Francisco de Quevedo

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Francisco Gómez de Quevedo y Santibáñez Villegas (Francisco de Quevedo) (n. 14 septembrie 1580, Madrid - d. 8 septembrie 1645, Villanueava de los Infantes, Ciudad Real) a fost un scriitor aparţinând „Secolului de aur” al literaturii spaniole.

Cuprins 1 Biografie 2 Analiza operei 3 Opera 3.1 Opere politice 3.2 Opere ascetice 3.3 Opere filozofice 3.4 Critică literară

[modifică] Biografie

Născut într-o familie aparţinând micii nobilimi (originare din Cantabria), copilăria lui Quevedo s-a petrecut la Curte, înconjurat de nobili şi alte persoane importante, deoarece părinţii săi deţineau funcţii importante în palat. Tatăl său, Francisco Gómez de Quevedo, era secretarul prinţesei Maria, soţia lui Maximilian de Germania, în timp ce mama sa, María de Santibáñez, era servitoarea de încredere a reginei. Quevedo, deşi supradotat, avea mai multe defecte fizice care aveau să-i influenţeze viaţa şi opera : avea picioarele strâmbe şi mergea şchiop, era supraponderal şi cu grave probleme de vedere. Rămas orfan la şase ani, s-a refugiat în cărţi la Colegiul Imperial al Companiei lui Iisus din Madrid.

În 1596 se înscrie la Universitatea Alcalá de Henares, unde studiază intens până în 1600. Pe lângă materiile studiate la universitate, studiază pe cont propriu filozofie, limbi clasice, limba arabă, ebraică, franceză şi italiană. În 1601 se mută la Valladolid, noul sediu al Curţii Ducelui de Lerma şi studiază şi Teologia, aducând câteva contribuţii în acest domeniu, cum ar fi tratatul împotriva ateismului intitulat „Providenţa lui Dumnezeu”. Începe să devină cunoscut ca poet şi este inclus într-o antologie a generaţiei sale realizată de Pedro Espinosa Flores în 1605, intitulată „Flores de poetas ilustres” („Flori ale unor poeţi iluştri”). Cu toate acestea, marea parte a operei sale nu va fi publicată decât postum, şi se poate încadra în curentul literar denumit "Conceptismul" Baroc. Tot acestei perioade aparţin şi unele opere scurte în proză relaţionate cu viaţa de la Curte, scriindu-şi prima versiune a celebrei cărţi „El Buscón”, roman picaresc. Aceste schiţe i-au adus ceva renume între studenţi, dar avea să se dezică de ele în timpul maturităţii literare. Tot în această perioadă are loc un schimb epistolar între Quevedo şi umanistul Justo Lipsio, în care cei doi deplâng războaiele care ameninţă să distrugă Europa.

Când Curtea îşi mută din nou sediul la Madrid, Quevedo o urmează şi locuieşte acolo între 1606 şi 1611, dedicându-se activităţii literare. Se împrieteneşte cu mari scriitori ca Félix Lope de Vega sau Miguel de Cervantes dar scrie şi opere satirice împotriva dramaturgului Juan Ruiz de Alarcón (ironizându-l, culmea, pentru defectele sale fizice) sau a lui Juan Pérez de Montalbán, fiul unui librar cu care Quevedo a avut unele dispute. Cu toate acestea, ţinta predilectă a ironiilor lui Quevedo a fost Luis de Góngora (considerat celălalt mare poet al Barocului spaniol şi rivalul lui Quevedo), pe care l-a acuzat de a fi un „preot nedemn”, „homosexual”, „scriitor murdar si obscur”, „dependent de jocurile de noroc” sau „indecent”. Nici măcar aspectul fizic al lui Góngora nu a fost cruţat de Quevedo, care a scris satira „Unui nas”, în care se leagă de acest „apendice” al lui Góngora, relaţionându-l cu un stereotip ce privea evreii. Pe de altă parte, însă, nici Góngora nu s-a lăsat mai prejos.

Tot în acest timp Quevedo se împrieteneşte cu ducele de Osuna, pe care îl va acompania ca secretar în timpul călătoriei acestuia din 1613 prin Italia. Quevedo este trimis să se ocupe de unele comisioane la Nice, Veneţia şi până la urmă la Madrid, unde trebuie să se ocupe de intrigi în anturajul ducelui de Lerma, pentru a obţine numirea ducelui de Osuna ca vicerege de Napoli, ceea ce va şi reuşi în 1616. Ajuns din nou în Italia împreună cu ducele de Osuna, Quevedo trebuie să se ocupe de organizarea proprietăţilor viceregatului şi să spioneze împotriva republicii Veneţia. Drept recompensă primeşte ordinul militar Santiago în 1618.

Căzut în dizgraţie ducele de Osuna, Quevedo este de asemenea acuzat şi exilat în 1620 la Torre de Juan Abad (aparţinând de Ciudad Real), unde mama sa îi lăsase moştenire o moşie. Vecinii săi, însă, nu recunoşteau însă legitimitatea actului de cumpărare, dar tribunalul nu avea să dea o sentinţă definitivă decât după moartea poetului, pe care îl va moşteni nepotul său Pedro Alderete. Ajuns astfel departe de intrigile curtezane, singur cu conştiinţa sa, Quevedo va scrie unele din cele mai valoroase poezii ale sale, cum ar fi „Retirado a la paz de estos desiertos...” („Retras în pacea acestui deşert...”) şi va renunţa treptat la vechile sale ambiţii de mărire, studiindu-l pe Seneca şi devenind unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai neostoicismului spaniol.

Venirea la tron a lui Felipe IV a însemnat pentru Quevedo ridicarea pedepsei sale, întoarcerea la viaţa politică şi speranţe reînnoite datorită încrederii acordate Contelui-Duce de Olivares. Quevedo îl acompaniază pe tânărul rege în călătoriile sale prin Andaluzia şi Aragón, ale căror peripeţii le povesteşte în scrisori interesante. În acest timp îi denunţă pe unii librari la Inchiziţie pentru publicarea fără avizul său a operelor sale satirice, în realitate o tactică a lui Quevedo pentru a îi speria pe librari şi a îi convinge să publice o ediţie a operelor sale integrale, ediţie care nu va apărea însă decât postum.

Pe de altă parte, viaţa sa privată este una dezordonată, ca de burlac : fumează mult, frecventează tavernele (Góngora îl numeşte într-un poem satiric „don Francisco de Quebebo”, „don Francisco de Ce Beau”...) şi de asemenea lupanarele, cu toate că trăieşte în concubinaj cu o anume Ledesma. Cu toate acestea, este numit secretar al regelui în 1632, cel mai important post ocupat de Quevedo la Curte. Nu lipseau însă presiunile : prietenul său, ducele de Medinaceli, convins de soţia sa, îl obligă pe Quevedo să se căsătorească cu doña Esperanza de Aragón, văduvă cu copii, în 1634, dar căsătoria nu durează de fapt decât trei luni, iar în 1636 Quevedo obţine divorţul.

Este de asemenea perioada unei activităţi literare intense. În 1634 publică „La cuna y la sepultura” („Leagănul şi înmormântarea”) şi o traducere a cărţii „Introducere la viaţa evlavioasă a lui Francisco de Sales”; între 1633 şi 1635 publică „Remedii pentru orice noroc”, „Epitet”, „Virtute militantă”, „Cele patru fantome”, a doua parte din „Politica lui Dumnezeu”, „Vizita şi anatomia capului cardinalului Richelieu” şi „Scrisoare pentru Ludovic al XIII-lea”. În 1635 este publicat la Valencia unul dintre numeroasele pamflete destinate să-l defăimeze, „Tribunalul răzbunării juste, ce se ridică împotriva scrierilor lui Francisco de Quevedo, maestru în erori, doctor în neruşinare, licenţiat în bufonerii, bacalaureat în mizerii, profesor universitar în vicii şi protodiavol între oameni. ”

În 1639, cu ocazia căderii în dezgraţie a Contelui-Duce, Quevedo este arestat, i se confiscă toate cărţile, şi, pe jumătate dezbrăcat, este dus la mănăstirea San Marcos din León şi ţinut acolo până în 1643. La mănăstire, Quevedo se dedică lecturii, precum povesteşte într-o scrisoare moralizatoare şi didactică adresată prietenului său Adán de la Parra, în care descrie pe ore viaţa sa la închisoare:

„De la zece la unsprezece fac devoţiuni, şi după aceea la doisprezece citesc scriitori buni şi scriitori slabi; pentru că orice carte, oricât de demnă de dispreţ ar fi, conţine ceva bun. Catullus are erorile sale, Marcus Fabius Quintilianus e arogant pe alocuri, Cicero este absurd uneori, Seneca poate să provoace confuzie; în fine, Homer e orb uneori, iar satiricul Iuvenal are devierile sale; lui Egecias îi lipsesc unele concepte, lui Sidonius ceva subtilitate, Ennodius nu nimereşte unele comparaţii, în timp ce Aristarc, atât de insipid, nu reuşeşte mereu să capteze esenţa. Din greşelile lor încerc să învăţ, iar din ce au bun încerc să fur...”

Când Quevedo a fost în sfârşit eliberat, era deja grav bolnav şi a decis să renunţe la Curte şi să se retragă definitiv la Torre de Juan Abad. Moare şi este înmormântat într-o mănăstire din Villanueava de los Infantes, pe 8 septembrie 1645, după ce scrisese în ultima sa scrisoare că „există lucruri care sunt doar un nume şi o figură”. Se spune că mormântul său ar fi fost profanat pentru a i se fura pintenii de aur cu care fusese înmormântat, şi că la scurt timp tâlharul a fost prins şi executat.

Operele sale au fost editate de umanistul José Antonio González de Salas, fără să se preocupe de corectarea greşelilor, în 1648, sub titlul : „Parnasul spaniol, munte divizat în două culmi, cu cele nouă muze”; de asemenea de către nepotul său, Pedro Alderete în 1670 : „Ultimele trei muze castiliane”. În fine, ediţia din secolul XX a lui José Manuel Blecua este în general apreciată.

În 1663 s-a publicat prima biografie a lui Francisco de Quevedo, scrisă de Pablo Antonio de Tarsia şi cu abundenţă de anecdote; mai târziu se pot menţiona cele ale lui Aureliano Fernández Guerra, din secolul XIX, unde Quevedo este prezentat ca un om de stat, precum şi cea a lui Pablo Jauralde Pou din secolul XX, pe un ton sec şi încercând să fie obiectivă.

[modifică] Analiza operei

Compenenta cea mai originală a operei lui Quevedo este stilul, caracteristic Conceptismului de tip baroc, şi prin urmare concis, eliptic şi amfibologic, căutând jocul ingenios de cuvinte specific vieţii la Curte. Iubitor al retoricii, a încercat să-şi perfecţioneze un stil bazat pe simetrii, antiteze şi isocole, cel mai bine reprezentat în opera sa „Marco Bruto”. A utilizat un lexic abundant, creând de asemenea neologisme prin intermediul derivării, compunerii şi stereotipiei, de asemenea flexibilizând mecanismul apoziţiei specificative în castiliană, procedeu utilizat apoi de scriitori ai Barocului ce i-au urmat.

În satirele sale Quevedo se apropie uneori de expresionism, datorită degradării persoanelor prin intermediul reificării sau a animalizării. S-a semnalat, de asemenea, ca o trăsătura specifică liricii sale, „esticomitia”, adică tendinţa de a transforma fiecare vers într-o frază cu sens complet, ceea ce face ca poeziile sale să aibă un sens densificat, respectând principiile conceptismului baroc.

Creaţia poetică a lui Quevedo este în mare parte satirică, dar se consideră că în general ţintele satirei sale au fost rău alese, şi că, deşi conştient de cauzele adevărate ale decadenţei generale, pentru el totul este doar un exerciţiu pentru perfecţionarea stilului şi că de multe ori el se amuză pe seama oamenilor simpli, nu a nobililor, cum avusese în timpul său curajul să o facă Juan de Tassis y Peralta, Conte de Villamediana, de exemplu. Quevedo a cultivat de asemenea o lirică curtezană subtilă, realizând o operă inspirată în „Il canzoniere” de Petrarca, cu aceeaşi temă, acelaşi stil şi atingând perfecţiunea în realizare tehnică. Opera este construită în jurul unei figuri feminine, Lisi, care nu trebuie însă identificată cu o femeie reală, ci cu un arhetip al femeii. Remarcabile sunt şi sonetele sale metafizice, precum şi psalmii, unde poetul şi-a exprimat disperarea existenţială. Viziunea sa este una pesimistă, tipică pentru epoca sa, şi care are unele trăsături preexistenţialiste.

Vena satirică a lui Quevedo se exprimă în primul rând prin intermediul a două creaţii lirice specifice literaturii spaniole : „romance”(compoziţie lirică spaniolă caracterizată prin repetiţia la finalul fiecărui vers par a aceleiaşi asonanţe şi prin inexistenţa rimei în cazul versurilo impare) şi „letrilla” (creaţie lirică în strofe, la finalul cărora se repetă ca un refren conceptul principal exprimat în operă), mijloace pentru a realiza o critică socială care nu ascundea motivele profunde ale decadenţei Spaniei, alături de sonet. Quevedo nu putea suporta Culteranismul, al cărui reprezentant principal, Luis de Góngora, a fost atacat în numeroase opere cu caracter satiric. Împotriva pedanteriei şi obscurantismului pe care i le reproşa lui Góngora, Quevedo şi-a propus o să publice o ediţie cu opere ale poeţilor renascentişti Francisco de la Torre şi Fray Luis de León.

Lirica de amor a lui Quevedo, considerată cea mai importantă din secolul XVII, este una paradoxică : deşi mizantrop şi misogin, a fost marele cântăreţ al dragostei şi al femeii. A scris numeroase poeme de amor (s-au păstrat mai mult de două sute), dedicate mai multor nume de femei: Flora, Lisi, Jacinta, Filis, Aminta, Dora... Pentru Quevedo, dragostea este un ideal intangibil, o luptă între elemente contrarii, un paradox ce doare şi provoacă durere, şi unde plăcerea este exclusă (şi totuşi durerea este căutată).

[modifică] Opera

[modifică] Opere politice

• „Politica lui Dumnezeu, guvernul lui Hristos” (publicată în două părţi, prima în 1626 şi a doua în 1655)
• „Viaţa lui Marco Bruto” (1644)
• „Lume efemeră şi deviaţii ale vârstei” (1621, publicată în 1852)
• „Mari anale de cincisprezece zile” (1621, publicată în 1788, referitoare la tranziţia de la domnia lui Felipe III a cea a lui Felipe IV)
• „Memorial pentru patronatul lui Santiago” (1628)
• „Execraţie împotriva evreilor” (1633)
• „Scrisoare adresată lui Ludovic al XIII-lea, cel preaînalt, atotputernic şi plin de serenitate” (1635)

[modifică] Opere ascetice

• „Providenţa lui Dumnezeu” (1641)
• „Viaţa sfântului Pavel” (1644)
• „Viaţa sfântului Toma de Villanueva” (1620)

[modifică] Opere filozofice

• „Leagănul şi înmormântarea” (1635)
• „Cele patru ciume ale lumii şi cele patru fantome ale vieţii” (1651)

[modifică] Critică literară

• „Ac pentru navigarea cultelor cu reţeta pentru a face Singurătăţi într-o zi” (1631), scriere satirică împotriva poeţilor reprezentanţi ai culteranismului
• „Limba latinofilă cultă” - manual de instrucţiuni pentru a vorbi şi scrie într-o limbă modernă cu multe cuvinte din latină, ironie la adresa scrierilor lui Góngora
• „Perinola” (1633, publicată în 1788) - atac împotriva cărţii „Para todos” („Pentru toţi”) a lui Juan Pérez de Montalbán
• „Poveste de poveşti” (1626) - reducere la absurd a colocvialismelor lipsite de semnificaţie