Fahrenheit 451 (film)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Fahrenheit 451
Rating Rating.gif
Regizor François Truffaut
Scenarist Jean-Louis Ricard, François Truffaut
Producător Lewis M. Allen
Distribuitor Universal Pictures
Distribuție Julie Christie, Cyril Cusack, Oskar Werner
Premiera 1966
Premiera în România N/A
Premiera în Republica Moldova N/A
Durata 112 min.
Limba originală engleză
Premii N/A
Buget N/A
Pagina Cinemagia

Fahrenheit 451 este un film realizat în anul 1966 de François Truffaut, scenariul având la bază romanul cu același nume de Ray Bradbury. Filmul este regizat de François Truffaut, avându-i în rolurile principale pe Julie Christie, Cyril Cusack și Oskar Werner. Temperatura de 451 grade Fahrenheit (aprox. 233°C) este declarată a fi "temperatura la care hârtia începe să ardă".

Scenariul[modificare | modificare sursă]

Scenariul este aparent simplu: Montag este un „pompier” eficient, în pragul unei viitoare avansări, într-o lume (incredibilă) în care cartea, de orice natură ar fi ea, este cel mai mare și, poate, singurul dușman adevărat al omului acelor vremuri (viitoare, probabil). Misiunea lui (primară – dar și singura pentru că este exclus faptul ca pompierii ar fi luptat vreodată împotriva flăcărilor) este aceea de a detecta oamenii care dețin cărți (fapt totalmente ilegal), de a le percheziționa locuințele, cotloanele mobilierului și locurile ascunse (care sunt dintre cele mai ciudate) pentru a pune mâna pe toate cărțile, care sunt strânse, mai apoi, în saci și arse – proces care imprimă o bucurie devastatoare în sufletele acestor pompieri; o mulțumire de necrezut, sălbatică, oglindită crud in privirile lacome și satisfăcute, ca de canibali prea înfometați. În lipsa acestor neobișnuite activități, ei devin instructori pentru viitorii lor înlocuitori – elevi și studenți. Orele de studiu susținute sunt parcă de râs sau parcă de plâns – se fac demonstrații despre cum se caută sau se ascunde o carte, un fișier, o sursă scrisă de informare.

Cărțile sunt condamnate pentru că „îi fac pe oameni nefericiți”, îngândurați și antisociali; sunt „prostii care pot înnebuni omul” și “cei care le citesc devin nemulțumiți de viețile lor”. Biografiile sunt „povești despre morți”, iar fericirea este posibilă doar cu prețul egalității (un fel de comunism – în fond, toți locuitorii se numesc, între ei, „veri”). Este o lume imbecilizată prin excelență. Aici, știrile relatează evenimente de „mare importanță” statală, adică faptul că, într-o anume zi, au fost descoperite și arse „n” kilograme de cărți. Este o lume a oamenilor sterili unde lecturarea, desigur, este un act interzis și profan, dar când Montag se hotărăște ferm să descopere conținutul unei cărți („Trebuie să citesc. Am de recuperat totul!”), el citește extrem de greoi, aproape literal, urmărind paragrafele cu degetul și neomițând nimic din lectura sa – aceasta însemnând informații suplimentare, cum ar fi: editura, anul, localitatea, codul de înregistrare al cărții etc.

Oamenii abuzează de droguri, consumă foarte de multe pastile, probabil și ca înlocuitor al hranei, și – fapt remarcabil și strident – acestea nu au denumiri. Lucrurile, nu doar pastilele, se recunosc după culoare și după o cifră specifică, atașată. Oamenii se tem de denumiri, este o lume desemantizată, impersonală, rece. Rostirea unor cuvinte (ca „război”, „iubire” etc) este aproape un sacrilegiu. Ei își mai amintesc vag care este sensul lor sau că acestea au existat cu adevărat. Aici domină o frică naivă de recunoaștere, totul este înstrăinat, generalizat sau îndepărtat, omis. Ei practică o (aparentă) uitare impusă. În sinea lor se regăsesc, rar, semne ale civilizației părăsite… Monopolul, așa cum era de așteptat, aparține televiziunii, plină de programe stupide, ilogice, absurde, inutile, cu scopuri de pacifism extrem (și nejustificat); emisiunile răspund preocupărilor minuțioase pentru înfrumusețare a doamnelor, pentru întreținerea mediului casnic - spațiu care nu pare a fi părăsit. Străzile sunt mai mereu pustii, iar oamenii nu se pot dezlipi din fața fascinantului ecran.

Deși pare de necrezut, societatea aceasta mai are și cazuri izolate de iubitori ai cărților. Ei ripostează în acest loc unde sunt lipsiți de șansa libertății; nu se feresc să strige, să critice realul: „Nu trăiți, vă omorâți timpul!”. Ei (re)cunosc misterul și-l afirmă: „Cărțile astea aveau viață în ele. Mi-au vorbit.”. Unii le mănâncă interpretând ad litteram sintagma „hrană spirituală”: pentru suflet și pentru minte – de frică să nu le ardă cineva. Sau, în mod tragic, refuză să-și părăsească locuințele-biblioteci și acceptă să fie arși de vii, acolo, în mijlocul cărților, tărâm nespus de drag care le cere sacrificiul suprem – al morții acceptate și încuviințate cu durere.

Dar și mai incredibil este că toti acești iubitori de cultură, de lectură, de cuvinte, de idei, au cu adevărat un tărâm al lor. E departe, la marginea pădurii, pe urmele unei căi ferate împăienjenite de vegetație, demult nefolosită, de pe vremea când oamenii obișnuiau (încă) să citească. Aceasta este fabuloasa împărăție a oamenilor-cărți, adică a acelor oameni care au renunțat la identitatea umană și au adoptat-o pe cea a unei cărți (preferate) pe care au învățat-o pe de rost, de la cap la coadă și pe care o recită, cu drag și bucurie, oricui e dornic să cunoască. Ei sunt „pe dianafară vagabonzi, pe dinăuntru biblioteci” și se recomandă călduros: „Eu sunt Jurnalul lui Henri Brulard de Stendhal.”

Legături externe[modificare | modificare sursă]