Febră aftoasă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Febra aftoasă este o boală infecţioasă de natură virală foarte contagioasă a rumegătoarelor paricopitate, suinelor, apare şi la elefanţi, şobolani şi arici. Cabalinele sau omul pot fi purtători sănătoşi de virus.
| Febră aftoasă | |
| Tipuri de virus: | |
| ICD-10 | B08.8 |
| ICD-9 | 078.4 |
| DiseasesDB | 31707 |
| MeSH | D005536 |
Cuprins |
[modifică] Etiologie
Agentul etiologic al bolii este un virus, lucru atestat pentru prima oară în anul 1897 de medicul şi bacteriologul german Friedrich Loeffler (1852-1915).
Loeffler filtrează prin porţelan sângele unui animal infectat, iar cu filtratul obţinut infectează animale sănătoase, demonstrând caracterul contagios al bolii.
Virusul este de tip ARN şi face parte din familia Picornaviridae, virusuri cu dimensiunea sub 25-30 nm, cu un înveliş proteic de forma unui icosaedru.
Când virusul vine în contact cu celula-gazdă, se fixează cu ajutorul receptorilor pe membrana celulară; după pătrunderea în interiorul celulei se desface învelişul proteic viral, iar ARN-ul viral va modifica codul genetic celular.
Celula-gazdă va începe să sintetizeze material viral, devenind o adevărată fabrică de viruşi. În final, membrana celulară se descompune, eliberând viruşii produşi, care vor infecta la rândul lor alte celule sănătoase.
[modifică] Căi de transmitere a bolii
În comparaţie cu alţi agenţi infecţioşi, unii cerecetători sunt de părere că este suficient un singur virus (teoretic) pentru a declanşa infecţia, ceea ce ar explica gradul mare de contagiozitate a bolii.
Febra aftoasă se transmite, în general, prin contact cu secreţii şi excreţii ale animalelor bolnave sau celor purtătoare de virus (cabaline infectate), vehiculate prin haine, alimente, furaje contaminate.
Pentru împiedicarea extinderii bolii se iau măsuri de carantină (izolarea tutor exemplarelor suspectate de infecţie), dezinfecţii riguroase, sistarea importului produselor de origine animală din ţările unde a fost declarată boala (declararea bolii fiind obligatorie).
Omul este ferit de pericolul îmbolnăvirii prin consum de carne infectată, deoarece virusul este inactivat de sucul gastric, însă pagubele produse de boală în domeniul creşterii animalelor sunt imense, în Europa de vest folosindu-se metoda de eradicare „culling” (omorârea efectivului de animale infectate).
În alte ţări se aplică, ca măsură preventivă, vaccinarea cu un virus inactivat, folosindu-se ca adjuvant hidroxidul de aluminiu. Dezavantajul acestei metode constă în faptul că animalele purtătoare de virus nu se mai pot deosebi prin metode serologice (determinări de anticorpi) de animalele vaccinate.
[modifică] Răspândire
Se poate spune că febra aftoasă este răspândită pe tot globul, caz excepţie fiind Noua Zeelandă, unde până în prezent nu au fost depistate cazuri de boală. În Australia ultimul caz a fost înregistrat în anul 1872.
Situaţia epizootologică (ultimul caz de infecţie) pe continentul american: SUA (1929), Canada (1952) şi Mexic (1954), în Europa: Norvegia (1952), Finlanda (1959), Suedia (1966), pe când în Africa şi Asia sunt şi în prezent cazuri frecvente enzootice de îmbolnăviri, de unde boala se poate răspândi sub formă de epizotii sau panzotii.
Perioade mai critice au fost între anii 1910–1912, 1919–1921, 1937–1939 şi 1950–1952. În anul 2001 a izbucnit din nou o enzootie în Marea Britanie, care a determinat aparţii sporadice de boală şi pe continent. Abia la 12 ianuarie 2002 s-a reuşit sistarea bolii.
Cazuri izolate de boală se mai semnalează în Africa, Asia şi uneori Europa.
[modifică] Simptome
[modifică] La bovine
Perioada de incubaţie al bolii este de 2 - 7 zile. Boala debutează cu stare febrilă (cu valori ale temperaturii de 42 °C, care durează cca. 3 zile, stare generală alterată, lipsa apetitului, sistarea producţiei de lapte, salivaţie abundentă, înroşirea şi inflamarea mucoasei bucale, botul uscat, încetarea rumegatului.
Faza următoare a bolii este semnalată de apariţia aftelor (vezicule) pline, la început, cu un lichid clar. Acestea pot apare pe mucoasa bucală, în regiunea interdigitală din regiunea copitei, pe uger. Starea generală se înrăutăţeşte, durerea suferită de animal se manifestă prin menţinerea închisă a gurii, mestecare în gol, paraplegii.
Pe locul aftelor sparte apar ulceraţii (eroziuni), care încep ulterior să se închidă. Procesul de vindecare a leziunilor bucale durează cca. 14 zile, iar a celor de la nivelul copitei durează o lună. Convalescenţa poate fi prelungită prin apariţia unor suprainfecţii secundare, bacteriene.
Între timp se pot observa cazuri noi de îmbolnăvire a animalelor sănătoase din efectiv.
Pe lângă formele mai uşoare de boală, care au fost descrise, cu un procent de letalitate (mortalitate) de 2 %, există şi forme cu evoluţie mai gravă, în care mortalitatea atinge 80 %. Aceste forme grave sunt cauzate de un agent infecţios mai virulent, miotrop, care cauzează miocardite (inflamaţia muşchiului inimii), mai ales la viţei, la care se constată o mortalitate ridicată, boala având o evoluţie supraacută, cu exitus în 24 de ore.
Imunitatea faţă de tipul de virus care a generat infecţia durează 12 luni la animelele vindecate. Pericolul mare constă în complicaţiile apărute prin suprainfecţii bacteriene secundare, ca: mastite cronice (inflamaţii ale ugerului), pododermatite cronice (inflamaţii ale copitei) sau miocardite cronice, care pot lăsa sechele definitive.
Diagnosticul diferenţial se face cu bolile cu simptome asemănătoare, ca:
- Stomatita veziculoasă
- Pesta bovină
- Rinotraheita infecţioasă a bovinelor
- Variola
- Alte boli care prezintă „afte” în tabloul clinic.
