Ferdinand al III-lea de Toscana

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ferdinand al III-lea
Marele Duce Ferdinand stând în biblioteca sa, 1797, după Joseph Dorffmeister.
Marele Duce Ferdinand stând în biblioteca sa, 1797, după Joseph Dorffmeister.
Mare Duce de Toscana (prima domnie)
Domnie 22 iulie 1790 – 3 august 1801
Predecesor Leopold II
Succesor Louis I
(rege al Etruriei)
Mare Duce de Toscana (a doua domnie)
Domnie 27 aprilie 1814 – 18 iunie 1824
Predecesor Elisa Bonaparte
Succesor Leopold II
Căsătorit(ă) cu Luisa de Neapole și Sicilia
Maria Ferdinande de Saxonia
Urmași
Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana
Maria Theresa, regină a Sardiniei
Nume complet
Ferdinando Giuseppe Giovanni Baptista
Casa regală Casa de Habsburg-Lorena
Tată Leopold al II-lea, Sfânt Împărat Roman
Mamă Maria Louisa a Spaniei
Naștere 6 mai 1769
Deces 18 iunie 1824 (55 de ani)
Florența

Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana (6 mai 176918 iunie 1824) a fost Mare Duce de Toscana (1790–1801; 1814–1824). De asemenea, a fost Prinț-Elector și Mare Duce de Salzburg (1803–1806) și Mare Duce de Würzburg (1806–1814).

Biografie[modificare | modificare sursă]

Ferdinand s-a n[scut la Florența, Toscana, ca membru al Casei de Habsburg-Lorena. A fost al doilea fiu al împăratului Leopold, atunci Mare Duce de Toscana, și al soției acestuia, Infanta Maria Luisa a Spaniei. Când tatăl său a fost ales împărat al Sfântului Imperiu German, Ferdinand i-a succedat ca Mare Duce de Toscana, funcția fiind preluată oficial la 22 iuliee 1790.[1][2]

În 1792 în timpul Revoluției franceze, Ferdinand a devenit primul monarh care a recunoscut noua Republică Franceză și a încercat să conlucreze cu ea.[2] Totuși, cum Războaiele Revoluției Franceze au început, monarhii englezi și ruși l-au convins să se alăture de partea lor în Războiul Primei Coaliții.

Ferdinand a oferit aliaților săi suport pasiv și fără entuziasm și după ce a asistat un an la victorii răsunătoare ale francezilor, a devenit primul membru al coaliției care a renunțat. Prin proclamația dată 1 martie 1795, el a abandonat alianța și a declarat neutralitatea Toscanei.[3]

Ferdinand, Arhiduce de Austria

Normalizarea relațiilor cu Franța a ajutat la stabilizarea domniei sale timp de câțiva ani însă în 1799 a fost silit să fugă la Viena pentru protecție atunci când republicanii au stabilit un nou guvern la Florența. A fost obligat să renunțe la tron în 1801 prin Tratatul de la Aranjuez: Napoleon l-a dat deoparte pentru Regatul Etruriei creat ca o compensare pentru Casa de Bourbon din Parma deposedată prin Pacea de la Lunéville în același an (Ferdinand, Duce de Parma a renunțat la ambițiile teritoriale iar fiul său Louis a fost recompensat cu Regatul Etruriei creat din vechiul Mare Ducat al Toscanei).[2][1]

Ferdinand a fost compensat la rândul său cu Ducatul și Electoratul de Salzburg. De asemenea a fost numit Prinț-elector al Sfântului Imperiu Roman, rol expirat odată cu disoluția Imperiului în 1806.

La 25 decembrie 1805, Ferdinand a trebuit să renunțe la Salzburg care prin Tratatul de la Pressburg a fost anexat de fratele lui mai mare, împăratul Francisc al II-lea. Ferdinand a fost numit Duce de Würzburg, un stat nou creat pentru el din vechea episcopie de Würzburg. Odată cu disoluția Imperiului în 1806 el a luat noul titlu de Mare Duce de Würzburg.

La 30 mai 1814, după căderea lui Napoleon, Ferdinand a redevenit Mare Duce de Toscana. În 1815, Ducatul de Lucca a fost "decupat" din Toscana, din nou ca o compensație pentru Bourboni din Parma. (Lucca a fost reintegrat Toscanei în 1847.)

Ferdinand a murit în la Florența și a fost succedat de fiul său Leopold.

Familie și copii[modificare | modificare sursă]

La Neapole, la 15 august 1790 prin procură și la Viena la 19 septembrie 1790 în persoană, Ferdinand s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Luisa a celor Două Sicilii (1773-1802), fiica regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a Mariei Carolina de Austria. Împreună au avut cinci copii:

Primii doi copii, Carolina și Francesco au murit la vârste fragede (opt respectiv cinci ani). Soția sa, Marea Ducesă Luisa, a murit la 19 septembrie 1802 la naștere odată cu copilul; toți cei trei copii care au supraviețuit erau mici. Douăzeci de ani mai târziu, la Florența, la 6 mai 1821, Ferdinad s-a recăsătorit, de data asta cu mult mai tânăra Prințesă Maria Ferdinande de Saxonia (1796-1865). Ea era fiica lui Maximilian, Prinț de Saxonia și a primei soții a acestuia, Carolina de Bourbon-Parma; din a doua căsătorie nu au rezultat copii.

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
8. Leopold Iosif Carol, Duce de Lorena
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
4. Francisc I
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
9. Élisabeth Charlotte de Orléans
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
2. Leopold al II-lea
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
10. Carol al VI-lea, Împărat Roman
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
5. Maria Tereza a Austriei
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
11. Elisabeta Cristina de Braunschweig-Wolfenbüttel
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
1. Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
12. Filip al V-lea al Spaniei
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
6. Carol al III-lea
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
13. Elisabeta Farnese
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
3. María Luisa de Bourbon
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
14. Frederic August al II-lea, Prințul Elector
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
7. Maria Amalia de Saxonia
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
15. Arhiducesa Maria Josefa a Austriei
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Gilman, Daniel Coit, ed (1905). „Ferdinand III (1769–1824)”. The New International Encyclopædia. 7. New York: Dodd, Mead. pp. 539. http://books.google.com/books?id=4oRRAAAAYAAJ&pg=PA539#v=onepage&q&f=false. Accesat la 7 octombrie 2011 
  2. ^ a b c Chisholm, Hugh, ed (1910). „Ferdinand III (1769–1824)”. Encyclopædia Britannica. 10. New York: Encyclopædia Britannica Co.. pp. 268. http://books.google.com/books?id=lvEtAAAAIAAJ&pg=PA268#v=onepage&q&f=false. Accesat la 7 octombrie 2011 
  3. ^ Baines, Edward (1817). History of the Wars of the French Revolution. London: Longman, Hurst, et al. p. 136. http://books.google.com/books?id=9H3SAAAAMAAJ&pg=PA136. Accesat la 7 octombrie 2011