Ducatul Milanului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ducato di Milano
Ducatus Mediolani
Ducatul Milanului
Stat al Sfântului Imperiu Roman
 

Casa Visconti

1395 – 1797 Flag of Italy.svg

Drapelul Ducatului Milanului

Steag

Capitală Milano
Formă de guvernare Principat
Duce
 - 1395–1402 Gian Galeazzo Visconti
 - 1792–1797 împăratul Francisc al II-lea
Epoca istorică Epoca Modernă
 - Diploma imperială a lui Wenceslaus de Boemia 1 mai 1395
 - Familia Sforza 1450-1499, 1512-1515, 1521-1535
 - Conducerea franceză 1499–1512, 1515-1521
 - Tratatul de la Campo Formio 17 octombrie 1797

Ducatul de Milano a fost un stat constituent al Sfântului Imperiu Roman, în ceea ce este acum nordul Italiei. Creat în 1395, incluzând douăzeci și șase de orașe și o zonă rurală largă situată între dealurile din Montferrat și laguna venețiană, ducatul a fost cucerit de austrieci în timpul războiului de succesiune spaniol, ca în 1714 Austriei să i se recunoască stăpânirea prin tratatul de la Baden. A rămas o posesie austriacă până în 1796, când este cucerit de o armată franceză condusă de Napoleon Bonaparte, și a încetat să existe un an mai târziu, ca urmare a tratatului de la Campo Formio, când Austria îl cedează nou formatei Republici Cisalpine.

După înfrângerea lui Napoleon, Congresul de la Viena din 1815 a reconstruit mai multe state distruse de acesta, dar ducatul de Milan nu a fost printre ele. În schimb, fostul său teritoriu a devenit parte a regatului lombardo-venețian, cu împăratul Austriei ca rege. În 1866, acest regat a fost anexat de către noul regat al Italiei.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Origini[modificare | modificare sursă]

Ducatul de Milan (Ducatus Mediolani), a fost creat pe 1 mai 1395, când Gian Galeazzo Visconti, lord de Milan[1], a cumpărat o diplomă de 100.000 de florini de la regele Wenceslaus[2]. Această diplomă l-a instalat pe Gian Galeazzo ca duce de Milan și conte de Pavia. La înființarea sa ducatul includea 26 de orașe dintre dealurile de Montferrat la lagunele Veneției, incluzând toate fostele orașe ale Ligii Lombarde[3].

În timpul domniilor familiilor Visconti și Sforza, ducatul a trebuit să-și apere teritoriul său de elvețieni, francezi și venețieni, până la trădare de la Novara în 1500, atunci când ducatul a trecut în sfera franceză la cererea lui Ludovic al XII-lea.

Milan s-a autodeclarat republică, în ciuda faptului că ducele de Orleans era moștenitorul legitim prin tratat. Dar republica a fost totuși de scurtă durată. Aventurierul Francesco Sforza, care s-a căsătorit cu fiica nelegitimă din casa Visconti, a preluat Milano în 1450, devenind duce.

Conducerea franceză[modificare | modificare sursă]

În 1498, ducele de Orleans, a devenit rege al Franței ca Ludovic al XII-lea, continuând cererile tatălui său asupra Milanului. A invadat ducatul în 1499, înlăturându-l pe Lodovico Sforza. Francezii au condus ducatul până în 1512, când au fost înlăturați de către elvețiani, care l-a pus pe fiul lui Lodovico, Massimiliano, pe tron. Domnia lui Massimiliano nu a fost de lung durată. Francezii, conduși acum de Francisc I, au reinvadat Milanul în 1515 și și-au reafirmat controlul în bătălia de la Marignano. Franța a luat prizonier pe Massimiliano, dar sunt din nou alungați în 1521, de data aceasta de către austrieci, care l-au instalat pe fratele mai mic al lui Massimiliano, Francesco Sforza al II-lea.

După înfrângerea Franței la Pavia în 1525 și retragerea trupelor imperiale, Francesco a aderat în Liga de la Cognac împotriva împăratului, alături de Republica Veneției, Florența, Statul Papal și francezi. Acest lucru a dus repede la înlăturarea sa, dar a reușit să-și păstreze puterea în diferite orașe din ducat, fiind reînscăunat la Milano după pacea încheiată la Cambrai în 1529.

În 1535, Francesco a murit fără moștenitori, problema succesiunii a apărut din nou, dar și împăratul și regele Franței doreau ducatul, ceea ce duce la mai multe războaie. Ducatul de Parma a fost fondat în 1545 din teritoriul milanez situat la sud de râul Po, ca un fief pentru fiul nelegitim al papei Paul al III-lea, Pier Luigi Farnese.

Împăratul a preluat ducatul în cele din urmă, investindu-l pe fiul său Filip. Ducatul intră în posesia Spaniei, francezii recunoscând conducerea spaniolă prin tratatul de la Cateau-Cambrésis din 1559.

Conducerea habsburgică[modificare | modificare sursă]

Ducatul de Milano a rămas sub administrație spaniolă până la Războiul de succesiune spaniol din secolul al XVIII-lea. După moartea lui Carol al II-lea, posesiunile sale erau moștenite de Filip de Anjou, căruia i s-a opus arhiducele Carol de Austria, care avea, de asemenea, pretenții la coroana spaniolă.

Pe 26 septembrie 1706 trupele austriece au intrat în Milano, învingând trupele Spaniei. Această situație a confirmat în mod legal dominația austriecă prin tratatul de la Utrecht. Ducatul a fost în cele din urmă ratificat ca posesia a Habsburgilor de tratatul de la Baden din 1714.

Republica Cisalpină[modificare | modificare sursă]

Ducat a rămas în mâinile austriecilor până când a fost cucerit de armata franceză a lui Napoleon Bonaparte în 1796. Ducatul a fost cedat de Austria prin tratatul de la Campo Formio din 1797, formând o parte centrală a noii Republici Cisalpine. După înfrângerea lui Napoleon, pe baza deciziilor Congresului de la Viena, ducatul Milanului nu a fost restaurat. Ducat a devenit parte a Regatului lombardo-venețian, un constituent al Imperiului Austriac și cu împăratul Austriei ca rege. Acest regat a încetat să mai existe atunci când partea rămasă din ea a fost anexată la Regatul Italiei în 1866.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "Compendium of the CCC, 304–306". Vatican.va
  2. ^ Simonde de Sismondi, Jean-Charles-Léonard (1832). Italian republics: or the origin, progress, and fall of italian freedom. London 
  3. ^ Knight, Charles (1855). The English cyclopedia: geography. London 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cappelli, Adriano. Cronología Cronografía e Calendario Perpetuo (Milano, Hoepli, 1998 ISBN 88-203-2502-0)
  • VV.AA. (1844), Milano e il suo territorio, volumul 1, Ed. Picola, pag.85
  • Domenico Sella, Lo Stato di Milano in età spagnola, UTET, Torino, 1987
  • R. Ceccaroni, Dizionario ecclesiatico, 1898

Legături externe[modificare | modificare sursă]