Originile românilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Etnogeneza românească)
 |
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile conținute. |
Românii sunt o națiune care vorbesc limba română (limbă romanică) și care trăiesc în centrul și estul Europei. Originile românilor sunt comune cu cele ale Aromânilor și depășesc cadrul României actuale, dar sunt disputate, existând mai multe teorii, unele care se exclud reciproc, interpretând diferit sursele arheologice și istorice, fără ca vreuna dintre teorii să poată explica exhaustiv datele toponimice, lingvistice și etnografice.
Cuprins |
Teoria continuității pe teritorul Daciei romane exclusiv[modificare]
Este teoria adoptată de majoritatea istoricilor români. După ce romanii au cucerit Dacia în 105–106, a început un „proces de romanizare” a populațiilor locale, Dacii și Tracii adoptând treptat limba și obiceiurile latine. Aceasta este teoria clasică a continuității, așa cum este predată în România.
Argumente pentru:[modificare]
- Colonizarea intensivă a Daciei.
- Coloniștii proveneau din diferite provincii ale Imperiului Roman („ex toto urbe Romano”[1]), limba comună fiindu-le tuturor coloniștilor latina. În acest mediu multietnic, latina fiind singura limbă de comunicare, ar fi obținut poziția dominantă.
Argumente împotrivă:[modificare]
- Timpul de ocupație romană în Dacia nord-dunăreană ar fi fost relativ scurt: 165 de ani, în timp ce la sud de Dunăre, a durat șase veacuri, Israelul fiind "romanizat" 8 secole, insa acolo nu se vorbeste nici o limba latina, Britania la fel, nu vorbeste in latina, Palestina, etc...
- Romanii au administrat efectiv doar o mică parte a Daciei (aprox. 14% din teritoriul Daciei - o parte din Transilvania, Banatul și Oltenia, dar mai ales Dobrogea).
Teorii derivate[modificare]
- Dacia a fost nucleul vetrei străromâne.
- Procesul de romanizare i-a cuprins și pe „dacii liberi”.
- Populațiile romanice din sudul Dunării au provenit din migrații nord-sud, din Dacia spre Balcani (teorie adoptată de unii istorici iugoslavi, bulgari, iar mai recent sârbi și macedoneni).
Argument pentru teoriile derivate:[modificare]
- Prin schimburile comerciale și statutul de „lingua franca” al limbii latine în zonă, procesul de romanizare s-a putut întinde mult peste hotarele Imperiului Roman, așa cum astăzi Limba engleză și modul de viață european au cuprins majoritatea lumii, depășind mult limitele fostului imperiu britanic și ale celorlalte imperii coloniale.
Argumente împotriva teoriilor derivate:[modificare]
- Nu există dovezi că procesul de romanizare i-a cuprins și pe „dacii liberi”.
- În aromână lipsesc multe elemente din lexicul slav al limbii române, precum și împrumuturile ungurești și nemțești directe de termeni comerciali și organizatorici medievali, prezenți în română.
Teoria migrației[modificare]
Este teoria adoptată de majoritatea istoricilor maghiari, germani și ruși. Este numită și „Teoria Rössleriană” după Robert Rössler, cel mai cunoscut promotor al acestei teorii. După sosirea triburilor slave și maghiare, în Panonia și în bazinul Dunării mijlocii în jurul anului 895 d.Hr., la îndemnul regilor ungari doritori de a repopula partea de răsărit a regatului și regiunile vecine după marea invazie mongolă din 1241, populația romanică ar fi imigrat din Balcani și s-ar fi stabilit în Banat, în Transilvania, și de acolo, ulterior, ar fi "descălecat" peste Carpați pe teritoriile Principatelor (Voievodatelor) Române, adică ale actualelor țări România și Republica Moldova, ulterior nu numai sosirii slavilor și maghiarilor, dar și sașilor și tătarilor în aceste teritorii.
Argumente pentru:[modificare]
- Eutropius susține că retragerea coloniștilor romani în timpul domniei lui Aurelian ar fi fost completă.[2]
- Etimoanele „slave” provin preponderent din sudul Dunării, 1000 de la bulgari și 60 de la sârbo-croați.[3]
- Dintre graiurile limbii române, cele mai apropiate de limbile aromâniilor, megleniților și istro-românilor de la sud de Dunăre, sunt cele vorbite în Banat, în valea Timocului și în Oltenia.
- Creștinismul ortodox la români a folosit limba slavonă bisericească, depinzând la origine de patriarhatele Peć, Ohrida și Constantinopol.
- Nu există urme de influență germanică în română, deși în secolele V și VI Dacia era locuită sau supusă migrațiilor unor triburi germanice.
- Aproape 200 de cuvinte românești sunt comune cu echivalente albaneze (de ex. moș, copil, mal, murg, barză, viezure, abur, rezema, zer, urdă, gălbează, zgarda, zgârma, sâmbure, mazăre, măgar, bunget, cioc, căciulă).
- Nu sunt izvoare scrise care să confirme prezența unor populații romanice în Dacia între evacuarea romană și secolul X. Există urme arheologice de populație în această perioadă, dar nu dovezi de netăgăduit că aceste populații erau romanofone.
Argumente împotrivă:[modificare]
- În limba română sunt păstrate cuvinte de bază ale religiei creștine de origine latină: Dumnezeu, cruce, creștin, credință, biserică, rugă, rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân, Paște, Rusalii, Sân (Sân Petru, Sân Nicoară, Sân Toader, Sânta Maria, Sânziene, Sângeorz) ; în schimb lipsesc împrumuturile grecești directe de termeni religioși creștini, prezente în aromână : termenii religioși creștini din limba română au fost preluați prin intermediul slavonei.
- Faptul că nu sunt urme germanice în română nu este semnificativ, deoarece chiar dacă, așa cum spun „röslerienii” etnogeneza Românilor ar fi început excluziv în sudul Dunării, și acolo a avut loc o conviețuire între romanici și germanici (goți, apoi lombarzi), atestată de descoperirile făcute de arheologii sârbi. Nici limba latină din Italia nu a fost influențată de limbile germanice, deși, odată ajunși acolo, goții și lombarzii au stăpânit Italia timp de veacuri[4].
- S-au păstrat numele antice ale tuturor marilor râuri: Argeș, Buzău, Criș, Dunărea, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someș, Timiș, Tisa, etc, toate, nume atestate înainte de cucerirea romană.
- Cuvintele comune cu echivalente albaneze atestă cel mult o moștenire în comun a unor resturi de lexic daco-moesic și nu împrumutarea din albaneză în română. Unele lexeme românești din substrat nici nu au echivalent în albaneză.
- Izvoarele care nu menționează populația romanică din nordul Dunării, nu menționează nici populația romanică din peninsula Balcanică, și nici-o cronică nu menționează vreo migrație de populații romanice din Balcani înspre teritoriile nord-dunărene românești ; singurele migrații atestate de surse sunt strămutarea unor populații romanice din nord-vestul peninsulei balcanice (deci din Panonia de sud) înspre est, din ordinul dat de un han avar (așadar, înainte de venirea ungurilor în Panonia) și un schimb de populație din anul 976 între Imperiul Bizantin și regatul cehoslovac al Moraviei Mari, relatat de cronicarul bizantin Ioan Sculițis (Ἰωάννης ὁ Σκυλίτζης) : alungați de împăratul Vasile al II-lea căruia i se opuseseră, "Vlahii" din valea Margăi fură stabiliți în Vlahia moravă, fiind înlocuiți în locurile lor de baștină cu Sârbi albi care denumiră râul și valea : Morava (în centrul actualei Sârbii)[5].
- Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blaki”, „blahi” sau „blazi” (vlahi = români).
Teorii derivate[modificare]
- Toți dacii fiind uciși în bătăliile pentru Dacia, populația ulterioară anului 106 ar fi fost un amestec de coloniști veniți din tot Imperiul Roman, fără substrat local - de unde absența cuvintelor dace în limba română, cele socotite ca atare fiind albaneze.
- Toți romanii retrăgându-se la sud de Dunăre în 272-275, Dacia ar fi fost populată exclusiv cu germanici și cu slavi, dar în mod răzleț, așa încât maghiarii ar fi fost, după anul 900, prima populație sedentară în acest teritoriu.
- Conform unor teze publicate în Grecia,[6] romanicii sud-dunăreni nu ar fi traci romanizați, ci greci romanizați, iar românii, trăgându-se din romanicii sud-dunăreni, ar fi la rândul lor de origine inițial elină.
- Există și sugestia/opinia că valahii (românii) de la nord de Dunăre ar fi o ramură veche aparținând populației latine care a format imperiul Roman. Lor li s-au alăturat urmașii coloniștilor romani care s-au așezat in Dacia [7]
Argumente împotriva teoriilor derivate:[modificare]
- Deoarece dacii sunt atestați nu numai în Dacia, ci și în teritoriile vecine ale statului roman (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moësia superior, Moësia inferior, Dardania, Scythia minor), unii făcând chiar carieră militară, este clar că dacii nu au „pierit în întregime”, fără să mai vorbim de populația numită „dacii liberi” și cele numite carpi și costoboci, dintre care o parte au trecut în împeriu la sosirea Hunilor.
- Teoriile elinocentriste conform cărora toți romanicii răsăriteni ar fi de origine greacă, și cele latinocentriste conform cărora proto-românii ar fi contemporani cu primii latini, nu sunt recunoscute în lumea științifică pe plan internațional, impedimentul de căpătâi fiind împrejurarea că în sud-estul Europei nu este atestată nici-o populație italică anterioară Imperiului Roman, și nici-o romanizare a grecilor pe vremea acestuia (dimpotrivă, romanicii se elenizau, iar Imperiul Roman de Răsărit era în fază avansată de (re)grecizare încă din timpul lui Iustinian I, în sec. al VI-lea).
Teoria continuității în tot bazinul Dunării de Jos[modificare]
Este teoria adoptată de istoricii actuali, în frunte cu Florin Constantiniu[8], dar încă din prima jumătate a secolului XX, a fost susținută de Theodor Capidan, Constantin Daicoviciu, Nicolae Iorga și Vasile Pârvan. Etnogeneza proto-românilor prin romanizarea Tracilor (Dacii fiind, după Herodot, partea de nord a Tracilor și „cei mai viteji dintre Traci”) a avut loc pe ambele maluri ale Dunării, între frontiera de nord a Imperiului și Linia Jireček, indiferent de durata dominației romane (care, pe malul sudic, în Moesia și în Scythia minor, a durat șase secole). Separarea Daco-Românilor nord-dunăreni de Istro-Românii, Aromânii și Megleniții sud-dunăreni nu provine din migrații ale proto-românilor, ci din imigrația în zonă a Slavilor, care au izolat diferitele populații est-romanice unele de celelalte, ceeace explică diferențele observate între cele patru limbi romanice orientale. Nicolae Iorga denumea bazinul Dunării de Jos : „Vatra străromână”.
Argumente pentru:[modificare]
- Geto-dacii au fost o populație tracică de limbă indo-europeană din grupul satem (limba latină fiind din grupul centum) care trăia în bazinele Dunării de jos și al Mariței, corespunzătoare împărțirilor administrativ-teritoriale „Diocesis Thraciae” și „Diocesis Daciae”. În aceste regiuni întinse, populația romanică s-a aflat în interiorul statului roman timp de circa șase secole la sud (în contrast cu perioada scurtă de 165 de ani în cazul Daciei nord-dunărene), fără ca schimburile comerciale, transhumanța și amestecul populațiilor să fi încetat, așa cum o dovedesc tezaurele, patronimele din inscripții și izvoarele vremii.
- Campaniile in Dacia Traiana ale împăratului roman Constantin, podul construit peste Dunăre în 328 între Sucidava și Oescus, reanexarea unei părți a Daciei Traiana de către Constantin cel Mare[9], faptul că titlul Dacicus Maximus luat de Constantin în 336 e.n. dovedește o reînnoire a unui anumit control al imperiului roman în Dacia Traiana [10] sunt elemente mai puțin incluse în argumentele pro și contra.
- Lingviștii Skok și Konstantin Jireček au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab romanizată) și trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munții Haemus (actualii Balcani și Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat. Prin urmare, limba romanică orientală, supranumită de lingviști protoromână, s-a vorbit la nord de linia Jiřeček până la limita extrem nordică a transhumanței păstorilor romanici, limită care până în secolul XI est imposibil de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a actualei Românieii.
- Cronicarii bizantini Teofan Spovednicul și Teofilact din Simocatta atestează că în sec. VI, populația romanică era prezentă în imperiu[11]. Astfel, continuitatea populației latinofone din bazinul Dunării de Jos este atestată, chiar dacă nu i se poate defini o arie de răspândire precisă și fixă înainte de sec. XI. Imposibil de asemenea de determinat procentul populației romanice printre celelelte în diferitele teritorii, dar Theodor Capidan, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga și Alexandru Xenopol au presupus-o majoritară în jurul marilor masive muntoase, unde se putea refugia în caz de primejdie și unde practica păstoritul, aceasta atât în sudul cât și în nordul Dunării de jos.
- Fenomene similare de supraviețuire a unor populații romanice în jurul unor masive muntoase-refugiu s-au produs în aceeași epocă și în apus (masivele Ardeni și Vosges, munții Alpi), unde populațiile respective au fost denumite de germanici: valcheren, wallons, welschen (toate aceste etnonime având etimon comun cu termenul valahi).
- Diferențierea limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingviști dialecte ale limbii române, iar de alții limbi de sine-stătătoare, se explică prin izolarea diferitelor populații romanice, acestea fiind sedentare și nu migratoare : la nord de Dunăre, în valea Timocului și în Dobrogea, apare dialectul dacoromân, iar la sud de Dunăre : aromâna, meglenoromâna și istroromâna[12]. Procesul de diferențiere, care nu necesită premisa unor migrații neatestate și explică diferențele lingvistice și toponimia, este similar cu procesele din aceeași epocă în alte arii de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spațiul iberic, spațiul galic și spațiul italic.
Argumente împotriva continuității în tot bazinul Dunării de Jos:[modificare]
- Frecvența și violența năvălirilor, precum și violența războaielor dintre popoarele migratoare și Imperiul Bizantin (de exemplu cele purtate de împăratul Vasile al II-lea) nu sunt compatibile cu o etnogeneză pe un teritoriu atât de larg.
- Persistența nomadismului „Vlahilor” și a transhumanței lor pastorale pâna la sfârșitul secolului XIX, arată că migrațiile mai timpurii sunt probabile.
- Diferențierea limbii romanice orientale în mai multe ramuri este tardivă (secolul al XII-lea), ceeace arată o origine geografică comună mai restrânsă, fie ea doar în nordul sau doar în sudul Dunării, sau de-a lungul fluviului.
Alte elemente în relație cu etnogeneza Românilor[modificare]
Până în secolele XVIII-XIX, în teritoriile dinspre Dunăre, care în antichitate erau provinciile Moësia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, chiar și în Dardania (Kosovo și Bosnia) a existat o populație daco-românească (și nu aromână) numeroasă, încă nesârbizată și nebulgarizată, înregistrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane[13]. Românii din Banatul sârbesc și cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit și vorbește graiuri din dialectul dacoromân. Au fost și grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia și Croația, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată[14]. Numai părinții și bunicii născuți la debutul sec. XX mai știau românește. Unii urmași știu doar că dincolo de apartenența la ethnos-ul sârb au ascendență română. Un oarecare interes a început să (re)apară în mass-media din România abia după 1995.
Bibliografie[modificare]
- Gilles Veinstein și Mihnea Berindei : Imperiul Otgoman și țările române. EHESS, Paris, 1987
- Demetrie Cantemir : Hronica vechimii Romano-Moldo-Vlahilor (Berlin, 1708, reeditat la București 1901).
- Neagu Djuvara : Țările române între Orient și Occident. P.U.F., Paris, 1989.
- Catherine Durandin : Istoria Românilor. Fayard, Paris. ISBN: 2-213-59425-2.
- Nicolae Trifon : Aromânii, un popor care se duce. Paris. ISBN: 2-909899-26-8.
- Nicolae Iorga : Istoria Românilor și a romanității orientale. Universitatea din București, 1945.
- Nicolae Iorga : Istoria (A)românilo din Peninsula Balcanică. Universitatea din București, 1919.
- Karl Sanfeld : Lingvistica balcanică. Klincksieck, Paris, 1930.
- Alexandru Xenopol : Istoria Românilor din Dacia Traiană. Cartea Românească, București, 1925.
Referințe[modificare]
- ^ Eutropius (8, 6),„Traianus victa Dacia ex toto urbe Romano infinitas copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas”
- ^ Eutropius, 9,13 și următoarele
- ^ În baza materialului lexical consemnat de DEX, ediția 1975.
- ^ People and identity in Ostrogothic Italy, 489-554, de Patrick Amory, Cambridge University Press, 2003, ISBN 0521526353 9780521526357 0521571510 9780521571517
- ^ T.J. Winnifruth : Badlands-Borderland, 2003, page 44, "Romanized Illyrians & Thracians, ancestors of the modern Vlachs", ISBN 0-7156-3201-9
- ^ C. Tsitselikis Minorități și străini în Grecia, în: G. de Rapper și Pierre Sintes, Simpozion Nommer et classer dans les Balkans, Casa Științelor umane, MMSH, Aix-en-Provence, 2005, Franța
- ^ Sir Edwin Pears in cartea The fall of Constantinople: being the story of the Fourth Crusade by Sir Edwin Pears (1886, ed. New York Harper and Brothers)
- ^ Florin Constantiniu: O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 2008, ISBN: 973-637-179-0.
- ^ Ioan I. Russu Miscellanea Dacia Cluj 1947 p.414
- ^ Crisis of empire, A.D. 193-337, The Cambridge ancient history. Vol. 12, edited by Alan Bowman, Averil Cameron, Peter Garnsey. ISBN 9780521301992 0521301998
- ^ T.J. Winnifruth : Badlands-Borderland, 2003, page 44, "Romanized Illyrians & Thracians, ancestors of the modern Vlachs", ISBN 0-7156-3201-9
- ^ Dimitrie Macrea, Probleme de lingvistică română, București, 1961
- ^ Cercetări a făcut în anii 1950–60 istoricul exilat în Franța Nicoară Beldiceanu, care era și turcolog
- ^ D. Macrea, Probleme de lingvistică română, București, 1961, pp. 58-59
Vedeți și[modificare]
- Teoria lui Roesler și contracararea ei într-un text de Dimitrie Onciul
Legături externe[modificare]
|
||||||||||||||||||||||||||
