Elizabeth Bowes-Lyon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Elisabeta Bowes-Lyon)
Salt la: Navigare, căutare
Elisabeta Bowes-Lyon
Portret de Richard Stone, 1986
Portret de Richard Stone, 1986
Regină a Regatului Unit; Împărăteasă a Indiei
Domnie 11 decembrie 1936 – 6 februarie 1952
Încoronare 12 mai 1937
Căsătorit(ă) cu George al VI-lea al Regatului Unit
Urmași
Elisabeta a II-a
Prințesa Margaret, Contesă de Snowdon
Nume complet
Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon
Casa regală Casa de Windsor
Tată Claude Bowes-Lyon, al 14-lea Conte de Strathmore și Kinghorne
Mamă Cecilia Bowes-Lyon, Contesă de Strathmore și Kinghorne
Naștere 4 august 1900(1900-08-04)
Londra sau Hitchin
Deces 30 martie 2002(2002-03-30)
(&&&&&&&&&&&&&101.&&&&&0101 ani, &&&&&&&&&&&&&238.&&&&&0238 zile)
Royal Lodge, Windsor
Înmormântare 9 aprilie 2002
Capela St George, Castelul Windsor

Elisabeta Bowes-Lyon (Elizabeth Angela Marguerite; 4 august 190030 martie 2002) a fost soția regelui George al VI-lea al Regatului Unit. După decesul soțului său, a fost cunoscută sub numele de Regina Mamă Elisabeta[1][2][3] pentru a evita confuzia cu fiica sa, Elisabeta a II-a. Înaintea ca soțul ei să devină rege, din 1923 până în 1936, a fost cunoscută ca Ducesa de York.

Născută într-o familie de nobili scoțieni, ea a devenit cunoscută în 1923, când s-a căsătorit cu Albert, duce de York, cel de al doilea fiu a Regelui George al V-lea și a Reginei Maria. În postura de ducesă a York-ului, împreună cu soțul ei și cu cele două fiice ale lor, Elisabeta și Margaret, Elisabeta a reprezentat idei tradiționale ale familiei și serviciului public. Ea și-a asumat o varietate de angajamente publice și a devenit cunoscută ca Ducesa Zâmbitoare, datorită zâmbetului său pe care îl adopta în public.

În 1936, soțul Elisabetei a devenit rege în mod neașteptat atunci când cumnatul ei, Edward al VIII-lea, a abdicat pentru a se căsători cu americanca divorțată Wallis Simpson. Elisabeta, în calitate de regină, l-a însoțit pe soțul său în tururi diplomatice în Franța și în Statele Unite ale Americii, în perioada premergătoare la Al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, spiritul ei aparent neîmblânzit a oferit sprijin moral publicului britanic. Ca o recunoaștere a rolului ei ca instrument de propagandă, Adolf Hitler a descris-o pe Elisabeta ca fiind „cea mai periculoasă femeie din Europa”. În urma războiului, sănătatea soțului ei s-a deteriorat, Elisabeta rămânând văduvă la vârsta de 51 de ani.

La moartea cumnatei sale, Regina Maria, în 1953, cumnatul său locuind în străinătate, iar fiica sa cea mare având 25 de ani, Elisabeta a devenit membru marcant al familiei regale și a dobândit un statut de matriarhală a famililor. În anii de mai târziu, ea a fost un membru considerabil popular în familie, atunci când alți membrii aveau de suferit din cauza dezabrobării publice. Ea a continuat o viață publică activă până la doar câteva luni înainte de moartea sa, la vârsta de 101 de ani, la șapte săptămâni după moartea celei mai tinere dintre cele două fiice ale sale, Prințesa Margaret.

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Castelu Glamis, reședința familiei

Elisabeta Bowes-Lyon a fost al noulea din zece copii ai celui de-al 14-lea Conte de Strathmore și Kinghorne, Claude George Bowes-Lyon și ai soției lui ecilia Bowes-Lyon. Printre strămoșii ei se numără primul ministru William Cavendish-Bentinck, al 3-lea Duce def Portland și Richard Wellesley, Primul Marchiz Wellesley (guvernator al Indiei) și fratele mai mare al altui prim ministru Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington.

Locul nașterii sale rămâne incert, însă cel mai probabil s-a născut în casa părinților ei din Londra sau într-o ambulanță trasă de cai, în drum spre spital.[4] Nașterea ei a fost înregistrată la Hitchin, Hertfordshire,[5]

Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la St Paul's Walden și la reședința familiei, castelul Glamis din Scoția. Până la vârsta de opt ani, a fost educată acasă de o guvernantă, având înclinații spre domeniul sportiv, ponei și câini.[6] Apoi a început școala la Londra, unde materiile preferate au fost literatura și scriptura. După ce s-a întors la educația particulară cu o guvernantă germană, a trecut examenele la vârsta de 13 ani.[7]

Atunci când a împlinit 14 ani, Marea Britanie a declarat război Germaniei în timpul Primului Razboi Mondial. Fratele ei mai mare, Fergus Bowes-Lyon, care era ofițer a fost ucis în misiune în Franța în bătălia de la Loos în 1915. Alt frate, Michael, a fost dat dispărut în misiune în mai 1917. Fusese capturat și a fost prizonier de război până la terminarea acestuia. Glamis a devenit casă de covalescență pentru soldații răniți.

Căsătoria cu Prințul Albert[modificare | modificare sursă]

Prințul Albert – "Bertie" pentru familie – a fost al doilea fiu al regelui George al V-lea. Inițal el a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta în 1921 însă ea a refuzat fiindu-i teamă că n-o să mai aibă "niciodată libertatea să gândească, să vorbească și să se poarte după cum simte cu adevărat".[8] Când Albert a declarat că nu se va căsători cu altcineva, mama lui, regina Mary a vizitat Glamis-ul.

În cele din urmă Elisabeta a acceptat să se căsătorească cu Albert în ciuda îndoielilor ei legate de viața regală.[9] Logodna a fost anunțată în ianuarie 1923 iar nunta a avut loc la 26 aprilie 1923 la Westminster Abbey. Elisabeta a devenit Alteța Sa Regală Ducesa de York.

Ducesa de York[modificare | modificare sursă]

Ducele (dreapta) și Ducesa de York în Queensland, 1927

După o vizită plină de succes în Irlanda de Nord în iulie 1924,Guvernul Laburist a aprobat ca Albert și Elisabeth să călătorească în Africa de Est din decembrie 1924 până în aprilie 1925. Guvernul Laburist a fost înfrânt de Conservatori în cadrul alegerilor generale în luna noiembrie (pe care Elisabeth le-a descris ca „minunate” către mama ei și Guvernatorul General al Sudanului Anglo-Egiptean, Sir Lee Stack, a fost asasinat trei săptămâni mai târziu. În ciuda acestui fapt, călătoria a continuat și ei au vizitat Aden, Kenya, Uganda și Sudanul, dar Egiptul a fost evitat datorită tensiunilor politice. Albert avea probleme de exprimare, care îi afectau abilitatea de a ține discursuri și după luna octombrie 1925, Elisabeth l-a ajutat pe perioada tratamentului condus de Lionel Logue, episod ecranizat în anul 2010 în filmul „The King’s Speech”. În anul 1926, cuplul a avut primul lor copil, Prințesa Elisabeth – „Lilibet” pentru familie – care mai târziu a devenit Regina Elisabeth a II-a. Margaret Rose, o altă fiică, s-a născut patru ani mai târziu. Albert și Elisabeth, fără copilul lor, au călătorit în Australia să deschidă Casa Parlamentului în Canberra în anul 1927. După cum spunea ea însăși, se simțea „mizerabil pentru că a trebuit să își lase copilul”. Călătoria lor pe apă i-a condus prin Jamaica, prin Canalul Panama și prin Pacific; Elisabeth s-a frământat constant cu privire la copilul ei din Britania, însă cu toate acestea călătoria lor a fost un succes în domeniul relațiilor publice. Ea a încântat publicul în Fiji când, în timp ce strângea mâna unui șir lung de oaspeți oficiali, a strâns și laba unui câine care trecea printre persoanele prezente la ceremonie. În Noua Zeelandă datorită unei răceli, a lipsit de la unele angajamente, dar a petrecut momente frumoase la un eveniment de pescuit local. În timpul călătoriei de întoarcere, prin Mauritius, Canalul Suez, Malta și Gibraltar vasul lor de transport, HMS Renown, a suferit un incendiu și ei s-au pregătit să abandoneze vasul înainte ca incendiul să fie controlat.

Ascensiunea și abdicarea lui Eduard al VIII-lea[modificare | modificare sursă]

În 20 ianuarie 1936, Regele George al V-lea a murit și succesiunea s-a transferat fratelui lui Albert, Prințului Eduard, Prinț de Wales, care a devenit Regele Eduard al VIII-lea. George și-a exprimat rezerva asupra celui mai mare copil al său: „Mă rog Domnului ca fiul meu să nu se căsătorească niciodată și că nimic nu va interveni în între Bertie și Lilibet și tron”. Parcă pentru a satisface dorința tatălui său, Eduard a forțat o criză constituțională, insistând să se căsătorească cu Doamna Wallis Simpson, americancă divorțată. Deși în mod legal Eduard ar fi putut să se căsătorească cu Doamna Simpson, ca rege el era de asemenea conducătorul Bisericii Angliei, care în perioada respectivă nu permitea recăsătorirea persoanelor divorțate. Miniștrii lui Eduard credeau că poporul nu o va accepta niciodată pe doamna Simpson ca regină și l-au consiliat impotriva căsătoriei. În calitate de monarh constituțional, Eduard a fost obligat să țină cont de sfatul miniștrilor. Decât să abandoneze planurile de a se căsători cu doamna Simpson, Eduard a ales să abdice în favoarea lui Albert,ref>The Duke of Windsor, p. 387</ref> care fără tragere de inimă a devenit rege în locul său, în 11 decembrie 1936. Albert și-a luat numele regal de George al VI-lea. El și Elisabeth au fost încoronați rege și regină ai Marii Britanii, Irlandei și Domeniilor Britanice, și Împărat și Împărăteasă a Indiei în data de 12 mai 1937, dată deja nominalizată pentru încoronarea lui Eduard al VIII-lea. Coroana reginei Elisabeth era constituită din platină și diamant Koh-i-Nor. Eduard și Doamna Simpson s-au căsătorit și au devenit Ducele și Ducesa de Windsor, însă în timp ce Eduard era o maiestate regal, George al VI-lea de decis să-i retragă titlul Ducesei, decizie care a fost susținută de Elisabeth.[10] Ulterior, Elisabeth a fost citată ca referindu-se la Ducesă cu apelativul: „acea femeie”. În ceea ce o privește pe Ducesă, ea se referea la Elisabeth numind-o „Cookie” (Prăjiturica).[11]

Regină a Marii Britanii (1936–1952)[modificare | modificare sursă]

Vizite de stat și turnee regale[modificare | modificare sursă]

Regele George VI si Regina Elisabeta vizitează Pavilionul Canadian din cadrul Târgului Mondial din New York 1939

Regele George al VI-lea și Regina Elisabeth au vizitat Pavilionul Canadian în 1939 în New York. În vara anului 1938, o vizită de stat a Regelui și a Reginei în Franța a fost amânată pentru trei săptămâni din cauza decesului mamei Reginei, Lady Strathmore. În următoarele două săptămâni, Norman Hartnell a creat un trusou complet alb pentru Regină, care nu putea purta haine colorate deoarece era încă în doliu.

Scopul vizitei era să asigure suport solidarității anglo-franceze în fața agresiunii Germaniei Naziste. Presa franceză aducea elogii șarmului cuplului regal în timpul vizitei întârziate dar încununate de succes, elogii amplificate de garderoba lui Hartnell. Cu toate acestea, agresiunea nazistă a continuat și guvernul s-a pregătit de război. După ce se părea că Convenția de la Munchen din 1938 va preveni instalarea unui conflict armat, Neville Chamberlain, Primul Ministru britanic, a fost invitat la balconul Palatului Buckingham, împreună cu Regele și Regina să primească aclamațiile din partea unei mulțimi de binevoitori. În timp ce era foarte populară în rândul publicului general, politica lui Chamberlain împotriva lui Hitler era subiectul unei opoziții în Camera Comunelor, ceea ce l-a condus pe istoricul John Grigg să descrie comportamentul Regelui prin asocierea lui cu un politician ca „cel mai anticonstituțional act al suveranității britanice în secolul actual”. În orice caz, istoricii au argumentat prin faptul că Regele doar a urmat sfatul ministerial și a acționat după cum a fost constituțional constrâns să o facă. În luna iunie 1939, Elisabeth și soțul ei au făcut un turneu în America de Nord. Turneul trebuia să asigure suport transatlantic în caz de război, și să afirme poziția Canadei ca regat suveran care are aceeași persoană ca Britania în poziția de monarh. Turneul lor a constat în traversarea Canadei de la coastă la coastă și înapoi, și traversarea SUA, unde au vizitat familia Roosevelt la Casa Albă și la reședința lor din Hudson Valley.

După cum se spune în legende, în timpul uneia dintre primele întâlniri ale cuplului regal cu mulțimile, un veteran din Al Doilea Război al Burilor a întrebat-o pe Elisabeth: „Sunteți scoțiană sau englezoaică?”. Ea a replicat: „Sunt canadiană!”. Primirea lor de către publicul din Canada și SUA a fost extrem de entuziastă și a condus la disiparea pe scară largă a oricărui sentiment rezidual că George și Elisabeth ar fi un substituent neconform pentru Eduard. Mai critică, Prima Doamnă a Statelor Unite ale Americii, Eleanor Roosevelt, a spus că Elisabeth este „perfectă ca Regină, grațioasă, informată, spune lucrurile care trebuie, și că e bună dar puțin conștientă de statutul ei regal”. Elisabeth i-a spus Doamnei Prim Ministru Mackenzie King că „turneul ne-a format” și s-a întors în Canada frecvent, atât în turnee oficiale cât și private. Informații suplimentare: Istoria monarhiei în Canada

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Portret al Reginei pictat de Sir Gerald Kelly

În timpul celui de Al Doilea Război mondial, Regele și Regina au devenit simboluri ale determinării naționale de a lupta împotriva fascismului.[12] La scurt timp după Declarația de război, a fost concepută Cartea Reginei despre Crucea Roșie. Cincizeci de autori și artiști au conrtibuit la conceperea cărții, care s-a evidențiat datorită portretului făcut Reginei de Cecil Beaton și s-a vândut în sprijin la Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie.[13] Elisabeta a refuzat să părăsească Londra sau să își trimită copiii în Canada, chiar și în timpul bombardamentului cunoscut sub numele de The Blitz, atunci când a fost sfătuită de Cabinet să o facă. Ea a spus:: „Copiii nu vor plecă fără mine, eu nu îl voi părăsi pe Rege, iar Regele nu va pleca niciodata”.[14]

Ea a vizitat trupe, spitale, fabrici și părți ale Britaniei care au fost atcate de Luftwaffe din Imperiul German 1933-1945 în special partea estică, de lângă Porturile Londrei. Prima dată vizitele ei au provocat ostilitate. Se arunca cu gunoi în ea și mulțimile țipau, în mare parte pentru că era îmbrăcată în haine scumpe care serveau să o îndepărteze de populația care suferea din cauza privațiunilor cauzate de război.[15] Ea a explicat că publicul venea îmbrăcat în cele mai bune haine pe care le avea, deci s-a gândit să facă la fel; Norman Hartnell o îmbrăca mereu în culori suave și niciodată negru, pentru a simboliza „curcubeul sperantei”.[16] Atunci când Palatul Buckingham a suferit numeroase bombardamente, Elisabeta a putut spune „Imi pare bine că am fost bombardați. Mă face să simt că pot privi acum Costa de Est în față ochilor.”[17]

Deși Regele și Regina și-au petrecut Ziua Muncii la Palatul Buckingham,parțial și din motive de securitate și probleme de familie, ei și-au petrecut noaptea la Castelul Windsor, situat la 20 de mile (32 km) la vest în centrul Londrei, împreună cu Prințesele Elisabeta și Margaretă. Castelul a pierdut multe din lucrurile sale în favoarea armatei și melte din încăperile acestuia au fost distruse.[18] Geamurile erau sparte de suflurile exploziilor și treebuiau înlocuite.[19] În același timp cu Războiul ciudat, Regina a fost data Formării revoltei, din cauza temerilor privind o invazie iminentă.[20]

Din cauza influenței sale asupra poporului Adolf Hitler o numea „cea mai periculoasă femeie din Europa.” Cu toate acestea, în defavoarea războiului, atât ea cât și soțul ei, la fel ca mare parte din Parlamentul Regatului Unit, dar și Publicul britanic, erau susținători ai liniștirii și ai Prim-ministrului Neville Chamberlain, care credea, după Primul Război Mondial, că războiul trebuie evitat cu orice preț. După ieșirea lui Chamberlain din viața politică, Regele l-a rugat pe Winston Churchill să alcătuiască un guvern nou. Deși Regele era reticent la a-l susține pe acesta, în timp util atât Regele cât și Regină au ajuns să îl respecte pe acesta pentru ceea ce ei considerau a fi curaj și solidaritate.[21][22] La sfârșitul războiului în 1945, Churchill a fost invitat pe balcon cu un gest similar cu cel arătat lui Chamberlain.

Anii de după război[modificare | modificare sursă]

În timpul Alegerilor Generale Britanice din 1945, Partidul Conservator al lui Churchil a pierdut în fața Partidului Libutilor a lui Clement Attlee. Opiniile politice ale Elisabetei erau rareori dezvăluite,[23] dar într-o scrisoare scrisă în 1947, descrie „sperantele lui Attlee pentru un rai de Socialism pe pamant” ca deviza și probabil descria oamenii care l-au votat ca „oameni săraci, pe jumătate educatisi amuzanți. Îi iubesc.”[24] Woodrow Wyatt o considera „putin mai conservanta”, decât alții membrii ai familiei regale,[25] dar i-a spus mai târziu acestuia : „Iubesc dragul bartan Partid Laburist.”[26] I-a spus de asemenea Ducesei de Grafton „Iubesc ideea de Comunism.”[27] Peste 6 ani în birou, Atlee a fost învins În timpul Alegerilor Generale Britanice din 1951, iar Churchil a ajuns din nou la putere.

În timpul turului regal prin Uniunea Africii de Sud, Comportamentul public senin al Elisabetei nuu s-a văzut, mai ales atunci când a încercat să lovească un admirator cu umbrela pentru că i-a confundat entuziasmul cu ostilitatea.[28] Turul regal din 1948 a fost amânat pentru că Regele suferea de probleme de sănătate tot mai mari. În martie 1949 acesta a suferit cu succes o operație de îmbunătățire a circulației prin piciorul drept.[29] În vara anului 1951, Regina Elisabeta și fiicele ei și-au asumat angajamentele publice ale regelui. În septembrie, regele a fost diagnosticat cu cancer pulmonar.[30] Cuplul regal și-a anulat vizita în Australia și Noua Zeelandă, în locul lor mergând prințesa Elisabeta și soțul ei Fiip.[31]

Regina mamă (1952–2002)[modificare | modificare sursă]

Văduvia[modificare | modificare sursă]

Regina mamă la Castelul Dover, de Allen Warren.

Pe 6 februarie 1952, Regele George al- VI-lea a murit pașnic în timpul somnului. La scurt timpp Elisabeta a început să fie strigată Majestatea sa Regina Elisabeta, Regina mamă. Această denumire a fost adoptată din cauza denumirii Văduvei Regelui, „Regina Elisabeta” ar fi fost prea similară pentru fiica sa, noua regină Elisabeta a II-a.[32] Ea a devenit popular „Regina mama” sau „Regina mămică.”

Ea a fost devastată de moartea Regelui așa că s-a retras pe meleagurile sudice; oricum după o întâlnire cu Premierul Wingston Churchil, ea și-a reluat îndatoririle publice.[33] În scurt timp, ea a devenit ca Regină Mamă la fel de ocupată ca și când era Regină. În iulie 1953, ea a întreprins o primă vizită peste mări de după înmormântare, când a pus piatra de temelie al Colegiului universitate din Rhodesia și Nyasaland- actuala Universitate din Zimbabuie din Mount Pleasant.[34] Ea s-a întors aici în anul 1957 când a fost numită Președinta colegiului și a mai participat și la alte evenimente în zonă special organizate ca fiind multi-rasiale.[35] În timpul turului ficei sale prin Uniunea țărilor Vorbitoare de Limbă Engleză din 1953-1954, ea și-a jucat rolul de Consilier de stat și a avut grijă de nepoții săi: viitorul Charles, Prinț de Wales și de Prințesa Anne a Marii Britanii.[36]

Regina văduvă a întreținut lucrările la Castelel Mey de pe coasta Caithness a Scoției, unde se adăpostea de tot,[37] trei săptămâni în august și zece zile în octombrie în fiecare an.[38] Inspirată de jocheul amator Lordul Midmay, ea a deprins o pasiune pentru cursele cu căi, în special steeplechasing, care a continuat tot restul vieții sale.[39] Ea a deținut câstigatorii la aproximativ 500 de curse. Culorile ei distinctive: albastru cu dungi din piele de bou au fost [urtate de cai precum Special Cargo, câștigător al Whitbread Gold Cup din 1984 sau Devon Loch, care s-a oprit aproape de postul final al Grand National din 1956.[40] Oricum (contrar zvonurilor), ea nu făcea pariuri, ci avea sursele ei care ajungeau direct la reședința ei Casa Clarence și deci putea urmări cursele.[41] Fiind o colecționară de artă, ea a făcut rost de melte opere de artă a lui Claude Monet, Augustus John și Peter Carl FabergAș alături de mulți alții.[42]

În februarie 1964, ea a avut o apendicectomie de urgență, care a dus la amânarea unui țur planificat al Australiei. Noua Zeelandă și Fiji până în 1966.[43] S-a recuperat în timpul unei vacanțe în Caraibe la bordul iahtului regal, Britannia.[44] În decembrie 1966, ea a suferit o operație pentru eliminarea unei tumorii după ce a fost diagnosticat cu cancer de colon. Contrar zvonurilor ea nu a avut o colostomie.[45][46] În 1982 a fost dusă de urgență la spital după ce un os de pește i s-a înțepenit în gât și a avut o operație pentru a-l scoate de acolo. Fiind un pescar pasionat, ea a glumit mai apoi: „Somonul are propriul sau spate.”[47] În 1984, ea a suferit o adoua operație de cancer, când i s-a scos din piept un nod[48] și o a două obstrucție gastrică, eliminată fără nevoia unei operații dar, a fost internată peste noapte.[49]

În 1975 a vizitat Iranul la invitația Șahului Mohammad Reza Pahlavi. Ambasadorul Britaniei și soția lui, Anthony și sheilaParsons, au constat uimirea oamenilor față de abilitatea Reginei de a vorbi cu oricine indiferent de statut sau importantă și au sperat că anturajul Șahului să învețe să fie mai atent cu oamenii obișnuiți, din această vizită.[50] Peste câțiva ani Șahul a fost detronat. Din 1976 până în 1984, ea a făcut vizite anuale în Franța. În timp ce a mai avut 30 de vizite private între 1963 până în 1992 către Europa Centrală.[51]

Înaintea mariajului dintre Diana, Prințesă de Wales și nepotul sau, Charles, Prinț de Wales și după moartea Dianei, Regina Elisabeta- cunoscută pentru farmecul sau public, dar și personal-, a fost pe ddeparte cea mai populară membră a familiei regale.[52] Rochia sa unică cu pălărie mare răsturnată cu plase și Rochiile sale cu panouri drapate de tasura au devenit stilul ei personal.

Centenarul[modificare | modificare sursă]

În ultimii ei ani Regina mamă a devenit cunoscută pentru longevivitatea ei. A 90-a ei aniversare-4 august 1990- a fost celebrată pe 4 iulie printr-o paradă la care au participat peste 300 din organizație la care ea era patron.[53] În 1995 a mers la un eveniment care comemora sfârșitul războiului de acum cincizeci de ani și a suferit două operații, una pentru a înlătura o cataractă de la ochiul stâng și una pentru a-i se înlocui șoldul drept.[54] În 1998, i-a fost înlocuit șoldul stâng după ce a alunecat și a căzut rupând-ul în timpul unui țur prin grajdurile de la Casa Sandringham.[55] A 100-a sa aniversare a fost sărbătorită în mai multe feluri: o paradă care spunea cele mai bune momente ale vieții sale la care au contribuit Norman Wisdom și John Mills,[56] imaginea ei a apărut pe o bancnotă de £20 tipărită de Royal Bank of Scotland Group[57] și a participat la un prânz la Guildhall, Londra, unde George Carey, Arhiepiscopul de Canterbury, a încercat în mod accidental să bea din cana ei de vin. Replica ei imediată de „Asta e al meu” a cauzat amuzament de mari proporții.[58] În noiembrie 2000, și-a rupt claviculă, fapt care a ținută la recuperare acasă peste Crăciun și Anul Nou.[59]

În 2001 la vârsta de 101 ani, Regina mamă a căzut și și-a fracturat Pelvisul. Cu toate acestea a insistat să stea în picioare în timpul imnului național cântat în memoria soțului său, anul următor pe 6 februarie.[60] Doar trei zile mai târziu, a doua sa fiică, Prințesa Margareta a murit. Pe 13 februarie, Regina mamă a căzut și și-a tăiat mâna la Casa Sandringham. Un doctor și o ambulanță au fost chemate imediat la Shandringram iar rana de pe brațul Reginei mamă a fost bandajată.[61] În ciuda acestei căzături Regina mamă era încă determinată să participe la funerariile Margaretei de la Capela St George, Castelul Widstor două zile mai târziu vineri a aceleiași săptămâni.[62] Regina și toată familia regală erau îngrijorați de viitoarea călătorie a Reginei mamă de la Norfolk la Widsor.[63] Cu toate acestea, ea a făcut călătoria, dar a insistat ca ea să fie protejat de presă, astfel încât Nici o fotografie a ei într-un scaun cu rotile va fi luată.[63]

Decesul[modificare | modificare sursă]

Înmormântarea Reginei mamă. Sicriul este acoperit cu drapelul ei personal.

În 30 martie 2002, la ora 15:15, Regina mamă a murit în somn în Royal Lodge, Windsor Great Park, cu singura ei fiică care a supraviețuit, Regina Elizabeta a II-a, la căpătâiul ei. Ea a suferit de o răceală în ultimele patru luni din viață. Ea avea 101 de ani, fiind cel mai longeviv membru al familiei regale din istoria Marii Britanii. Acest record a fost depășit în 24 iulie 2003, de către cumnata ei, Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester, care a murit la 102 de ani în 29 octombrie 2004.

Elizabeta a crescut camelii în fiecare dintre grădinile ei, iar când trupul ei a fost mutat de la Royal Lodge la Westminster Hall, cameliile din grădinile ei au fost plasate pe partea de sus a sicriului. Mai mult de 200.000 de persoane au trecut timp de trei zile pe la Palatul Westminster, unde a fost depusă regina. Membri ai cavaleriei si alte ramuri ale forțelor armate au stat de gardă la cele patru colțuri ale catafalcului. La un moment dat, cei patru nepoți ai ei , Prințul Charles, Printul Andrew, Printul Edward și Viscount Linley, au pus garda ca și un semn de respect cunoscut ca Virgil of Prince – o onoare foarte mare, dăruită doar încă o dată înainte, la încoronarea Regelui George al V-lea.

Steagul Reginei Elisabeta

În ziua înmormântării Reginei mame, în 9 aprilie,Guvernatorul General al Canadei a emis o proclamație care cerea Canadei să onoreze în acea zi memoria reginei. La Londra, mai mult de un milion de persoane au umplut zona din exteriorul mănăstirii Westminster si o distanță de peste 23 de mile (37 kilometri) din centrul Londrei până la locul ei de veci, alături de soțul și de fiica ei cea mai mică, în capela St. George la castelul Windsor. La cererea ei, după înmormântare, ghirlanda care a stat deasupra sicriului a fost pusă pe mormântul Războinicului Necunoscut în Mănăstirea Westminster, un gest care a imitat omagiul din ziua nunții ei.

Percepția publică[modificare | modificare sursă]

Deși fiind considerată unul dintre cei mai cunoscuți membri ai familiei regale din ultimul timp, care a ajutat la stabilizarea popularității monarhiei ca un întreg, Elizabeta a fost subiectul a diverse critici în timpul vieții ei.

Afirmațiile conform cărora în timpul celui de-al Doilea Război Mondial Elizabeta nu ar fi respectat reglementările de raționalizare a hranei al căror subiect era restul populației, sunt contrazise de însemnările oficiale. În timpul șederii ei la Palatul Buckingham în timpul războiului, Eleanor Roosevelt a raportat expres mâncarea raționată servită la Palat și apa pentru baie limitată.

Declarațiile ulterioare conform cărora Elizabeta ar fi folosit ofense rasiste referindu-se la negri, au fost puternic respinse de către Primarul Collin Burgess. Primarul Burgess a fost soțul Elisabetei Burgess, o secretară din rasa neagră care i-a acuzat pe membrii familiei Prințului de Wales de abuz rasial. Regina Elisabeta nu a făcut comentarii publice referitoare la rase, dar conform lui Robert Rhodes James, în viața privată ea ”detesta discriminarea rasială” și descria segregația rasială ca fiind înspăimântătoare. Woodrow Wyatt precizează în jurnalul său că atunci când el și-a exprimat punctul de vedere cum că țările de culoare nu au nimic în comun cu „noi”, ea i-a spus, „Îmi place foarte mult Republica. Cu toții sunt ca și noi.” Totuși, ea nu avea încredere în germani; i-a spus lui Woodrow Wyatt, “Să nu ai niciodată încredere în ei.” În timp ce poate ea a deținut anumite păreri, a fost discutat faptul că era normal pentru britanicii din generația ei, care au experimentat două războaie vicioase cu Germania.

În 1987, ea a fost criticată atunci când au apărut două din nepoatele ei, Caterina Bowes-Lyon și Nerissa Bowes-Lyon, care au fost încredințate unui spital de psihiatrie deoarece aveau handicapuri grave. Totuși, au fost declarate moarte în Burke's Peerage, datorită faptului că mama lor, Fenella (cumnata reginei) "a fost extrem de vagă atunci când ar fi trebuit să completeze niște documente. Când Nerissa a murit cu un an înainte, mormântul ei a fost marcat cu o plăcuță de plastic și un cod. Regina mamă a recunoscut că vestea instituționalizării a fost o mare surpriză pentru ea.

Moștenirea[modificare | modificare sursă]

Statuie din bronz a reginei Elizabeth, Londra

Domnul Hugh Casson a spus că ea era ca și „un val care se sparge de stânci, pentru că deși era draguță și încântătoare, ea de asemenea avea și o urmă de duritate și tenacitate...când un val se sparge de stânci, el sclipește în lumina soarelui cu un minunat joc de spumă și picături, deși sub el se află o rocă dură; în cazul ei, aceasta reprezintă pricipiile solide, curajul fizic și simțul responsabilității." Peter Ustinov a descris-o în timpul unei demonstrații a studenților la Universitatea din Dundee în 1968, "Cum am ajuns într-o procesiune solemnă, studenții au început să arunce în noi cu hârtie igienică. Ei le-au ținut de un capăt, ca și cum ar fi niște ghirlande și au dat drumul celuilalt capăt. Regina mamă s-a oprit și le-a luat ca și cum s-ar fi gândit că cineva le-a pus în locul nepotrivit. [Înapoindu-le studenților, a zis,] 'Au fost ale voastre? Oh, le puteți lua?' Și ceea ce i-a redus la tăcere pe studenți a fost sângele ei rece și refuzul ei absolut de a fi șocată de așa ceva. Ea știe din instinct ce să facă în acele situații. Ea niciodată nu pare deranjată sau întreruptă; ea se comportă ca și cum ar fi fost o greșeală neintenționată din partea oamenilor care fac asta. Felul în care a reacționat nu a dovedit doar prezența ei de spirit, ci și farmecul și capacitatea ei de a-i face pe oameni să o placă, astfel aducând pacea în apele învolburate.

Ea era bine cunoscută pentru umorul ei inteligent și vorbele ei de duh. Stilul ei de viață extravagant i-a amuzat pe jurnaliști în special atunci când s-a descoperit că ea avea credit la Banca Coutts câteva milioane de lire.

Obiceiurile ei erau deseori parodiate de către programul de televiziune satiric al anilor '80, care a portretizat-o cu un accent din Birmingham (prezentare făcută de către Beryl Reid). Ea a fost portretizată în filmul Regina din 2006 de către Sylvia Syms și în filmul din 2010, Discursul regelui de Helena Bonham Carter, care a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la cea de-a 64-a ediție a Premiilor Academiei Britanice de Film și fost nominalizată la Oscar pentru Cea mai bună actriță.

Regina mamă a lăsat întreaga ei proprietate Reginei, cu excepția unor bani pentru servitorii ei cei mai apropiați. Proprietatea ei a fost estimată la circa 70 de milioane de lire, incluzând tablouri, ouă Fabergé, bijuterii și cai. Se presupune că înainte cu opt ani de a muri, ea a plasat două treimi din banii ei în anumite aranjamente legale, pentru siguranță și în beneficiul strănepoților ei. Cele mai importante piese de artă ale reginei mame au fost transferate în Colecția Regală de către regină.

O statuie a Reginei Elisabeta sculptată de către Philip Jackson cu ocazia memorialului lui George al VI-lea a fost dezvelită în data de 24 februarie 2009. Cele două statui(regele și regina) se află acum pe strada The Mall, în Londra. Vasul RMS Queen Elizabeth al liniei Cunard White Star a fost numit după Regina Mamă. Ea a lansat vasul îm data de 27 septembrie 1938 în Clydebank, Scoția. Se presupune că pachebotul a început să plutească pe apă înainte ca Elisabeta să-l lanseze oficial și un rechin jucând rolul reginei a reușit să spargă o sticlă de vin roșu australian chiar lângă vapor, înainte ca ea să apuce să se urce. În 1954, Elisabeta a navigat spre New York pe vaporul care îi poartă numele.

Titluri și onoruri[modificare | modificare sursă]

Ea a deținut diferite titluri în timpul vieții ei, ca și fiică de conte și ca și consoartă a conducătorului mai multor state. Ca și consoartă, era numită Regina. În conversații, practica era să i te adresezi mai întâi cu "Majestatea voastră" și doar mai apoi cu "Ma'am".

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ London Gazette, 3 august 2000
  2. ^ London Gazette, 5 august 2002
  3. ^ London Gazette, 16 iunie 2003
  4. ^ Weir, Alison (1996). Britain’s Royal Families: The Complete Genealogy, Revised edition. London: Pimlico. pp. 330. ISBN 0-7126-7448-9 
  5. ^ Civil Registration Indexes: Births, General Register Office, England and Wales. Jul–Sep 1900 Hitchin, vol.3a, p.667
  6. ^ Vickers, Hugo (2006). Elizabeth: The Queen Mother. Arrow Books/Random House. pp. 8. ISBN 978-00994-76627 
  7. ^ Vickers, pp.10–14
  8. ^ Ezard, John (1 aprilie 2002), „A life of legend, duty and devotion”, The Guardian: 18 
  9. ^ Longford, Elizabeth (1981). The Queen Mother. Weidenfeld & Nicolson. pp. 23 
  10. ^ Letter from George VI to Winston Churchill in which the King says his family shared his view, quoted by Howarth, p.143
  11. ^ Hogg, James; Mortimer, Michael (2002). The Queen Mother Remembered. BBC books, pp.84–85. ISBN 0-563-36214-6
  12. ^ Shawcross, p. 515
  13. ^ Vickers, p. 205
  14. ^ http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/The%20House%20of%20Windsor%20from%201952/QueenElizabethTheQueenMother/ActivitiesasQueen.aspx, Site oficial al Monarhiei britanice, din 1 mai 2009
  15. ^ Moore, Lucy (31 martie 2002).http://www.guardian.co.uk/queenmother/article/0,,676855,00.html, The Guardian, din 1 mai 2009
  16. ^ Hartnell, Norman (1955), Silver and Gold, Evans Bros., pp. 101–102, Shawcross, p. 526, Vickers, p. 219
  17. ^ BritainExpress, http://www.britainexpress.com/royals/queen-mother.htm, din 1 mai 2009
  18. ^ Vickers, p. 229
  19. ^ Shawcross, p. 528
  20. ^ Bradford, p. 321; Shawcross, p. 516
  21. ^ http://en.wikipedia.org/wiki/Colin_Matthew (2004), "George VI (1895–1952)", Oxford Dictionary of National Biography (Oxford University Press)
  22. ^ Vickers, pp. 210–211
  23. ^ Shawcross, p. 412
  24. ^ Pierce, Andrew (13 Mai 2006), http://www.timesonline.co.uk/tol/news/uk/article717201.ece. The Times (London), http://www.timesonline.co.uk/tol/news/uk/article717201.ece, 1 mai 2009
  25. ^ Wyatt, Woodrow, editat de Sarah Curtis (1998), The Journals of Woodrow Wyatt: Volume I, London: Macmillan, p. 255, International Standard Book NumberBook sources
  26. ^ Wyatt, Volume I p. 309
  27. ^ Hogg and Mortimer, p. 89
  28. ^ Bradford, p. 391; Shawcross, p. 618
  29. ^ Shawcross, pp. 637–640
  30. ^ Shawcross, p. 647
  31. ^ Shawcross, p. 651
  32. ^ McCluskey, Peter, http://www.cbc.ca/news/obit/queenmother/ CBC News, http://www.cbc.ca/news/obit/queenmother/, 1 Mai 2009
  33. ^ Hogg and Mortimer, p. 161
  34. ^ http://www.uz.ac.zw/information/uz.html, 1 mai 2009
  35. ^ Shawcross, pp. 710–713
  36. ^ Shawcross, pp. 689–690
  37. ^ Vickers, p. 314
  38. ^ http://www.castleofmey.org.uk/castle-ownership.html , 1 mai 2009
  39. ^ Shawcross, pp. 703–704
  40. ^ Shawcross, p. 790
  41. ^ Vickers, p. 458
  42. ^ http://www.royalcollection.org.uk/eGallery/collector.asp?collector=12782, The Royal Collection, http://www.royalcollection.org.uk/eGallery/collector.asp?collector=12782, , 31 octombrie 2009
  43. ^ Shawcross, p. 806
  44. ^ Shawcross, p. 807
  45. ^ http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/8259474.stm, BBC, 17 Septembrie 2009, publicat ipe 22 Septembrei 2009
  46. ^ Shawcross, p. 817
  47. ^ "Queen of Quips", The Straits Times (Singapore), 7 August 2000
  48. ^ Shawcross, p. 875
  49. ^ Shawcross, p. 878
  50. ^ Shawcross, pp. 822–823
  51. ^ Shawcross, p. 835
  52. ^ Ezard, John (1 April 2002), "A life of legend, duty and devotion", The Guardian: 18
  53. ^ Shawcross, pp. 732, 882
  54. ^ Shawcross, pp. 903–904
  55. ^ Shawcross, p. 912
  56. ^ http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk/841740.stm,BBC, 19 Iulie 2000, publicat pe 1 mai 2009
  57. ^ http://www.rampantscotland.com/SCM/qetqm100.htm,Rampant Scotland,1 mai 2009
  58. ^ Vickers, p. 490
  59. ^ Shawcross, p. 925
  60. ^ Vickers, p. 495
  61. ^ http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk/1818165.stm, BBC, 13 Februarie 2002, publicat pe 1 mai 2009
  62. ^ Shawcross, p. 930; Vickers, pp. 497–498
  63. ^ a b Vickers, pp. 497–498

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Elizabeth Bowes-Lyon

Articole biografice


Regalitate britanică
Vacant
Ultimul titlu deținut de
Mary de Teck
Regină a Regatului Unit
1936–1952
Succesor:
Prințul Filip, Duce de Edinburgh
ca Prinț consort
Împărăteasă a Indiei
1936–1947
-
Titlu a fost eliminat prin proclamație regală
la 22 iunie 1948