este un element al unei structuri matematice abstracte denumită spațiu Hilbert. În cazul sistemelor izolate, dinamica (sau evoluția în timp) a sistemului poate fi descrisă de un homomorfism de operatori unitari. Pentru o vastă categorie de sisteme cuantice, acest spațiu Hilbert de "keți" are una sau mai multe reprezentări posibile ca spații de funcții complexe definite pe un anumit domeniu ("geometric" sau spațial, spațiul vectorilor impuls, etc); în toate aceste cazuri numim elementele acestor spații de funcții: funcții de undă. Pe de altă parte, toate aceste reprezentări sunt echivalente din punct de vedere conceptual, nici una dintre ele nu poate fi privilegiată pentru a descrie starea sistemului la un moment dat. În unele cazuri evoluția în timp a sistemului poate fi descrisă sub forma unei ecuații diferențiale, anume ecuația lui Schrödinger.

Louis de Broglie a formulat o teorie a unei unde reale corespunzătoare undei complexe.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • I.G. Murgulescu Introducere în chimia fizică, vol.I,1 Atomi.Molecule.Legătura chimică, Editura Academiei RSR, București, 1976